Salvati de la inec

Povestea unei educatoare-eroine din Costinesti, care a salvat viata a 29 de copii
<p>De trei zile, in Costinesti, ploaia nu mai dadea semne sa se opreasca. Peisajul idilic al uneia dintre cele mai vanate destinatii de vacanta parea sa se transforme intr-un tinut amenintat de ape. Insusi Obeliscul, constructia masiva, care a devenit in timp simbolul legendar al Costinestiului, de-abia se mai tinea pe picioare, sub bataia puternica a vantului. Ghiolul din centrul orasului se unise cu marea si cat vedeai cu ochii zareai o intindere tulbure de copaci rupti, haine agatate de crengi si franturi de mobila.
Ca in fiecare zi la ora 10, Alina Ser canta, desena, facea jocuri sau spunea poezii impreuna cu cei 29 de copii din gradinita. In gradinita din Costinesti domnea o atmosfera de veselie si de buna dispozitie. Deodata, Sara, o fetita de cinci ani, striga:
– Doamna, doamna, ia uitati-va ce apa mare s-a facut afara!
Cu putin timp inainte, Alina observase parintii sositi mai devreme decat de obicei, insa nu s-a gandit care ar fi motivul. In cateva secunde alerga afara, pentru a vedea cu ochii ei ce se intampla: din masina parcata vizavi nu se mai vedeau decat geamurile. Apuca sa deschida poarta de la intrare, dupa care se intoarse in gradinita mai mult purtata de apa decat pe propriile picioare.
– Trebuie sa ducem copiii in clasa cu dulapurile prinse in holsuruburi! O sa ne agatam de ele si vom fi in siguranta!, le striga Alina colegelor ei.
In afara de ea, in gradinita se mai aflau Viorica, o alta educatoare, Constanta, ingrijitoarea, si trei mamici.
– Vom muri cu totii inainte de a ajunge la dulapuri, nu vedeti cum se ridica apa?, zise una dintre mamici.
Apa incepea sa-si faca loc spre camera in care se aflau copiii.
– Ii vom lua unul cate unul, cum putem, si ii vom urca pe dulapuri.
Nesiguranta si perspectiva unei tragedii nu ii dadeau liniste Alinei.  Numai un nebun ar avea curajul sa vina pana aici sa ne salveze, isi spuse ea in gand. Ochii ii stralucira ca si cand ar fi avut o revelatie. Puse mana pe telefon si il suna pe sotul ei, Vily.
– Vino repede, ca murim toti aici, si eu, si copiii!, apuca ea sa spuna, gatuita de panica.
Telefonul se intrerupse brusc, apoi se auzi un zgomot puternic. Usile gradini- tei cedasera, iar apa se napusti in incapere. Alina statea agatata de firul telefonului. Cu un ultim efort, striga:
–  Vine Vily si ne salveaza pe toti!
Fetele micutilor se luminasera, il stiau de mult pe sotul Alinei si il indrageau foarte tare.
Situata pe fundul unei vai, Gradinita din Costinesti era sn mare pericol. Constructia destul de veche nu parea sa fie pregatita pentru situatii de criza, asa cum se anunta aceasta, iar locul in care era ridicata permitea acumularea de ape mai mult decat in restul statiunii. In urma cu trei ani, aici mai avusese loc o inundatie, dar nu s-au inregistrat pagube prea mari.
Desi era inconjurata de case, Alina se simtea izolata. Oamenii gesticulau disperati pe acoperisuri, tipau dupa copii si cereau ajutor, dar nimeni nu putea face nimic, pentru ca drumul pana la gradinita era foarte greu de trecut. Nici macar masinile trimise de primar nu au putut ajunge, din cauza vartejurilor. Iar ploaia nu mai contenea. Nivelul apei ajunsese deja pana la genunchi.
Cu ajutorul unui scuter, Vily reusi sa ajunga la gradinita. Era insotit de Ion, unul dintre tatici, si de alti doi localnici, Marian si Perfil, care, desi nu aveau copii in gradinita, s-au oferit sa il ajute. Cand au sosit, si-au dat seama ca singurul loc in care mai puteau fi mutati copiii, cocotati pe dulapuri, era podul. Apa ajungea acum la nivelul pieptului unui adult.
– Ducem copiii in pod!, spuse Vily. Mai intai urca unul dintre noi ca sa ii poata prinde, iar ceilalti raman in gradinita si duc copiii din mana in mana pana la gura podului.
Fiecare copil se agata cu putere cand era apucat pentru a fi transportat de pe dulap in pod. Drumul pana la pod, desi nu era lung, era destul de anevoios: odata ajunsi in dreptul celor doua usi, micutii trebuiau trecuti pe sub apa. Riscul de inec era mare. La un moment dat, se auzi o voce ingrozita:
– O fetita a ramas prinsa de un scaun, pluteste pe apa!
Vily o trase repede spre el si o ridica in pod. Da, Doamne, sa traiasca, da, Doamne, sa traiasca!, repeta Alina in sinea ei. O puse pe spate, iar fetita scuipa apa inghitita. Sezand in capul oaselor, copiii erau acum cat pe ce sa adoarma, iar Alina era nevoita sa le dea usor o palma pentru a-i fline treji. Sara, insa, desi avea doar cinci ani, isi incuraja propria mama. 
Podul era acum singurul loc in care Alina putea respira linistita alaturi de toti copiii. Spiritele se mai potolisera si printre picaturile mari de apa se auzea cantecelul: Un elefant se legana pe o panza de paianjen. Toti asteptau ca ploaia sa se opreasca. Ceasul arata deja 15.30. Trecusera cinci ore de la declansarea potopului. La un moment dat, o bubuitura puternica si amuti. Se darama podul.
Oamenii se uitau neputinciosi si se rugau fiecare pentru copilul lui.  Alina, Vily, Ion, Marian, Perfil, Viorica, Constanta si cele trei mamici ii tineau pe copii de hainute pentru a nu cadea in apa. Dupa doua ore de stat in pod, apele au inceput sa se retraga, iar baietii din sat au venit si i-au scos pe toti din pod, in spate, unul cate unul. In fata gradinitei, Alina era asteptata de cei doi copii ai ei. Venisera sa o salveze, spuneau ei.
Precipitatiile de pe 22 septembrie 2005 au zguduit statiunea Costinesti. Au distrus 20 de case, au inundat alte 40, au ucis cinci oameni, au smuls calea ferata, au nimicit faleza si plaja. Viitura a atins in unele locuri inaltimi de peste trei metri. Un batran a fost smuls din propria-i casa, purtat de ape pana pe lacul din statiune si gasit, intr-un tarziu, in mare. „Statiunea tineretului“ a devenit, peste noapte, „statiunea mortii“.
Copiii din gradinita o cautau din priviri pe Alina si nu conteneau sa o intrebe:
– De ce au venit apele la noi in gradinita?
– Pentru ca Dumnezeu a vrut sa ne incerce, raspundea, de fiecare data, Alina.</p>
Vote it up
279
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza