Salvată de curajul unui medic

Se afla la Terapie Intensivă de 40 de minute. Atât ea, cât și soțul ei înțeleseseră că ar putea fi ultima oară când aveau ocazia să se privească în ochi...
 

Ron MacLaren ieșise pe gheață când pompierii paramedici au intrat în sala de sport. Era o seară de marți, în octombrie 2012, când gazda emisiunii Noaptea Hocheiului în Canada comenta un meci din liga de seniori. Când a observat paramedicii, Ron a revăzut cu ochii minții jucătorii care avuseseră probleme medicale în trecut. Dar a observat că jucătorii arătau în direcția lui. Paramedicii, care tocmai răspunseseră unui apel la Urgență efectuat de la locuința lui Ron, i-au spus că soția sa, Cari, fusese dusă cu o ambulanță la Spitalul Memorial Trafalgar. Ea îi rugase să îl anunțe. „E în regulă, ai timp să te schimbi. Dar ar trebui să mergi repede la spital“, i-au spus.

Ron a pornit în trombă de la sala de sport, fiind cât pe ce să lovească o altă mașină, la ieșirea din parcare. Știa că soția lui nu se simțea bine și încerca să rămână calm.

Cuplul locuia în Oakville, o suburbi­e prosperă situată la vest de orașul canadian Toronto. Amândoi își petrecuseră adolescența în orașul Red Deer și erau împreună din 1978, când Ron, pe atunci în clasa a XII-a, a fost vrăjit de eleva de a X-a care juca în echipa feminină de baschet a liceului și ca-re, și-a dat el seama ulterior, semăna leit cu actrița Jennifer Beals, din filmul Flashdance. A început să o caute pe Cari în afara școlii și la petreceri. Își programa drumurile la magazinul de înghețată din cartier astfel încât să dea peste Cari, aparent întâmplător, când ea mergea acasă de la antrenament. În cele din urmă, i-a cucerit inima. Când Cari a plecat la facultate la Edmonton, iar Ron și-a început cariera în Red Deer, străbătea ca vântul autostrada pentru a o întâlni.

Ron se mai grăbise o dată, în trecut, să ajungă la spitalul Trafalgar. În 1990, chiar înainte de primul meci din play-off dintre Leafs și Blues, soția lui, însărcinată în trei luni, îl sunase la Saint Louis să-i spună că are serioase dureri abdominale. Ron a sărit în primul avion, dar a fost forțat să rămână peste noapte în Pittsburgh. Când a ajuns, într-un final, Cari pierduse sarcina. Cuplul a fost devastat. Au încercat apoi iar și iar să aibă copii, dar în cele din urmă a fost clar că nu le era dat să fie părinți. Timp de 28 de ani, s-au avut doar unul pe altul. Acum se temea de ce-i mai rău.

Cari nu era obișnuită să rămână în urmă. Ea juca hochei și alerga la maraton. Când nu a reușit să țină ritmul cu colegii de alergare, toamna trecută, a dat vina pe vârstă și pe lipsa de condiție fizică. Împlinise 50 de ani și petrecuse o vară relaxantă, neglijând antrenamentele. Poate că era răcită. Toate astea ar fi putut fi de vină pentru respirația greoaie și slăbiciunea neobișnuită.

Dar luni, de Ziua Recunoștinței, Cari a simțit o crampă în coapsă – aceeași senzație pe care o avusese în aprilie anul precedent, după un zbor în Vietnam. Marți seară, fără să se fi ameliorat crampa, i-a trimis un SMS unei prietene, pentru a-i spune că nu merge la hochei. După ce Ron s-a dus să joace meciul lui de hochei, Cari a urcat la etaj și a făcut o baie, gândindu-se că așa o să mai slăbească crampa. Atunci, învinsă de greață, a început să vomite. A reușit să se ridice din cadă și s-a privit în oglindă. A fost șocată: fața ei, scăldată în sudoare, era albă ca varul.

Din baia ei, învecinată cu dormitorul, Cari s-a uitat spre patul aflat la doar câțiva pași. Simțea că nu poate aduna suficientă putere pentru a străbate cei câțiva metri. A strâns câteva prosoape și a improvizat un pat pe podea. S-a întins și s-a așezat în poziția fetală. Apoi a auzit un glas. „Nu“, i-a spus vocea. „Ridică-te, îmbracă-te, sună la Urgență.“ Se simțea ca hipnotizată. Fiecare părticică a trupului ei voia să rămână întinsă, dar vocea insista. „Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!“

Deși avea telefon fix, Cari nu se putea gândi decât la mobilul aflat la parter, în bucătărie. Și-a tras pe ea ce haine a nimerit și s-a târât în patru labe, treaptă cu treaptă, agonizând. Când a ajuns, într-un final, la telefon și a sunat la Urgență, operatorul a întrebat-o dacă pacientul mai respiră. „Eu sunt pacientul“, a răspuns Cari, cu voce stinsă. „Eu am probleme.“

Doctorul Mangesh Inamdar ajunsese la mijlocul schimbului de opt ore, când asistentele l-au chemat la Camera de Gardă. Având 42 de ani și un spirit tânăr, Inamdar poseda acea nevoie de adrenalină specifică atâtor medici de la urgențe.

În timpul rezidențiatului descoperise că este atras de blocul de terapie intensivă, unde muncea până noaptea târziu. Îl fascina varietatea cazurilor de care se ocupa acolo, satisfacția de a vedea rezultate imediate și iminența situațiilor de viață sau moarte. Cert este că revenea mereu.

Când paramedicii au adus-o pe Cari, în scaunul cu rotile, medicul și-a dat imediat seama că era un caz foarte grav. Fața ei era lipsită de culoare, iar pulsul aproape inexistent. Cea mai îngrijorătoare era tensiunea arterială. Pentru o femeie de vârsta ei, tensiunea sistolică normală este de 120 de unități. Cari avea 60 – deci era înspăimântător de scăzută. Tensiunea arterială arăta câteva posibilități: o aortă ruptă, hemoragie internă, fluid în jurul inimii, șoc septic sau un infarct major. Dar posibilitatea la care Inamdar tot revenea era embolismul pulmonar.

Embolismul pulmonar apare când un cheag de sânge, format de obicei în coapsă, urcă prin sistemul vascular și obturează vasele de sânge din plămâni. Nu e ceva plăcut, iar decesul vine rapid. Mulți nici măcar nu ajung la spital, mor acasă sau în ambulanță. În cei 14 ani de experiență ca medic specializat în Urgențe, Inamdar nu întâlnise niciun pacient care să fi supraviețuit embolismului pulmonar.

Dar, pe măsură ce continua investigațiile, a început să aibă dubii. Pentru că un embolism pulmonar începe cu un cheag în picior, de obicei pacientul are o coapsă umflată. Dar coapsele lui Cari erau perfect simetrice. Un alt indiciu este respirația greoaie. Dar Cari i-a spus că nu simte deloc durere în plămâni.

Doctorul Inamdar era confuz. O tomografie ar fi putut dezvălui adevărul, dar Cari era într-o stare atât de gravă încât nu putea risca să o scoată de la Terapie Intensivă. Nivelul scăzut de oxigen era un alt semn al unui embolism pulmonar masiv. Cea mai precisă citire se face cu un mic monitor de oxigen, montat pe vârful unui deget al pacientului. Dar Cari avea unghii false, pe care nu le putea scoate fără să-i țină mai întâi degetele la înmuiat, 15 minute, în acetonă. Pentru că nu i se simțea pulsul, nu îi puteau lua sânge din antebraț, pentru a testa nivelul de oxigen. Așa că medicul a trecut la planul C, prinzându-i un monitor de oxigen pe lobul urechii.

Rezultatele au fost uimitoare. Dacă la cineva într-o formă fizică atât de bună cum era Cari nivelul oxigenului putea depăși 99%, monitorul de la lobul urechii îi arăta lui Inamdar că pacienta sa avea doar 30%. Rezultatul era, practic, incompatibil cu viața.

Medicul nu știa ce să creadă. Cari se afla acolo de zece minute și era conștientă, în timp ce asistentele roiau în jurul ei, aranjându-i perfuziile și verificându-i semnele vitale. Rezultatul era atât de scăzut, încât putea fi o eroare – se știe că nu te poți baza pe monitoarele fixate pe lobul urechii pentru măsurarea exactă a nivelului de oxigen. Dar dacă nu era nicio eroare, atunci Cari putea suferi un stop respirator în orice moment.

„Mă gândeam că eu nu am un diagnostic și că femeia urmează să moară. Cred că toate asistentele din salon simțeau același lucru. Vedeam cu toții chipul morții“, își amintește doctorul Inamdar. 

Când Ron a ajuns la Terapie Intensivă, soția sa era înconjurată de personalul medical. Arăta slăbită și părea să aibă nenumărate ace conectate la perfuzii, în ambele brațe. Când s-a aplecat pentru a vomita într-o ploscă, acele au ieșit, iar tot ce a putut face Ron a fost să privească neputincios cum asistentele i le bagă la loc.

Dar, în ciuda acestor lucruri, Ron se simțea, în mod straniu, îmbărbătat. Cari era palidă, dar nu arăta semne evidente de traumă. Stând acolo îmbrăcat în blugi și cu șapca de baseball pe cap, printre aparatele care emiteau tot felul de semnale sonore și mulțimea de asistente ocupate și grăbite, avea un sentiment de calm. „Mi se părea că aveam acolo tot ceea ce era necesar“, spune el.

Când doctorul l-a chestionat, a răspuns cât de repede și de precis putea. Era ca o transmisie în direct a unui meci de hochei, s-a gândit. Faci ce ai de făcut și apoi te dai la o parte și îi lași pe experți să-și facă treaba. Din când în când, întindea mâna, pentru a o atinge pe cea a soției lui. „Te descurci minunat. Lucrurile merg excelent“,  i-a spus.

Apoi, lucrurile au început să se înrăutățească. Cari se afla de 20 de minute în spital și începuse să se agite necontrolat. Doctorul Inamdar știa că 70% dintre decesele cauzate de embolismul pulmonar se petrec în prima oră. Dacă pacienta cu asta se lupta, el trebuia să reacționeze rapid.

Embolismul pulmonar se tratează cu un trombolitic, un medicament ca-re dizolvă cheagurile de sânge și cu un pic de noroc restabilește circulația sanguină la nivelul plămânilor. Dar, în cazul în care Cari nu avea embolism pulmonar, ci suferea din cauza vreunei forme de hemoragie internă, sângerarea s-ar fi accentuat. Iar Inamdar și asistentele n-ar fi avut cum s-o oprească. Dacă bănuiala lui se confirma, medicamentul respectiv o putea salva. Dacă greșea, ar fi omorât-o.

I-a făcut o ecografie, căutând cu disperare noi informații. Cari nu avea sânge în abdomen, ceea ce a eliminat posibilitatea unei hemoragii interne. S-a uitat cu mai multă atenție la inima ei. Ventriculul drept părea mai mare decât cel stâng, un semn al embolismului pulmonar. Era impulsul de care avea nevoie. „Îi administrăm tromboliticul“, a decis el.

În timp ce asistentele se grăbeau să pregătească medicamentul, medicul s-a dus glonț la computer. Tratamentul embolismului pulmonar este atât de rar, încât protocolul a rămas unul experimental. Așa că, în timp ce Cari se zbătea între viață și moarte pe patul de spital, Inamdar a făcut ceva neobișnuit: a căutat pe internet „trombolitic, embolism pulmonar masiv“. S-a uitat peste câteva studii clinice și a venit cu un plan: în loc să-i administreze medicamentul în doze mici, cum sugerau unele studii, a decis să i-l administreze pe tot odată.

Metoda dozelor mici presupunea administrarea medicamentului într-o perioadă de două ore. „Nu aveam două ore la dispoziție“, spune Inamdar. Odată început tratamentul, nu mai era cale de întoarcere.

Ron nu știa ce este un embolism pulmonar. Dar când doctorul Inamdar a început să dea indicații, a realizat că situația era mult mai gravă decât își imaginase. Se uita cum Inamdar adună asistentele. „Era aproape la fel ca atunci când jucătorii se strâng laolaltă, când scorul e strâns și meciul se îndreaptă spre prelungiri“, spune Ron. „Doctorul spunea: «Sheila, tu de ce medicamente răspunzi, care este dozajul și în ce ordine le administrezi?» Apoi trecea la următoarea asistentă.“

Asistentele i-au dat lui Cari medicamentele prin perfuzii. Se afla deja de 40 de minute la Terapie Intensivă și așteptau cu toții, privind monitorul de lângă patul ei. Ron nu știa ce trebuie să urmărească, așa că el și Cari schimbau priviri. Amândoi înțeleseseră că ar putea fi  ultima oară când se privesc în ochi. În fine, una dintre asistente a zâmbit. „E semn bun“, a spus încurajând-o pe pacientă. Tensiunea arterială a lui Cari era în creștere. Nivelul oxigenului creștea și el. Își revenea.

Mai târziu, în aceeași seară, când starea lui Cari era deja stabilă și medicul era sigur că ce era mai rău trecuse, i s-a făcut în fine tomografia. Se puteau observa un cheag mare în arteră și mai multe cheaguri mai mici în plămâni. Era suficient pentru a construi o teorie despre ce se întâmplase. Inamdar a explicat că sângele formase un cheag într-o venă din coapsa ei în timpul călătoriei cu avionul în Vietnam, din aprilie 2012 (din cauza altitudinii, deshidratării și poziției înghesuite, până la 5% dintre cei care călătoresc cu avionul fac cheaguri de sânge).

Cheagul s-a rupt și a început să-și croiască drum în sus, spre plămânii ei, cauzând senzația de oboseală și problemele de respirație. În timp ce Ron și Cari studiau tomografia, nu mai era nevoie ca Inamdar să spună ceea ce știau deja cu toții: Cari se aflase la câteva minute de moarte.

În următoarele luni, Cari a înțeles  gravitatea situației prin care trecuse. Dar, în timpul recuperării, o anume anxietate refuza să dispară. Ideea de a mai simți vreodată acele senzații – apăsarea din piept, dificultățile de respirație – era înfricoșătoare pentru ea.

Totuși, până la urmă, cu multe încurajări din partea lui Ron, Cari și-a legat iar șireturile pantofilor de alergare. În timp ce făcea jogging prin cartier, totul i se părea nou, diferit.

„Clișeele despre cei care au dat ochii cu moartea sunt adevărate“, spune ea. „Acum privesc lucrurile altfel. Simt că am devenit foarte mică și, în același timp, mult mai mare. Mică, în sensul că înțeleg ce este important în viață: clipa, prezentul. Dar, în același timp, am început să apreciez grandoarea universului. Viețile noastre sunt doar niște urme, ceva temporar. Auzi asta tot timpul, dar acum înțeleg mult mai bine asta“.

Lui Cari îi place să povestească mereu despre momentul în care l-a auzit pe cardiologul din tura de dimineață. „A făcut el asta?“, exclamă acesta uluit, nevenindu-i să creadă ce decizie luase doctorul Inamdar. Iar Ron descrie clipa în care doctorul Inamdar a luat decizia curajoasă: „Avea mâinile împreunate și picioarele răscrăcănate. Era imaginea unei resenări disperate. Știa că își asumă un risc, dar simțea că nu are de ales. Acel medic a fost steaua noastră norocoasă“.

Vote it up
168
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza