Sărbătoarea tuturor

Un tânăr musulman descoperă magia şi bucuria Crăciunului.
 

Imaginați-vă că priviți prin fereastra logiei în locuinţa familiei mele, Mouallem, şi îi surprindeţi pe membrii aces­teia în momentul în care instalează pomul de Crăciun. Se petrecea în anul 1997, undeva în nordul provinciei Alberta, din Canada. Zăpada de pe peluza din faţa casei forma vălătuci ca nişte troiene arctice.

Îndată ce fratele meu Ali, cel mai înalt dintre noi, agaţă o stea decora­tivă în vârful pomului, începem toţi să numărăm până la trei, timp în care mama pune în priză instalaţia de lumini. Zâmbetele de pe chipurile noastre se întrec în strălucire cu nenu­măratele luminiţe colorate. O imagine potrivită pentru orice carte poş­tală de sărbători, dacă am face abstracţie de câteva detalii aparte.

Primul dintre ele: niciun copil de vârstă fragedă nu se află de faţă. La cei 11 ani ai mei, sunt cel mai mic, la o diferenţă de trei ani de fratele meu, ceea ce nu ar fi un lucru neobişnuit, atâta doar că acesta este primul nostru pom de Crăciun. Şi nici nu poate fi numit cu adevărat un pom – e, de fapt, cea mai robustă plantă de interior care putea fi împodobită fără să se îndoaie sub povara ornamentelor.

Şi nici nu e Crăciunul. Ne aflăm în perioada Ramadanului, cea mai sfântă lună pentru Islam, un timp dedicat postului, meditaţiei şi rugăciunii, nu podoabelor strălucitoare şi bucuriei unei săr­bători. Nici măcar nu suntem în decembrie. Deoarece sărbătorile islamice, raportate la calendarul solar, folosit în mai tot restul lumii, au loc în fiecare an cu 11 zile mai devreme decât în anul anterior, momentul când noi aşezam podoabele în pom se petrecea la sfârşitul lui ianuarie 1997.

De asemenea, un străin n-ar fi putut sesiza faptul că toate acestea reprezentau un secret bine ascuns. Tata, care era plecat într-o călătorie în Liban, ţara lui de origine, nu avea habar că noi încercam să reproducem obiceiurile specifice unei sărbători creştine. În familia noastră nu se celebrase niciodată Crăciunul. Dar acum, că tata lipsea, Janine, sora mea, o convinsese pe mama că nu am încălca regulile Islamului dacă am combina sărbătorile – o dată, măcar o dată...

„În regulă. Ramadanul va fi pentru noi unul diferit anul ăsta“, a spus ea.

Copii imigranților necreștini sunt crescuţi, în general, astfel încât să li se inducă o percepţie asupra Crăciunului diferită de cea a micilor creştini. Nici chiar după ce cade cortina, iar Moşul se dovedeşte a fi doar un pic mai mult decât un card de credit, lucrurile nu devin mai uşor de înţeles şi de acceptat. Unii copii pot încerca să compenseze, chiar exagerând, această privaţiune, aşa cum făceam şi eu. Ceea ce presupunea să mimez cât puteam de convingător, în faţa prietenilor mei din acea zonă rurală a Canadei, bucuria neţărmurită a „Crăciunului musulman“.

Această sărbătoare, mai bine cunoscută de noi sub denumirea Eid al-Fitr, marchează începutul unui nou ciclu lunar, la sfârşitul Ramadanului. În primii mei ani de viaţă, Eid presupunea mersul la moschee şi, în cel mai bun caz, primirea unui cadou care consta într-o jachetă nouă. Mai târziu, ajuns la vârsta când am devenit conştient de valoarea banilor, am fost considerat pregătit să mi se ofere darul tradiţional: bani în mână.

Tot ce trebuia să facem noi, copiii mai mari, era să ne sărutăm rudele pe obraji şi să rostim o urare arabă: „Fie ca toţi anii ce vin să te găsească sănătos“. Îmi plăcea grozav să merg la moschee în dimineaţa de Eid, pentru că asta însemna mai mulţi obraji de sărutat şi, prin urmare, mai mulţi bani de primit.

Numai că, potrivit Islamului, odată ce ai atins vârsta pubertăţii, în timpul Ramadanului eşti obligat să posteşti de la răsăritul soarelui şi până la apus. Nu te poţi atinge de mâncare şi de băutură pe tot parcursul zilei, iar asta vreme de o lună. Fapt ce mi s-a părut de-a dreptul demoralizant.

Aşadar, la cei 11 ani ai mei, nu mai aşteptam sărbătoarea Eid al-Fitr cu aceeaşi bucurie debordantă de mai înainte. Când a remarcat interesul nostru tot mai scăzut, Janine a pus la cale, împreună cu mama, planul pentru petrecerea Crăciunului.

Noi, copiii, studiasem temeinic şi puseserăm în practică tot ceea ce, de-a lungul anilor, văzuserăm în programele speciale de Crăciun transmise la televizor. Aşezaţi pe podea lângă planta de interior luxuriantă, frumos împodobită, şi înconjuraţi de vesele hârtii multicolore de împachetat, am schimbat daruri şi ne-am îmbrăţişat. Eram copleşit de căldura şi efervescenţa sărbătorii.

Fusese cât se poate de amabil, din partea rudelor, să-mi ofere bani în anii anteriori, dar a face cadouri în bani mi se pare un gest ce ţine de generozitate, nu de empatie, de afectivitate. Darurile potrivite chiar te fac să te gândeşti cu drag la oamenii din viaţa ta. Poate că, într-adevăr, cumpărarea de cadouri a fost încurajată în mod exagerat de societatea de consum a zilelor noastre – însă chiar şi aşa face parte din limbajul iubirii.

Aveau să treacă mai mult de zece ani până să mai am ocazia de a sărbători un Crăciun. Abia după ce mi-am cunoscut soţia, pe Janae, acum şapte ani, am avut parte de un Crăciun adevărat, în familia ei. Luminiţe, ghirlande, lichior de ouă – în casa lor sunt bifate toate punctele de pe lista „lucrurilor tradiţionale, de nelipsit“.

Nu a trecut mult şi mi-am invitat părinţii în vizită, la sfârşitul unui decembrie. Le-am explicat că sărbă­toarea Crăciunului e una a tuturor – creştini, musulmani, atei –, că nu aparţine unei anumite religii. Şi, cum eu mă simt extraordinar de Crăciun, de ce nu l-aş accepta cu inima larg deschisă?

Vote it up
78
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza