Să punem gunoiul la treabă

În oraşul suedez Linköping nu există deşeuri, ci doar oportunităţi de reciclare.
 

În bucătăria casei sale, Malte Ankarberg, un băieţel de şapte ani, descojeşte şi feliază cu atenţie un kiwi, pentru gustarea de după-amiază. Apoi aruncă la coş cojile. Dar nu este un coş ca oricare altul. Containerul pentru deşeuri din bucătărie este compartimentat la fel de ordonat ca sertarul cu acte dintr-un birou. Are compartimente separate pentru hârtie şi materiale inflamabile, pentru sticlă, pentru becuri şi, în colţul din dreapta-jos, un coş verde pentru resturi alimentare.

„Unii oameni spun că n-are rost să faci efortul de a-ţi schimba obiceiurile, când China emană toate acele gaze de seră“, spune Eva, mama lui Malte.

„Dar o astfel de gândire nu te duce nicăieri. Dacă fiecare îşi aduce propria contribuţie, cât de mică, poate face o schimbare. Oricum, nu-i atât de greu să pui nişte coji în celălalt colţ al coşului, nu-i aşa?“

Casa familiei Ankarberg este de o eleganţă şi o ordine tipic scandinave. Lumina care pătrunde printr-o fereastră largă este reflectată de canapelele impecabile şi de măsuţele de cafea. Familia trăieşte în suburbiile oraşului Linköping, din sudul Suediei, o localitate faimoasă pentru industria IT şi fabricile de avioane.

Soţul Evei, Lars, tocmai a dus-o cu maşina pe Siri, fetiţa lor de 11 ani, la antrenamentul de baschet. Maşina lor – ca toate autobuzele, majoritatea taxiurilor şi un număr tot mai mare de automobile din această localitate – merge cu biogaz obţinut din resturile menajere ale oraşului.

„Punând resturile în sacii menajeri verzi, ne simţim ca şi cum ne-am fabrica singuri benzina“, spune Eva. Sunt o duzină de staţii de reîncărcare cu biogaz în oraş, una chiar lângă supermarketul din vecinătate.

În majoritatea zilelor, Eva, care lucrează la o agenţie imobiliară, preferă să parcurgă cu bicicleta cei cinci kilometri până la serviciu. „Suntem eco?“, spune ea, ridicând din umeri. „Ei bine, un pic mai mult decât majoritatea. Dar nu ne cultivăm singuri legumele şi nici nu mergem să vânăm ca să punem carne pe masă. Nu suntem fanatici.“

 

Revoluția în materie de resturi menajere din Linköping nu a fost făcută de fanatici. Locatarii trebuie doar să umple sacii verzi, să-i sigileze cu un nod dublu şi să-i pună, alături de restul deşeurilor, într-un container exterior, pentru colectare.

Apoi, maşinile de gunoi, alimentate cu biogaz, descarcă sacii la Gärstad, unul dintre cele trei centre de reciclare din oraş, administrat de societatea de gestionare a deşeurilor Tekniska Verken.

Dimineaţa devreme, Klas Gustafsson, directorul companiei, ne aşteaptă în parcare. „Aşadar aţi venit să vedeţi procesul nostru de sortare? E într-adevăr fascinant“, spune el.

În interiorul fabricii, conţinutul sacilor menajeri este transportat pe un tobogan abrupt şi cade apoi pe benzi transportoare late. Din când în când, se observă o străfulgerare verde. Benzile transportoare trec prin dreptul unor senzori optici şi sacii verzi sunt împinşi brusc într-un container, aflat dedesubt. Deşeurile rămase se îndreaptă spre incinerator. Fiecare linie sortează până la 15 tone pe oră.

În multe ţări, cea mai mare parte a gunoiului încă este depozitat în gropi subterane. Nu şi în Suedia. Mai puţin de 1% din deşeurile menajere din ţară ajung la groapa de gunoi. Restul deşeurilor fie sunt arse pentru a se obţine energie, fie reciclate în diverse moduri. Este un record impresionant. În Marea Britanie, una dintre cele mai eficiente ţări din Europa în ceea ce priveşte reciclarea, aproximativ 40% din resturile menajere ajung la groapa de gunoi.

 

Producția de biogaz a început în Linköping acum 20 de ani. Una dintre primele surse de materii prime a fost abatorul din localitate. Măruntaiele de vacă au alimentat primul tren de pasageri ce a mers cu biogaz, care face legătura între Linköping şi Västervik, un orăşel de pe coasta estică a Suediei. Organele şi măruntaiele provenite de la fiecare vacă sacrificată la abator produc suficient biogaz ca trenul să parcurgă o distanţă de patru kilometri.

Biogazul se obţine şi din resturile rezultate în urma procesării alimentelor, din alcoolul de contrabandă confiscat de agenţii vamali, din bălegarul de la ferme şi din alte materii organice nedorite.

În anul 2011, s-a fixat o ţintă la nivel naţional, urmărindu-se ca, până în 2018, 50% dintre resturile menajere din Suedia să fie convertite în biogaz. Un an mai târziu, Tekniska Verken a lansat programul ce oferă sacii menajeri verzi pentru resturile alimentare din gospodărie. În prezent, 87% din locuinţele din Linköping au adoptat acest sistem de colectare a deşeurilor. Au fost distribuite pliante, în care se explica ce trebuie pus în sacii respectivi şi ce nu: da pentru resturi alimentare, coji de ouă, grăsimi, oase şi pliculeţe de ceai; nu pentru chiştoace de ţigări, ambalaje sau orice altceva ce ar trebui sortat pentru un alt mod de reciclare.

„Dorim să devenim cea mai eficientă regiune din lume, din punct de vedere al resurselor energetice“, spune Klas Gustafsson. „Aşa că trebuie să gândim diferit. Gunoiul nu mai reprezintă ceva pe care îl îngropăm şi de care uităm apoi. A devenit o materie primă valoroasă.“

Urmărim sacii urât mirositori, dar profitabili, spre următoarea lor destinaţie: autoclava bio. Aici, o maşină macină resturile alimentare, formând o pastă din ele, iar sacii verzi făcuţi din plastic reciclat sunt scuipaţi printr-un jgheab lateral. Mirosul nu mai este cel de alimente în putrefacţie, ci mai apropiat de bălegar amestecat cu bere.

Directoarea de producţie Jenny Nordenberg ne conduce pe cele 96 de trepte ale unei scări metalice, până în vârful uneia dintre autoclavele gri, foarte încăpătoare.

Ne uităm printr-o ferestruică din partea superioară, încercând să vedem ce se întâmplă în interiorul cisternei. Dar sticla este neclară şi se poate observa doar o ceaţă maronie. Aici, explică Jenny , este locul în care bacteriile transformă deşeurile organice în gaz metan, printr-un proces de digestie anaerobă. Fiecare tranşă petrece trei săptămâni în autoclavă, iar gazul rezultat este purificat, pentru a putea fi utilizat pe post de combustibil.

În ciuda tehnologiei sofisticate utilizate, Jenny spune că sortarea deşeurilor menajere nu este infailibilă. Uneori, conţinutul unor saci de gunoi obişnuit se varsă pe benzi şi se amestecă cu printre resturile alimentare.

„Ne trezim cu gantere, prese pentru napolitane, haine, bare de metal, încălţăminte – tot soiul de lucruri“, spune ea. „Toate acestea uzează şuruburile şi malaxorul. Când trebuie înlocuit echipamentul, cresc costurile de producţie. Aceasta este cea mai ma re provocare. Aşa că trebuie să facem o treabă şi mai bună în educarea cetăţenilor cu privire la reciclare.“

Foloseşte şi ea sacii menajeri verzi acasă? „O, da!“, spune ea râzând. „Copiii mei mă urmăresc, cu ochi de vultur, dacă pun vreodată fie şi cel mai mic lucru în coşul greşit!“

 

Persoanele fizice pot fi eco şi cumpătate, dar instituţiile se schimbă mai greu. În privinţa selectării deşeurilor, şcolile sunt printre cei mai mari contravenienţi. Dar şi la acest capitol Suedia face progrese.

Meniul de la cantina de la Ekholmsskolan, o şcoală gimnazială din Linköping, arată apetisant – în special chifteluţele suedeze şi clătitele cu sirop de merişoare. Se poate observa că elevii nu lasă mult în farfurie şi pun resturile în sacii menajeri verzi, aflaţi într-un capăt al cantinei. Conţinutul este tocat în recipientul pentru macerare al şcolii, care arată ca un congelator uriaş, şi este golit apoi într-un camion special, o dată la două săptă mâni.

Bucătarul-şef Morgan Almqvist spune că bucătăria şcolii obişnuia să arunce de două ori mai multe resturi alimentare înainte de introducerea sacilor menajeri verzi. „Copiii au uneori ochii mai mari decât stomacul. Dar punându-i să-şi debaraseze singuri farfuriile, îi facem să fie mai conştienţi de cât aruncă.“ Diagramele de pe peretele din biroului său arată exact câtă mâncare se aruncă. În mai a fost 10,3%, iar în iunie 6,85%. ţinta este de 5%. El monitorizează de asemenea şi ce nu se mănâncă şi ajustează corespunzător meniul.

Åsa Kullberg, managerul care se ocupă de alimentaţie în cadrul consiliului local, gestionează cateringul pentru 18.000 de persoane zilnic, în cele 33 de şcoli şi 10 aziluri pentru bătrâni din Linköping.

„Cel mai bun mod de a reduce risipa alimentară este să vorbim mai mult despre asta“, explică ea. „Le explic personalului, clienţilor şi elevilor că am aruncat anul trecut mâncare în valoare de patru milioane de coroane (420.000 de euro) şi că ar fi mult mai bine dacă banii respectivi ar fi folosiţi pentru a cumpăra mâncare delicioasă cu ei.“

 

Viceprimarul Nils Hillerbrand, un politician ecologist, spune că mediul contează pentru localnici şi fiindcă Linköping a suferit cândva de poluare cronică.

Datorită companiei aeronautice şi de produse de apărare Saab, a industriei de înaltă tehnologie şi a unei universităţi specializate în cercetare, cel de-al cincilea oraş ca mărime din Suedia s-a dezvoltat rapid. Dar, la începutul anilor ‘90, emisiile provenite de la autobuzele diesel ale oraşului formau un smog gros. Clădirile au fost acoperite de funingine şi mulţi spuneau că le e greu să respire aerul din oraş. Atunci autorităţile oraşului, compania de transport public şi cetăţenii îngrijoraţi au adoptat soluţia biogazului. „A fost un acord politic pe scară largă, care a inclus toate partidele“, spune Hillerbrand.

Progresul a fost rapid. În 1999, oraşul se lăuda cu cea mai extinsă flotă de autobuze alimentate cu biogaz din lume. Acum, în regiune circulă peste 1.000 de vehicule de acest fel.

La depoul din Kallerstad, şoferul de autobuz Johan Borg îşi ia pauza de cafea. A fost liderul unei organizaţii de tineret afiliate unei biserici de lângă Gothenburg, dar s-a mutat mai spre nord, pentru a fi alături de logodnica sa. Se descrie ca fiind „extrem de pasionat de transporturi“.

„Am vrut să încerc ceva nou“, spune el, „şi m-am gândit că ar fi tare să foloseşti gunoiul pentru a ajunge din punctul A în punctul B. Ritmul adoptării energiei regenerabile pare dureros de lent şi, cu aceste autobuze, am simţit că se întâmplă ceva tangibil. Aşa că mi-am dorit să particip la acest proiect.“

El spune că şoferilor le-a fost greu la început. Primele autobuze cu biogaz se tot stricau şi în combustibil se adăuga un produs chimic cu un miros persistent, au rolul de a le permite inginerilor să detecteze orice scurgere din gazul altfel inodor.

„Din păcate, din primele vehicule se scurgea gazul ca printr-o sită“, spune Johan. „Împuţeau locul în aşa hal, încât o colegă mi-a spus că uneori îi venea să vomite.“ După câţiva ani, în care tehnologia s-a perfecţionat, autobuzele au devenit mai fiabile, mirosul a dispărut şi, în prezent, puţini mai observă diferenţa.

Dar ce cred călătorii despre autobuzele cu combustibil bio? Lars Ojamäe, profesor la Universitatea din Linköping, aşteaptă în staţia de autobuz. „Mie îmi pasă doar dacă autobuzul vine la timp“, spune el. „Dacă este şi bun pentru mediu, cu atât mai bine.“

Habibe şi Zade Tatari, două surori aflate în drum spre facultate, spun că n-aveau idee că autobuzele merg cu resturi alimentare şi că ele consideră asta o idee bună. Sunt îngrijorate de încălzirea globală şi de lumea în care vor creşte copiii lor.

 

Resturile alimentare din Linköping generează anual şi 100.000 de tone de îngrăşământ, un produs secundar al producţiei de gaz, folosit de fermieri care au culturi organice. Unul dintre ei este Sverker Peterson.

Sverker are o fermă în Mjölby, la 40 de kilometri de Linköping. Produce ovăz, orz, ulei de rapiţă şi grâu la ferma care îi aparţine familiei lui din anii ‘20 ai secolului trecut.

Este încântat de îngrăşământul provenit din resturile alimentare, deoarece costă un sfert din cât obişnuia să plătească înainte pentru îngrăşământ şi îi este livrat gratuit. Singura lui investiţie majoră a fost construcţia unui rezervor de 5.000 de metri cubi.

„Sunt foarte mulţumit“, spune el. „Aceas ta este o nouă provocare. E chiar distractiv să vezi cum putem avea o producţie organică. Acum folosim îngrăşământ pe o arie mai ex tinsă şi putem urmări seminţele în perioada de creştere, pentru a vedea exact de cât au nevoie, în funcţie de vreme şi de cultură. Sunt un adevărat fermier organic – folosesc mâncare veche pentru a produce hrană nouă.“

Nils Hilderbrand spune că oamenii trebuie să adopte o „gândire circulară“, pentru a atinge ţintele ambiţioase cu privire la mediu şi climat. Țelul oraşului Linköping este de a deveni o comunitate neutră în ceea ce priveşte emisiile de carbon până în anul 2025.

„Cât timp ideile noastre sunt uşor de aplicat şi eficiente, toată lumea se poate implica în reducerea utilizării combustibililor fosili“, spune el. „Iar aceste iniţiative pot ajuta, de asemenea, la o relaţie mai bună între membrii comunităţii – pentru că folosim, cu toţii acelaşi sistem.“

 

 

Vote it up
180
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza