Să înceapă vânătoarea!

Cu mult umor, despre fuga după pitonii din Florida
 

AI FI INTERESAT? Îmi pare rău, ţi-au luat-o alţii înainte. Dacă te-ai fi înscris între 12 ianuarie şi 10 februarie anul trecut, ai fi avut şansa să iei parte la Operaţiunea Pitonul. Şi nu, nu este o glumă. Operaţiunea a existat în realitate, pusă cu grijă la cale de Comisia de Conservare a Faunei Sălbatice şi a Habitatului Piscicol din Florida. Judecând după aparenţe, organizatorii evenimentului erau îngrijoraţi că Florida nu era percepută ca fiind destul de excentrică, de către re zidenţii din alte state mai „conservatoare“ ale Americii.

Operaţiunea Pitonul a fost gândită ca un concurs întins pe o durată de 30 de zile. Conform site-ului oficial al concursului (pythonchallenge.org), scopul evenimentului era acela de „a aduce pitonii birmanezi în atenţia publică“.

Întrebare: Mai exact la ce se refereau când au spus „a aduce în atenţia publică“?

Răspuns: Se refereau la „a ucide“.

Concursul era deschis oricui îndeplinea două condiţii. Prima era aceea de a plăti o taxă de 25 de dolari, iar a doua să urmeze un curs de instruire pe internet. În jur de 1.600 de persoane s-au înscris cu scopul de „a aduce în atenţia publică“ cât mai mulţi pitoni posibil. Şi aşa, într-un final, concursul a reuşit să crească popularitatea a 68 de pitoni. Au fost şi premii: 1.500 de dolari pentru cine omora cei mai mulţi pitoni (şase), 1.000 de dolari pentru cine prindea cel mai lung piton (patru metri şi 33 de centimetri) şi 500 de dolari pentru cine îi venea de hac pitonului cu personalitatea cea mai interesantă.

Partea cu ultimul premiu e o glumă, nici nu încape vorbă. Pitonii birmanezi nu au personalitate, tot ce ştiu să facă este să mănânce şi să distrugă ecosistemul. Sunt un fel de adolescenţi masculi ai regatului animalelor. Din acest motiv, Comisia de Conservare a Faunei Sălbatice şi a Habitatului Piscicol din Florida încearcă să scape de ei.

Să nu credeţi acum că aveaţi voie să omorâţi pitonii aceia cum vă trecea prin cap. Nu, să trăiţi! Regulile precizau clar că vânătorii îşi asumă, citez, „obligaţia etică de a omorî pitonii birmanezi într-un mod uman“, închei citatul. Cu alte cuvinte, erau interzise tot felul de metode nemiloase şi inumane cum ar fi forţarea pitonului să vizioneze reality show-uri până la suicid sau să fie plasat la intrarea unui restaurant asiatic unde ar fi fost tranşat şi devorat în câteva secunde.

Aşadar, cum se omoară corect din punct de vedere moral un piton birmanez? Organizatorii Operaţiunii Pitonul recomandau fie folosirea unui pistol cu glonţ captiv, fie împuşcarea pitonului în cap cu o armă de „calibru sigur, dar eficient“. (Ai înţeles? Arma trebuie să fie şi sigură şi eficientă.)

O alternativă pentru vânătorii în scrişi în concurs era tăierea capului dintr-o lovitură, cu o macetă, atâta timp cât, se înţelege, totul era făcut într-o manieră etică. Citez din ghidul comisiei: „Asiguraţi-vă că tehnica aleasă rezultă în pierderea imediată a cunoştinţei şi distrugerea creierului pitonului vânat“. (Dacă ţi se pare că pe alocuri înfloresc lucrurile, nu pot decât să-ţi recomand să intri pe site-ul oficial şi să-ţi urez lectură plăcută.)

IATĂ ŞI ALTE VEŞTI BUNE: cine prin de un piton, se alege cu pielea de şarpe! Pe site-ul concursului sunt listate câteva companii care ar putea fi interesate să cumpere piele de piton, inclusiv o companie cu numele Spinarea dragonului, care, „pentru patru piei de piton de cel puţin un metru lungime, oferă la schimb un cuţit“. (Încă încerc să găsesc sensul acestor cuvinte.) Tot pe site găsiţi şi informaţii despre compania Produse americane din aligator, care promite că „poate tăbăci piele de piton, pe care s-o transforme în orice produs fashion dorit“. (Bineînţeles că nu-şi permiteau să sugereze direct termenul „tanga“, dar oricine poate citi printre rânduri.)

Un aspect care pe site nu era pe deplin lămurit era despre cum un concurent trebuia să prindă un piton pentru „a-l aduce în atenţia publicului“. Nu de alta, dar se întâmplă să am ceva experienţă în această zonă şi aş fi fost mai mult decât bucuros să împărtăşesc şi cu ei această expertiză. Acum câţiva ani, am reuşit să prind un şarpe care nu ştiu cum a reuşit să ajungă în biroul meu şi să se caţere pe masa de scris. Am să vă dezvălui mai jos tehnica folosită în această situaţie:

1) Se emite un sunet extrem de non-masculin, precum un personaj de desene animate proaspăt castrat.

2) Se iese în fugă în faţa casei şi se apucă în grabă cleştii de barbecue.

3) Se revine la locul faptei şi, strângând din ochi pentru a evita orice contact vizual cu şarpele, se apucă intrusul cu cleştii de grătar.

4) Pe un fundal de smiorcăieli şi scâncete, se aleargă în vârful picioarelor înapoi afară şi se purcede la de barasarea animalului nedorit în aşa manieră încât şarpele ricoşează fix în piscină.

5) Se schimbă lenjeria intimă.

A nu se omite faptul că şarpele pe care l-am capturat nu era o varietate din familia pitonilor şi avea doar jumătate de metru lungime. De ţinut aşa dar minte că, pentru prinderea unui piton birmanez, ce poate ajunge până aproape de opt metri lungime, este nevoie de nişte cleşti de barbecue destul de mari, ceea ce vă va fi cam greu de găsit. Mult succes!

 

© 2013 DAVE BARRY. MIAMI HERALD (14 IANUARIE, 2013), MIAMIHERALD.COM

Vote it up
257
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza