Rugaciuni pentru un inger

Micuta Alexandra avea cinci tumori pe creier. Perspectiva era sumbra. Dar un doctor nu a vrut sa se dea batut
 
<p>Palida si confuza, Alexandra Lowe privea fix catre mama sa, cu ochii in lacrimi: "Mami, te vad dublu", i-a spus. Acasa, in Shevington, langa Wigan, Anglia, Lindsay Lowe ii arunca o privire ingrozita sotului ei, Simon. Oameni cinstiti si muncitori, cei doi soti erau mandri de familia lor unita. Simon, in varsta de 35 de ani, avea propria fierarie, iar Lindsay, in varsta de 33 de ani, isi cumparase un salon de coafura. Baietii lor, Cory, de trei ani, si Joshua, de cinci ani, aveau tot ce isi doreau.
Dar Alex, micuta satena in varsta de opt ani, fusese intotdeauna firava. Avea cearcane vinetii sub ochii albastri si ii curgea mereu nasul. Cand Lindsay i-a intrebat pe doctori de ce fiica ei este atat de sensibila, acestia i-au administrat o multime de antibiotice.
Totusi, in acea dimineata de duminica de la sfarsitul lui septembrie 2003, Lindsay suna din nou la spital:
"Nu-mi pasa ce spuneti. Fiica mea vede dublu si are nevoie de o tomografie craniana chiar acum!"
Furia ei a dat roade. I-au facut imediat fetitei tomografie.

Alex a sosit la spital insotita de luminile albastre ale ambulantelor. Tomografia fetei dezvaluia mai multi noduli pe creier. Doctorii au hotarat ca este necesara o interventie chirurgicala urgenta, prin care sa-i dreneze lichidul acumulat in cutia craniana.
Pentru Simon si Lindsay, camera de terapie intensiva arata ca un teren de lupta. Cand a vazut-o pe "micuta Panda", cum ii spunea fiicei lui, legata cu tuburi si fire, Simon si-a pastrat cu greu zambetul pe buze. Familia o privea inmarmurita pe Alex, care se zbatea intre viata si moarte. I-au introdus in gat un tub pentru traheotomie, care o ajuta sa respire, dar nu ii dadea voie sa vorbeasca.
Robert Wynn, consultantul hematolog in varsta de 40 de ani, seful clinicii de transplant de maduva osoasa din cadrul spitalului, a efectuat biopsia unor mostre de tesut extrase din craniul lui Alex. Vestile au fost cumplite: cei cinci noduli erau tumori maligne, care se raspandeau.

Mai mult decat atat, testele de sange au aratat faptul ca sistemul imunitar al fetitei nu functiona cum trebuie inca de la nastere. "O parte din globulele albe, de care oricine are nevoie pentru a lupta impotriva virusilor care ne ataca organismul, lipsesc cu desavarsire", le explica Wynn parintilor.
In ultimele luni, un virus denumit Epstein-Barr (EBV) invadase sangele lui Alex. Fara sa se loveasca de nici un sistem defensiv, EBV a dus la aparitia tumorilor. Iar chimioterapia nu avea cum sa fie foarte eficace, pentru ca tumorile se cuibarisera in creier. Echipa de medici se astepta la ce era mai rau.
Wynn a analizat toate optiunile, impreuna cu Peter Arkwright, consultant imunolog la Universitatea din Manchester. In Edinburgh se testa o terapie experimentala. Cei doi doctori au tinut legatura pe e-mail cu doctori renumiti din Marea Britanie si Franta, cerandu-le parerea. "Ati incerca asa ceva pe Alex?", au intrebat ei. Toti au raspuns: "Nu".
Era mijlocul lui noiembrie. Trecusera trei saptamani de la inceperea chimioterapiei, dar tumorile evoluau in continuare. Una dintre ele acaparase coloana vertebrala a lui Alex, apasand pe gat. "Chemati-va si parintii. Trebuie sa discutam", le spuse Wynn lui Simon si lui Lindsay.
Lui Robert Wynn ii era groaza de astfel de momente. Tata a trei copii, stia ce impact pot avea cuvintele sale. Le-a spus: "Alex are o tumoare foarte rara. Chimioterapia nu da rezultate, iar organele vitale incep sa nu mai functioneze. Nu pot decat sa va indemn sa va bucurati de ea cat mai e timp".
Uluiti, Lindsay si Simon s-au trezit cateva momente mai tarziu pe holul spitalului, contrazicandu-se in mod stupid asupra incinerarii sau inhumarii fiicei lor dupa ce va muri.
Intors in birou, Wynn se indrepta hotarat spre telefon. Perspectivele lui Alex nu erau roz, iar echipa de medici incercase toate solutiile posibile. Cu exceptia uneia.
Alti specialisti au recomandat evitarea noii terapii. Aceasta putea provoca umflarea creierului si moartea lui Alex. Wynn s-a hotarat sa-si asume acest risc si a telefonat la Edinburgh.

Apelul lui Rob Wynn a pus-o intr-o mare dilema pe Dorothy Crawford, profesor de microbiologie medicala la Universitatea din Edinburgh.
Crawford lucreaza in domeniul EBV de 30 de ani. In decursul cercetarilor, a descoperit ca EBV poate declansa tumori fatale dupa efectuarea de transplanturi, cand sistemul imunitar al pacientului este suprimat, pentru a nu respinge organele donate. Intr-o cercetare de laborator la Summerhall, Edinburgh, Crawford si alti 12 virusologi experimenteaza o noua abordare: lupta impotriva virusului, nu impotriva tumorii.
La o persoana sanatoasa, o celula dintr-un milion de leucocite sau celule T este programata sa vaneze si sa elimine EBV. Echipa lui Crawford a selectat virusii ucigasi EBV din sangele donat, i-a inmultit la miliarde si a deschis prima banca de sange inghetat cu celule T specifice si anti-EBV. In cinci ani de testare, laboratorul produsese celule T pentru pacientii supusi transplanturilor. Rezultatele au fost uimitoare.
Dar, Alexandra nu era unul dintre acesti pacienti, iar cazul ei nu se incadra in activitatea experimentala a lui Crawford. "Daca primiti acordul comitetului de etica si al parintilor, va pot pune la dispozitie celulele, dar trebuie sa stiti riscurile, pentru ca tratamentul nu a fost incercat pe creier", i-a spus Crawford lui Wynn.
Wynn a raspuns simplu: "Situatia este destul de grava. Nimic nu ar putea sa o mai inrautateasca".
In dimineata urmatoare, o proba din sangele lui Alex a ajuns la Edinburgh. Tehnicienii au dezghetat celulele ucigase potrivite pentru tesutul lui Alex si le-au testat pe sangele primit, pentru a se asigura ca sunt compatibile. Testul avea sa dureze alte cinci zile.
Wynn a chemat familia lui Alex la o alta intalnire pentru o descriere a procesului, avertizandu-i: "Nu este un tratament magic. Terapia cu celule T nu este un tratament obisnuit si n-a fost niciodata aplicata la un astfel de caz". Trebuia, insa, ca Alex sa supravietuiasca suficient de mult timp pentru a apuca sa inceapa tratamentul.

Alex era in coma profunda si avea bratele pline de vanatai din cauza loviturilor provocate de miscarile necontrolate. Voma intruna si suferea de incontinenta accentuata. Printr-un tub i se administrau medicamente, solutie salina, hrana lichida si morfina direct in piept. Un mic dispozitiv ii fusese introdus in cap pentru a transporta medicamentele catre creier. Respiratia ii era asigurata de un ventilator, pentru ca gatul era obturat de tumoare. Monitoarele afisau informatii despre puls, temperatura, tensiune.
Lindsay si Simon pareau curajosi, dar pe dinauntru erau distrusi. Lindsay de-abia suporta sa-si vada fetita traind de pe o zi pe alta. Simon dadea dovada de o indarjire nemaipomenita. Credea ca Alex supravietuia numai prin energia celor din jurul ei. Uneori ii tinea capul strans in mainile lui mari si se concentra atat de intens, incat corpul incepea sa-i tremure. "Uita-te la mine si da-mi mie suferinta; o pot duce!", se ruga el cu ochii spre tavan.
Numai ca situatia se inrautatea.
Doctorii se pregateau pentru transplantul de maduva osoasa de care Alex avea nevoie pentru a-si reface sistemul imunitar. Fiecare membru al familiei a fost testat si s-a identificat tesutul perfect - poate "prea" perfect - la Cory, fratele lui Alex. Si el suferea de aceeasi deficienta imunitara. EBV nu-l atacase inca, dar situatia urma cel mai probabil sa se schimbe in curand.
Simon isi tinea strans in brate sotia, spunandu-i: "Sa mai treaca vreo cateva zile insorite si ai sa vezi ca Alex a noastra va fi iar plina de viata. Ai incredere in mine; stiu sigur ca asa va fi!"

 Pe 20 noiembrie, un expert a venit cu un recipient plin cu un lichid alb. Deznadajduita, Lindsay se afla la capataiul fetitei lipsite de vlaga. Recipientul fusese trimis cu avionul de la Edinburgh si continea miliarde de celule T programate sa atace virusul EBV din corpul lui Alex. Lui Lindsay nu-i venea sa creada ca viata fiicei sale depindea de acel continut gelatinos.
Recipientul a fost conectat la tuburile din pieptul lui Alex, trimitand imediat primele celule ucigase in sistemul ei sangvin. Razboiul s-a declansat de indata. Depistand virusul dusman prin semnale moleculare, celulele s-au concentrat in creierul lui Alex. Ca intr-o infruntare corp la corp, fiecare celula a atacat un virus, l-a imobilizat cu un jet de substante chimice si l-a ucis pe loc, dupa care a trecut la capturarea altor virusi.
In afara nu se vedea nici un semn al razboiului cumplit ce se ducea in interiorul lui Alex.
A doua doza a fost administrata dupa o saptamana. Dupa o zi, Alex a avut doua atacuri grave. "Ii e rau; cred ca acesta e sfarsitul", le-a spus o infirmiera lui Simon si Lindsay in soapta. Totusi, in dimineata urmatoare Alex isi ducea mai departe lupta.
A mai trecut o saptamana. Wynn si echipa de medici s-au hotarat sa administreze cea de-a treia doza, dar i-au avertizat pe parinti sa nu-si faca sperante desarte. Alex era in stare de inconstienta de 60 de zile. Era zguduita de atacuri. Un doctor i-a avertizat ca ar fi prea socant sa o vada murind, atunci cand avea sa se intample aceasta tragedie. Insa ei au ramas langa ea.
"Va mai dura doua ore maxim", ii sopti o infirmiera lui Lindsay.
Dar pentru Lindsay si Simon acesta nu parea sa fie sfarsitul. "Isi tot trage ultima suflare de trei saptamani incoace", ii aminti Simon infirmierei.
In zorii zilei de 11 decembrie, parintii, la capatul puterilor, si-au dat seama ca se intampla ceva neobisnuit. Corpul mic si slabit al lui Alex era mai calm. Infirmierele au venit sa verifice semnele vitale pe monitoare si aparate. Au schimbat un monitor pentru a se asigura ca nu era defect. Au aparut si doctorii, pe figurile carora se citea mirarea. Urma sa se produca miracolul. Alex deschise ochii.

Intreaga familie pleca la cumparaturi pentru Craciun. Lindsay i-a cumparat fetei cadoul dupa care ea tanjea cel mai mult: un telefon mobil cu camera foto. Alex arata ingrozitor. Parul ii ramasese numai smocuri si privirea ii era goala. Bratele ii erau slabe si nu-si putea controla miscarile. Cel mai frumos cadou pe care l-au primit cu totii a venit de la un infirmier, care a iesit din camera in care lui Alex i se facea o investigatie: "Nu am voie sa va spun, dar tumorile au disparut aproape complet", le-a spus el.
La inceputul lui februarie, cu cateva zile inainte ca Alexandra sa implineasca noua ani, Simon a pasit pragul camerei de zi, purtand in brate o comoara mica, numai piele si os. Fetita se intorsese acasa. Simon nu s-a dus la serviciu si a stat cu fetita zi si noapte. La patru dimineata, Alex cobora din pat.
- Ce faci, draguta?, intreba Simon.
- Ma plimb, i-a raspuns ea.
A doua zi, s-a "plimbat" pe hol, cocotata pe picioarele lui Simon. In ziua urmatoare a facut primii doi pasi fara ajutor. Apoi a facut trei pasi. Cand s-a intors de la munca, Lindsay a vazut un cap inclinat intr-o parte, itindu-se de dupa usa:
- Buna, mami!, a spus Alex, sarind in bratele ei.
La spital, Alex a reusit sa se dea jos din scaunul cu rotile si a mers pana in biroul lui Rob Wynn, care, zambind, a luat-o in brate:
- Fetita mea minune!
Nu dupa mult timp, lui Alex i s-a facut un transplant de maduva osoasa. In septembrie 2004, Alex s-a intors la scoala si a inceput sa joace in echipa de baschet. "Acum, Alex scapa mai repede de raceli decat noi", spune Simon, care in prezent s-a angajat ca asistent pentru copiii cu dizabilitati.
Cory merge la sedinte de imunoterapie, pentru a preveni infectiile cu EBV. Daca va avea nevoie de un transplant in viitor, se poate ca Alex insasi sa-i doneze maduva osoasa.
Lindsay se confrunta cu probleme noi: "Daca nu-ti gasesti nicicum telefonul in camera, cred c-ar fi bine sa-ti faci putina ordine", ii spune ea lui Alex.
E minunat sa ai astfel de probleme.</p>

Vote it up
258
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza