Rotofeiul

Toate amintirile mele din copilarie sunt stanjenitor de fericite. Cu exceptia celei despre cainele demult disparut
 

<p>

In zilele noastre, este normal ca amintirile din copilarie sa se concentreze in jurul unui secret intunecat din familia aparent fericita a autorului. De fapt, a devenit aproape obligatoriu. Memoriile sunt intr-o competitie acerba in America. Un volum care scoate la iveala incestul este eclipsat de un altul care dezvaluie bestialitatea, iar acesta, la randul sau, este scos de pe lista celor mai bine vandute carti de o autobiografie care da in vileag bestialitatea incestuoasa.

Cand am intrat in acest joc, stiam ca ma aflu in dezavantaj: oricat de mult as uri sa ma invart in cercurile literare din New York, adevarul este ca eu chiar am avut o copilarie fericita. Obisinuiam, uneori, sa imi inchipui cat de stanjenitor ar aparea acest trecut intr-o discutie despre copilarie, la cate o intalnire a scriitorilor, noaptea tarziu.

Dupa ce vorbesc despre propriile lor copilarii – bunica aurolaca si uneori violenta, de exemplu, sau parazitul familiei – se uita spre mine. Privirile lor nu sunt tocmai respectuoase. Recunoscusem in scris ca nu i-am auzit niciodata pe parintii mei tipand unul la celalalt. Iar ei au aflat asta. Au motive sa creada ca am fost fericit si in liceu. Incerc disperat sa imi amintesc un secret intunecat din copilaria mea. Si nu imi vine in minte decat Rotofeiul, cainele din rasa Collie.
– Pai ar fi Rotofeiul, cainele Collie, spun eu intr-o doara.  
– Rotofeiul?, intreaba ei.  

Parintii mei l-au adoptat pe Rotofei cand eu aveam doar doi - trei ani. Era bolnavicios. Intr-o zi, Rotofeiul a disparut. Mie si surorii mele, Sukey, ne-au spus ca a fost dat unor prieteni, care traiau la ferma, pentru a se dezvolta in aerul sanatos de tara. Multi ani mai tarziu – eram acasa, in vacanta de la facultate – numele Rotofeiului a aparut in discutie chiar in timpul cinei. Am intrebat de ce nu am fost niciodata sa il vizitam la ferma. Sukey s-a uitat la mine de parca tocmai anuntasem ca am de gand sa mananc piureul cu mana pentru o vreme.

– Nu a existat nicio ferma, a spus ea. Asta ne-au spus ei. A fost eutanasiat.
– Eutanasiat?!, am exclamat. Adica nu mai e?

Cineva – cred ca mama – a spus ca oricum cainele nu ar mai fi fost printre noi pentru ca, de obicei, cainii nu traiesc 18 ani.
– Nu e cam tarziu sa aflu asta?, am intrebat.
– Nu e vina noastra ca te prinzi  asa de greu, a spus tatal meu.
Adevarul e ca nu a avut loc niciodata vreo intalnire a scriitorilor autobiografi, la care eu sa spun povestea Rotofeiului. Intamplarea face ca am relatat-o insa intr-o carte. O saptamana sii ceva mai tarziu, am primit un telefon de la Sukey.
– Nu cainelui i se spunea Rotofeiul, mi-a spus ea. Pe el il chema George. Tie ti se spunea Rotofeiul.   

</p>

Vote it up
95
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza