Român cu tot sufletul

Destinele tragice ale unor copii l-au adus pe britanicul Ian Tilling la Bucureşti. Şi nu a mai vrut să plece.  
 

Articole similare

În cei 27 de ani cât fusese ofiţer de poliţie, britanicul Ian Tilling credea că văzuse tot ceea ce era mai rău, decăderea umană în toate ipostazele ei. Nimic nu îl pregătise însă pentru ceea ce a găsit în acea cămăruţă din satul Plătăreşti, aflat la 40 de kilometri de Bucureşti. Copii care ar fi trebuit să fie deja la şcoală se legănau înainte şi înapoi, cu biberoanele în mâini, în câteva pătuţuri înghesuite, pe care nu le părăsiseră niciodată.

Ceea ce te izbea înaintea imaginilor de groază era mirosul, un ames­tec insuportabil de diaree şi vomă. Apoi era zgomotul, gângăvelile nedesluşite ale acelor copii, care parcă încercau să comunice cu cineva care nu era acolo.

Şi, în toată mizeria aceea, a văzut-o. Ochii ei bulbucaţi, imenşi, l-au fixat într-o rugăminte transmisă dincolo de acea realitate. Avea opt sau nouă ani, din câte a putut să-şi dea seama Ian Tilling. Britanicul în vârstă de 40 de ani venise în România la sfâr­şitul lunii august a anului 1990, după ce urmărise la televizor un reportaj despre orfelinatele din ţara care abia ieşise de sub regimul communist. Avea să afle un pic mai târziu că pe frumoasa copilă cu ochi imenşi, păr lung, negru şi creţ o cheamă Florentina. Imaginea ei îi va rămâne întipărită în minte, ca un simbol a noului drum pe care i-l trasase destinul.

Ian Tilling, care acum are 65 de ani, s-a născut la Londra, dar aproape imediat după aceea părinţii au plecat cu el în Kenya. Acolo a locuit până la vârsta de 11 ani, când s-a întors în Marea Britanie, petrecându-şi următorii doi ani în internatul şcolii unde învăţa, până când s-au întors şi părinţii lui din Kenya. La vârsta de 13 ani Ian lucra deja ca voluntar la secţia de geriatrie a unui spital din apropierea casei.

La 16 ani a plecat de acasă ca să se înscrie în programul pentru cadeţi al Poliţiei Metropolitane din Londra. Cu toate acestea, Ian Tilling şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului liber activităţilor umanitare, iar în 1985 şi-a înfiinţat propria organizaţie, care ducea în vacanţe în străinătate copiii bolnavi aflaţi în faza terminală. Dintr-una din aceste vacanţe se întorsese când a văzut reportajul din orfelinate.

După prima sa vizită în România, Ian a condus fără oprire de la Bucureşti la Viena. Nu îşi dorea decât să iasă cât mai repede din această zonă a Europei. „Străzile nu erau luminate, nu existau reclame, nu erau magazine, nu era niciun strop de culoare. Îmi amintesc de o zi de marţi după-amiaza, când m-am dus în mijlocul bulevardului Magheru şi am făcut o fotografie în care nu apăreau mai mult de trei maşini“, povesteşte Ian Tilling despre impactul pe care l-a avut la acea vreme asupra lui Bucureştiul, oraşul în care va alege până la urmă să trăiască.

Bărbatul era în stare de şoc. Dar, odată ajuns la Viena avea să-şi dea seama că se simte atras înapoi, de acel Bucureşti lipsit de culoare. Drept pentru care s-a întors, urmând să aibă parte de noi şi noi şocuri în încercarea lui de a salva oameni puşi la pământ de un sistem disfuncţional, birocratic şi corupt.

Nu s-a întors cu mâinile goale. Ian Tilling a organizat în Marea Britanie un apel pentru strângere de fonduri în ziarelele locale şi a revenit în România în aprilie 1991, cu 100 de camioane pline cu ajutoare şi 300 de oameni. Vameşii încercau să-i pună piedici şi cereau un inventar complet şi tot felul de ştampile pe care nu le avea nimeni.

„Am folosit o monedă de zece penny. Am colorat cu pixul pe hârtie peste ea. Moneda avea capul reginei pe o parte, iar asta a făcut minuni. Au crezut că suntem oameni importanţi dacă avem capul reginei pe ştampila noastră“, povesteşte acum amuzat Ian Tilling despre acele vremuri. „Pe măsură ce reveneam tot mai des, totul devenea mai uşor, pentru că începuserăm să cunoaştem procedurile. Însă ne cereau tot timpul câte ceva. Dacă puneau ochii pe o jucărie, voiau să le-o dăm.“

Dar acela a fost doar începutul problemelor. După ce a fost rugat să se ocupe de un proiect pe termen mai lung şi i s-au oferit două blocuri în Ferentari, unde a vrut să organizeze mici locuinţe pentru grupuri familiale constituite din cupluri, cu rolul de părinţi pentru câte şase copii din Plătăreşti, guvernul şi-a încălcat promisiunile. „Toată lumea cerea şpagă. Noi am refuzat să lucrăm aşa şi proiectul a început să se mişte tot mai greu. Depuneam un dosar şi după două luni ne spuneau că l-au pierdut şi că trebuie să completăm altul. Apoi depuneam un alt dosar şi se pierdea şi acela, doar pentru că nu dădeam şpagă.“ În cele din urmă, cele două blocuri i-au fost luate şi date drept locuinţe sociale unor familii de romi, zona transformându-se într-un ghetou. Organizaţia caritabilă britanică pe care o adusese Ian în România s-a retras, ajungând la concluzia că nu mai putea lucra aici. Dar el a rămas, încurajat fiind de prieteni şi s-a implicat într-un nou proiect.

„Am renovat o clădire pe care am numit-o Casa Ioana, cu voluntari din toată lumea, şi am adus ONG-uri locale care să-şi desfăşoare proiectele în spaţiile pe care le creaserăm. Am avut mult succes. Aveam o şcoală pentru copii cu dizabilităţi grave, o reşedinţă pentru tinerii care trăiseră în instituţii, un centru de instruire în folosirea calculatorului pentru adulţii cu dizabilităţi, un centru socio-medical pentru familiile rome din zonă şi o grădiniţă“, îşi aminteşte Ian cu un surâs amar. Toată munca lui a fost spulberată într-o singură noapte. Se întâmpla în anul 2001, când familii mafiote care locuiau în ghetou au spart sediul într-un weekend şi au furat tot ce se putea fura, iar ce nu au luat au distrus. „Mi-am pus tot sufletul în clădirea aceea, am construit-o din nimic. Să părăsesc locul acela a fost poate cel mai greu lucru din viaţa mea“, spune acum Ian Tilling, privind în urmă.

Englezul nebun“, aşa fusese poreclit britanicul care nu voia să renunţe nici în ruptul capului chiar şi atunci când totul se prăbuşea în jurul lui… sau mai ales atunci. Cum lumea ştia că se înhamă la orice când e vorba de un proiect umanitar, primarul de atunci al capitalei i-a oferit un spaţiu, o clădire mică în Bucureştii Noi, unde să facă primul adăpost pentru oamenii străzii. Dar Ian habar nu avea de ce anume aveau nevoie acei oameni.

Împreună cu un coleg român a început să colinde parcurile şi zona Gării de Nord pentru a-i cunoaşte pe cei fără casă. „I-am rugat să ne spună ce şi-ar dori de la un adăpost de noapte. Ne-au spus că suntem nebuni, de unde să ştie ei, noi suntem experţii. Le-am răspuns că ei sunt cei care locuiesc pe străzi, deci ei sunt experţii.“

Pentru Ian Tilling a fost una dintre cele mai interesante proiecte. Oamenii străzii i-au spus ce-şi doreau şi şi-au stabilit singuri regulile, primele două fiind fără fumat şi fără băutură. Când a auzit asta, pe Ian l-a bufnit râsul: „Eram sigur că vor fi primele reguli încălcate. Dar m-am înşelat.“ Oamenii aceia voiau să aibă un loc unde să se simtă în siguranţă. Ştiau că dacă se vor îmbăta se vor lua la bătaie şi ştiau că dacă ar fi fumat acolo, riscul ca adăpostul să ia foc ar fi fost foarte mare. Când primarul a vizitat locul şi a văzut că supraveghetori erau tot oameni ai străzii i-a spus lui Ian că e nebun. Deja era obişnuit cu acest apelativ.

Aşa că „englezul nebun“ a continuat să facă lucrurile cum ştia el mai bine. Şi-a dat seama că oamenii din adăpost au nevoie de mai mult – pe unii a reuşit să-i interneze la dezintoxicare, altora le-a găsit de lucru, apoi a început să angajeze asistenţi sociali, ca să-i sprijine din toate punctele de vedere. Profilul celor care primeau ajutorul lui s-a schimbat pe măsură ce Ian observa care sunt categoriile cu cele mai arzătoare probleme. „Au început să ajungă pe străzi familii cu copii, în special femei, iar autorităţile locale ofereau adăposturi temporare adulţilor, dar copiii intrau în grija instituţiilor. Nu mi s-a părut normal să despartă familiile în felul acesta. Aşa că am hotărât să ne ocupăm numai de mame singure şi de familii.“

Astăzi, Casa Ioana funcţionează în două sedii diferite, dintre care unul este secret, acolo fiind cazate femeile şi copiii victime ale violenţei domestice, care trebuie protejate de eventualii lor agresori. „Oamenii ajung pe străzi în timp. Îşi pierd resursele, se pot îmbolnăvi şi îşi pot pierde locul de muncă. Atunci când ajung la noi nu văd decât o problemă uriaşă. Iar ceea ce facem noi aici este să o împărţim în pro-bleme mai mici şi să ne ocupăm de fiecare dintre ele pe rând. Îi sprijinim cât timp îşi caută un loc de muncă“, spune Ian Tilling.

De obicei durează de la câteva luni până la un an de zile rezolvarea unui caz. Succesul reprezintă pentru Ian momentul în care un om pe care l-a ajutat reuşeşte să aibă un loc de muncă şi o locuinţă permanentă. „Dacă se întorc la un partener violent, nu considerăm asta un succes. Chiar dacă nu ajung înapoi pe stradă, nu ne simţim împăcaţi cu situaţia.“

Dar aproape 80% dintre ei reuşesc să-şi clădească o viaţă mai bună. Şi nu se mai întorc niciodată la Casa Ioana. La început Ian nu a înţeles de ce oamenii nu mai trec pe acolo, măcar pentru un salut. Asta până într-o zi…

„M-am întâlnit odată cu o femeie care plecase de la noi în urmă cu vreo cinci ani. Mi-a povestit cât de fericită era, cum cunoscuse un bărbat de care era îndrăgostită şi cu care avea un copil superb. La serviciu totul mergea bine. I-am spus: «Ştii, ar fi frumos dacă m-ai suna din când în când să-mi spui ce mai faci». Iar ea mi-a răspuns: «Ian, atunci a fost cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo». Mi-am dat seama că avea dreptate şi i-am spus că povestea ei m-a făcut foarte fericit. Am înţeles că mă îngrijorasem degeaba.“

Munca de la Casa Ioana reprezintă pentru Ian Tilling viaţa lui. Dar nu va uita niciodată ceea ce l-a adus aici… Îşi aminteşte şi acum de acei copii captivi în pătuţurile lor şi de ochii mari ai Florentinei. „Suferea de glaucom, la fel ca mama ei. În ciuda tuturor eforturilor, procesul de orbire nu a putut fi oprit. Acum este o femeie adultă, plină de viaţă, dar, din păcate, nu mai are şanse de recuperare“, spune Ian, cu tristeţe în glas.
 

Vote it up
147
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza