Robin Williams – viața ca o comedie

Actorul care ne-a părăsit în urmă cu două luni și-a dezvăluit sufletul pentru Reader’s Digest
 

Era un geniu pe scenă, iar în viața reală era cel mai bun prieten pe care vi-l puteți imagina. Solidar, protector, iubitor. Timp de 40 de ani, a fost cea mai strălucitoare stea din galaxia comediei“, a spus, la premiile Emmy din acest an, dedicate regretatului actor Robin Williams, bunul său prieten și coleg de breaslă Billy Crystal.

În data de 11 august 2014, întreaga lume a primit cu tristețe vestea morții lui Robin Williams.

Îndrăgitului actor îi plăcea să lucreze fără plasă de siguranță. La spectacole improviza mereu și se dăruia total  – parcă mai existau doar actorul și publicul său, care izbucnea în hohote de râs. Fără glume răsuflate, fără repetiții cu costume, fără replici amuzante care funcționaseră înainte. Rolurile lui din filme începeau întotdeauna cu un scenariu, dar regizorii de la Hollywood și milioanele de fani ajunseseră să se bazeze pe faptul că Williams – cu talentul său aparte pentru improvizație – îi va face să râdă sau să plângă când se așteptau mai puțin.

De la începutul carierei sale în televiziune ca extraterestrul Mork din serialul american Mork & Mindy, Robin Williams nu a dezamăgit. De la un om fără adăpost suferind de demență, în Regele Pescar, la un tată care se costumează în dădacă în Doamna Doubtfire, tăticul nostru trăsnit, a abordat personaje dintre cele mai variate.

Viața lui particulară a fost agitată. În iunie 1978, Robin Williams s-a căsătorit cu Valerie Velardi, pe care a cunoscut-o când lucra ca barman la o tavernă din San Francisco. Au avut împreună un fiu, Zachary Pym. Au divorțat în 1988. Un an mai târziu s-a căsătorit cu bona filipineză a lui Zachary, Marsha Garces, cu care a mai avut doi copii. A divorțat din nou în 2010, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu Susan Schneider, cea care avea să-i rămână alături până la sfârșit.

Acum, la aproape două luni de la plecarea marelui actor republicăm un interviu mai vechi, de acum opt ani, pe care l-a oferit revistei Reader‘s Digest.

RD: Ai fost educat la Juilliard, o școală foarte serioasă de actorie. Când ai început să iei în serios umorul?

Robin Williams: Am părăsit școala și nu mi-a mers o vreme cu actoria, așa că am început să joc în cluburi în care se putea face stand-up comedy. Întotdeauna am improvizat, așa că a fost ușor să fac asta.

Cum este să îți privești publicul în ochi, în spectacole live?

Înfricoșător și captivant. E ca o luptă. Este o metaforă care zugrăvește asta: când îți iese, ești mortal, când nu, ești mort.

Îți amintești primul spectacol?

Vag. Era în San Francisco, în anii ’70. Eram un jucător de fotbal american drogat cu LSD. Erau vremuri destul de nebunești.

Sunt mai multe feluri de actori de comedie: tipul politic, ca Jon Stewart, sau tipul mai analitic, ca Jerry Seinfeld. Cum ai defini umorul tău?

Ca efectul unei mese rotative. Are câte un pic din toate: melancolie, observații foarte personale, câteva observații politice, câteva observații despre lume, câteva glume despre lumea vedetelor, nebunie și speranță. Atinge cam orice subiect.

Lucrezi după un scenariu?

Nu. Mai degrabă după titluri. „Papă german“. Definești un subiect și apoi îl explorezi.

Faci repetiții?

Nu, nu repet nimic. Petrec ceva timp analizând ideile, apoi ies pur și simplu pe scenă și fac spectacol. Chiar și la spectacolul de pe Broadway, am avut 15 minute pe care nu le mai văzuse nimeni vreodată.

Nu ar fi mai simplu să lucrezi după scenariu?

Mai simplu nu înseamnă mai bine.

Te autocenzurezi vreodată?

Oamenii spun că nu. Cum zice Billy Crystal, „nu am butonul ăla“.

E ceva ce nu e amuzant la tine?

Orice nu este amuzant va deveni amuzant la un moment dat.

Ai scăpat din situații care pentru alții ar fi putut fi fără ieșire. Cum?

Poate pentru că am o fire plăcută, că par blând. Din când în când mă mai înfurii – unii chiar mă scot din sărite. Dar pornesc întotdeauna de la ideea că îmi place ceea ce fac. Poate că asta mă ferește de reacții extreme.

Te consideri mai degrabă comic decât actor sau invers?

Pentru mine, cele două sunt interschimbabile. Se hrănesc reciproc cu succes. Iar comedia îmi aduce uneori satisfacții pe care nu le găsesc în alte filme.

Ai copilărit lângă Detroit, iar tatăl tău a lucrat în industria auto. Ce fel de vacanțe făcea familia ta?

Nu au fost prea numeroase, pentru că tata lucra foarte mult. Îmi amintesc că am fost odată la New York – nu mai fusesem niciodată în marele oraș –, și mă fascinau zgomotele care se auzeau noaptea. Puteai să auzi și mașinile de gunoi.

De ce locuiești acum la San Francisco, nu la Hollywood sau New York?

Tatăl meu s-a mutat la San Francisco după pensionare, iar eu am vrut să fiu în preajma lui și să-l cunosc mai bine. A fost mereu un loc unde toate mi-au mers mai bine, care mi-a purtat noroc. Aici m-am simțit întotdeauna acasă.

Ce ne mai poți spune despre perioada copilăriei?

Până la un moment dat, am fost la o școală de băieți. Apoi, m-am pomenit brusc într-o școală mixtă. Erau fete peste tot. Nu fuseseră aduse pentru o seară dansantă, ca apoi să fie luate de acolo. Îmi amintesc când am văzut prima oară ceața. Nu știam ce este. Credeam că este gaz otrăvitor. M-am panicat: „Ce-i asta, tată?“

Spune-ne mai multe despre tatăl tău.

A lucrat pentru Lincoln-Mercury, în perioada când făceau mașini grozave. Treaba lui era să rezolve problemele, să meargă din reprezentanță în reprezentanță. Până la urmă, a văzut cum calitatea companiei a luat-o la vale. I-au oferit o grămadă de bani să nu demisioneze, dar el a spus: „nu, mulțumesc“. Pentru mine, el a fost întotdeauna prototipul omului cu principii.

Cum îți influențează acest lucru viața în prezent?

Nu accept plasarea de produse și nu fac reclame. Această atitudine este moștenită de la tatăl meu. Vreau să fac doar filme și vreau ca ele să se vândă.

Mulți actori nu promovează produse acasă, în SUA, dar joacă în reclame care se difuzează în Japonia. Ce părere ai despre asta?

Din punct de vedere financiar, eu nu sunt nevoit să fac asta. Cât despre cei care o fac, Dumnezeu să-i binecuvânteze, dar te gândești: de ce trebuie să facă asta? Are sute de milioane de dolari. Dacă nu cumva este ca în reclama lui Paul Newman pentru sosul pentru salată, unde toți banii sunt donați în scopuri caritabile. Dacă aș putea face așa ceva cu un produs, aș face-o.

Am auzit că deții o vie și produci vin în Napa Valley, faimoasa regiune viticolă din California.

Am ferma de 26 de ani, dar am început să cultiv struguri doar de 15.

Dar tu te-ai lăsat de băut. Cum știi dacă vinul e bun?

Cei care se ocupă de fermă, dar și soția mea (n.red.: la acea vreme Marsha  Garces), sunt foarte pricepuți.

De ce ai renunțat la alcool?

Pentru că urma să se nască primul meu fiu și m-am gândit că nu pot continua în felul ăla.

Crezi că aveai o problemă cu alcoolul?

Băutura era în strânsă legătură cu cocaina. Aveam nevoie să beau mai ales tărie, pentru a obține maximum din cocaină. Era ca un fel de cârlig pentru mine.

Cât de rău o luaseși razna?

Nu foarte mult, dar suficient pentru a mă pune în situații ciudate. Mai ales la lucru. Mahmureala nu te face o persoană agreabilă.

|i-a fost ușor să te lași?

A fost un proces de decompresie – de la tărie la cocktailuri, apoi la vin, la șpriț – și apoi am scăpat.

Soția ta a fost un factor stabilizator?

Oh, mai mult decât stabilizator. A avut grijă de mine, m-a ajutat în tot timpul acela. Ea și familia mea.

Povestește-ne despre prietenia ta cu Cristopher Reeve.

Când eram la Juilliard, el locuia în apropiere de școală și chiar m-a hrănit la propriu o perioadă. Mergeam la el acasă și, cum spuneam, împrumutam mâncare. „Ai niște ton? Mulțumesc“. Eram complet diferiți: eu veneam de pe Coasta de Vest, de la o facultate mediocră, iar el era educat și elitist până în măduva oaselor. Era cel mai arătos dintre toți băieții arătoși. Eu arătam ca un pui de dihor. Era fascinant să vezi cum reacționau femeile în preajma lui. Începeau să gâfâie.

După accident, am fost uimit cât de puternic a fost.

Mda. Nici nu știu de câte ori a dat ochii cu moartea. Când îți este afectată coloana vertebrală, ești vulnerabil la orice. Dar el era tare ca oțelul. Și și-a păstrat un remarcabil umor negru, reușind să realizeze niște lucruri extraordinare. Acum, din cauza războiului, avem tot mai mulți oameni care suferă leziuni la coloana vertebrală. Chris a declanșat niște cercetări care au un potențial imens, mai ales celulele stem.

Știu că te-ai mai dedicat și altor cauze umanitare, dar care sunt cele  care ți-au mers la inimă?

Este fundația lui Chris Reeve, pentru paralitici și este fundația lui Lance Armstrong, pentru supraviețuitorii cancerului.

Am înțeles că ai pedalat alături de Armstrong. Cum a fost?

E ca și cum ți-ar dansa în poală Angelina Jolie. Primele cinci minute sunt minunate, apoi ea își ia zborul. Și „pa, la revedere!“

Ai dat câteva spectacole pentru soldații americani. Ai fost în Irak?

În Afganistan, Dijbouti, Bahrain. În primul an, am mers de unul singur, apoi cu generalul Richard Myers, comandantul Joint Chiefs of Staff. Spectacolele și publicul au fost fantastice. Nu mai întâlnești nicăieri un asemenea public.

A fost periculos?

Mda. Am ținut spectacole în aer liber, în locuri unde puteai fi ținta tirurilor de mortiere. Într-un spectacol, am zis: „Voi purtați cu toții ves­te antiglonț. Eu n-am primit informarea aia“. Iar plecarea e cam înfricoșătoare. Ei participă la misiuni aeriene de luptă. E un fel de montagne russe foarte abrupt, cu senzații tari. Decolează vertical, noaptea, fără lumini. Toți cei din cabina avionului poartă ochelari cu vedere pe timp de noapte, iar tu stai în spate, în întuneric. Zboară la 5.000 de metri, pentru că asta e altitudinea la care nu ajung proiectilele antiaeriene trase cu lansatoare portabile.

Ai susținut și câteva spectacole speciale de stand-up, după atentatele de la 11 septembrie.

Am participat la un eveniment, în Washington, și a fost ca și cum am fi dărâmat un zid. După 11 septembrie, lumea era împietrită din cauza șocului, oamenii aveau sentimentul că nu știu pe unde s-o apuce, ce să facă în continuare. Am început spectacolul și a fost ca un fel de catharsis prin râs. Oamenii au început să râdă din nou. Râsul poate fi uneori un leac, alteori o armă – în funcție de cine îl administrează.

Tu folosești vreodată umorul ca armă?

Oho, și încă cum! E o foarte bună apărare, dar și un atac pe măsură. De obicei, destinatarului nu-i prea convine, dar oamenii din jur râd.

E adevărat că râsul are o putere vindecătoare?

Nu „vindecătoare“ este cuvântul potrivit. Poate terapeutică. După ce te-ai aflat în situații extreme, reușește să te aducă înapoi la viață.

Vote it up
165
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza