Roți colorate

În unele oraşe ale lumii, ricşa este încă un mijloc de transport eficient și uneori periculos
 

LA IEŞIREA DE LA metrou, în efervescentul Old Delhi, sunt întâmpinat de două rânduri lungi de conducători de ricşe. Aleg un tânăr bine făcut pe nume Arun Kumar, şi urc în ricşa lui. Deodată ia o curbă la dreapta, pedalând pe partea greşită a unui drum principal aglomerat. Devin încordat. „Nu te va prinde poliţia?“, întreb.

„Nu, conduc o ricşă“, îmi răspunde el într-o engleză aproximativă. Scaunul îngust pe care stau este aplecat în faţă, iar vehiculul este complet deschis, cu excepţia pânzei decorate a baldachinului, expunându-mă direct traficului din miezul zilei – maşini care claxonează, camioane, autobuze şi furnicarul celorlalte ricşe. În acel moment, roata subţire a unei alte ricşe, care merge cu viteză, se ciocneşte de a noastră. Izbitura o înclină într-o parte. Mă ţin zdravăn de barele de metal ale baldachinului. Urmează un nou viraj într-o intersecţie. Apoi ne poziţionăm, în siguranţă, pe partea bună a drumului.

Arun îşi exercită deja şi cea de-a doua meserie: cea de ghid turistic autodidact. „Aici e Haldiram“, mă anunţă. „Restaurant bun. Vreţi să vedeţi Fortul Roşu?“

În timp ce pedalează, Arun se ridică deseori din şa, ţinând mâinile drepte şi încordate pe ghidon. Nu-i lucru uşor. Când mergem la deal, coboară şi împinge ricşa, cu tot cu cele 72 de kilograme ale mele, şi continuă să povestească pe nerăsuflate.

Ricşa îşi are originea în Japonia anilor 1890. Iniţial era trasă de oameni şi numită jinrikisha, iar etimologia trebuie căutată în cuvintele japoneze jin (om), riki (putere) şi sha (căruţă). Au înlocuit treptat lecticile, care presupuneau forţa mai multor oameni, şi s-au răspândit în Asia şi în anumite părţi ale Africii. Multe dintre ricşele trase de oameni au fost, între timp, înlocuite de ricşele ataşate bicicletelor.

În zilele noastre, în Old Delhi şi în alte locuri din Asia există încă sute de ricşe trase de biciclete, însă varianta motorizată şi maşinile le-au înlocuit în majoritatea oraşelor indiene, inclusiv în Mumbai, unde locuiesc eu. Totuşi, ricşele trase de biciclete supravieţuiesc în mai multe oraşe din Asia, fiind un mijloc de transport ieftin, nepoluant şi eficient. În Dhaka, Bangladesh, – supranumită „capitala ricşelor“, există peste 600.000 de ricşe, multe decorate deseori spectaculos. Fie că se numesc „ricşă“, „tricicletă“ sau „velotaxi“, reprezintă o atracţie turistică şi în Singapore, dar şi în câteva oraşe din Europa şi SUA.

După ce am fost plimbat în ritm de pedale prin Old Delhi timp de o oră, l-am invitat pe Arun Kumar la prânz, la Haldiram. Aşa am aflat câte ceva despre viaţa lui. Are numai 22 de ani şi locuieşte împreună cu soţia şi copilul lor într-o mahala de la marginea oraşului. Câştigă cam 1.000 de rupii (16 dolari) pe zi, însă, dacă are norocul să prindă turişti străni, poate face mai mulţi bani. „Pentru că vorbesc engleza“, explică el. Arun le trimite bani cu regularitate părinţilor săi, care locuiesc într-un sat îndepărtat, pe care el l-a părăsit în clasa a VI-a.

„Eşti tânăr. De ce nu înveţi la seral?“, îl întreb.

„După o zi cu ricşa, sunt prea obosit“, spune el. „Dar fiul meu va merge la facultate. Iar pentru asta trebuie să muncesc şi mai mult“.

Fotograful Greg Vore, din New York, a fotografiat peste 100 de ricşe şi pe conducătorii lor în Varanasi, Allahabad, Kolkata şi Dhaka, pentru seria sa de fotografii „Rickshaw Wallah“.

Vote it up
154
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza