Țărmul îndepărtat

Am fost diagnosticat cu cancer la gât în stadiul 4. Tot ce îmi mai doream era să ajung din nou pe plajă
 

Pentru mine, la început a fost marea.
Tot anul, eu, soția mea, Hilary, şi fiul nostru de trei ani, Tynan, aşteptăm cu nerăbdare sejurul de la Cape Cod.

Palizi şi orbiți de lumină, descindem aici din minusculul nostru apartament newyorkez, cu o singură fereastră şi doar 15 minute de soare pe zi. De când s-a născut Ty, în fiecare an închiriem aceeaşi casă la mare. Este şansa noastră de „a ieşi la lumină“.

Dincolo de malul abrupt se văd dunele vălurite presărate cu tufişuri, pini de Virginia şi ciuboțica-cucului. Talazurile se rostogolesc de la nord la sud, iar la țărm valurile se sparg, aducând scoici, crabi, păsări, iarbă de mare şi peşti. Pe plajele cu nisip fin din golfuri, eu şi cu Tynan ne jucăm de-a avioanele, fugind pe mal cu brațele întin- se și aruncându-ne în valuri. Trebuie să am grijă să nu se îndepărteze prea mult de mine, deoarece chiar şi valurile mici din golfuri îl pot răsturna. Îl iau cu mine în apă şi râde în hohote.

Prietenii noştri, Peter şi Katy, vin şi ei aici. Uneori facem un picnic cu ei pe plajă, aşezându-ne scaunele în-dreptate spre Spania. Citim presa şi purtăm niște conversații eliptice, pe care doar în fața unui orizont deschis le poți avea. Facem bodysurfing, mâncăm stridii şi homari, jucăm baseball, înălțăm zmee, ne uităm la copiii care se joacă. Sunt cele mai frumoase zile.

Acum doi ani, în luna august,
stăteam în cabana noastră. Tocmai terminasem spălatul pe dinți şi gargara cu lidocaină. De câteva săptămâni, mă durea în gât când înghițeam. Însă acum, după ce luasem anestezicul, puteam să beau puțină cafea şi să privesc apa şi vântul spulberând valurile. E noul meu ritual: îmi încep ziua cu lidocaină. Uneori, iau o doză şi înainte de prânz. Sea- ra, când gâtul mă doare foarte tare, iau o pastilă de Vicodin. Acestea şi uneori şi un strop de gin mă ajută să dorm.

– Știi, gâtul ăsta nu se vindecă deloc. Probabil că am cancer, îi spun soției într-o dimineață, între două gargare.

Întinzâdu-i lui Ty o cănuță, ea îşi dă ochii peste cap:

– Ipohondria îți dă dureri de cap.

Înapoi în New York,
la câteva săptămâni după vacanță, mă duc la un chirurg otorinolaringolog. Deşi antibioticele şi steroizii nu m-au ajutat deloc, iar radiografiile nu arată nimic, gâtul mă doarea din ce în ce mai tare. Medicul îşi vâră mâna adânc în gura mea. Mi se pare că o să-mi lovească dinții cu cotul. Clatină din cap şi mă trimite să îmi fac biopsie. Rezultatul: am o tumoare la rădăcina limbii, un carcinom cu celule scuamoase. Cancer la gât.

Prima zi este absurdă, suprarealistă. Scotocesc după numărul de la noul birou al soției, care şi-a schimbat serviciul de câteva zile. După vacanța de la mare, am păstrat pentru mine episoadele cu analizele la gât, recoltările şi toate probele. Hilary era foarte ocupată cu problemele de la vechiul loc de muncă, apoi s-a angajat în altă parte. Nu voiam să-și mai facă și alte griji.

Majoritatea biopsiilor la gură şi gât sunt negative. La un moment dat vine rândul tău, iar rezultatul este pozitiv. Acum sunt pe cale să devin o povară pentru Hilary. Totul va începe cu o conversație inevitabilă, ceva de genul: „Dumnezeule, iubito, ştiu că eşti foarte ocupată acum, însă se pare că am nevoie de o intervenție chirurgicală urgentă, iar apoi de câteva săptămâni sau luni de radiații şi chimioterapie. Poate discutăm mai târziu, în lift, înainte să trimitem bona acasă“.

Se ştie că această formă de cancer
este agresivă şi că tumoarea creşte. Începem să discutăm opțiunile: şansele de supraviețuire, riscurile de recidivă. Chirurgul susține că poate extirpa tumoarea și că trebuie să o facă de urgență. Trebuie luate decizii, există riscuri: afecțiuni ale nervilor, desfigurare, pierderea capacității de vorbire, dificultăți la înghițit şi mestecat. Însă dr. William Portnoy, esteticianul echipei de hockey New York Rangers, este amabil. Inspiră încredere.

Între timp, mă gândesc ce am făcut. Presupun că toată lumea porneşte de la această întrebare, deoarece diagnosticul pare neverosimil. Nu am fumat niciodată. Unul din oncologii mei mi-a spus cu glas scăzut:

– Știi, apărea pe vremuri prin spitalele pentru veteranii de război.

Fumează un pachet de țigări pe zi timp de treizeci de ani, stinge-l cu câte un pahar de votcă şi aşa vei face cancer la gât, poate şi la plămâni. Iată-mă însă pe mine, un bărbat de 45 de ani, licențiat, coordonator de strategii de afaceri în industria tehnologică. Oamenii ca mine, nefumători, sub 50 de ani, sufereau rar de această boală.

Până de curând, medicul Maura Gillison, cercetător şi profesor la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, a fost printre primii care au studiat legătura dintre apariția cancerelor de cap şi gât la tinerii nefumători şi anumite forme ale virusului papilloma (HPV), care se transmite prin contact sexual. Acesta cauzează majoritatea cancerelor cervicale şi a negilor cancerigeni. Riscurile sunt înfricoşătoare, pentru că virusul este foarte răspândit, chiar şi printre adolescenți. Douăzeci de milioane de americani au o formă de HPV şi peste şase milioane de oameni sunt infectați anual. Boala se transmite prin sex oral. Pot fi afectați și bărbații, şi femeile. Dintre cele peste 35.000 de persoane diagnosticate în 2008 cu cancer oral, 25% au precedente de HPV. Pe măsură ce tratamentul meu continuă, mă mir că nimeni nu știe asta.

Limba e un organ mai complex
decât ne-am imagina. Se extinde dincolo de porțiunea vizibilă, deține un rol important în vorbire şi înghițire şi afectează respirația. Bebeluşii trebuie să învețe să-şi controleze limba înainte de a începe să vorbească. Este unul dintre cei mai puternici muşchi ai corpului. Are sute de mii de celule receptoare reunite în muguri care ne permit să percepem caracteristicile lucrurilor: o friptură bine făcută, un vin roşu cu textură catifelată, laptele stricat, un medicament amar, sărutul unui bebeluş sau corpul persoanei iubite. Limba reprezintă ceea ce suntem, ceea ce ne place, felul nostru de a fi: acea experiență un pic prea dulce, sau prea puțin savuroasă sau – de ce nu? – perfectă.

Deci ce caută acest virus
care cauzează cancer în gâtul meu, producându-mi o tumoare pe limbă, întinzându-se în nodulii mei limfatici, amenințându-mi laringele şi viața? Încă de la sfârşitul anilor ’70, comunitatea medicală a început să observe răspândirea HPV. „Are legătură cu schimbarea obiceiurilor sexuale“, spune dr. Gillison.

Între apariția pilulei contraceptive, în 1960, şi apariția SIDA, în 1984, tot mai mulți oameni au început să aibă raporturi sexuale tot mai diverse. Aceşti copii ai anilor ’70, care au crescut într-o lume în care Nixon, divorțul, criza ostaticilor și sexul oral erau cuvintele de ordine, au acum patruzeci de ani şi încep să fie afectați de cancer. La fel cum virusul HIV se strecura în conştiința publică, tot aşa se răspândeau şi alte virusuri despre care nu se ştia prea mult – inclusiv cele care provoacă herpesul şi Papilloma virusurile (HPV), adesea asimptomatice, dar foarte contagioase. În ultimele trei decenii, milioane de oameni trăiseră pe culmile riscului. Aproape nimeni nu face sex oral protejat.

Când știi că există o legătură între cancerul tău şi HPV, îți analizezi fiecare episod al vieții, căutând momentul în care ai luat decizia greşită. Însă este imposibil să afli. Nu e vorba de un eveniment singular, ci de întregul parcurs al vieții, despre oamenii pe care i-ai întâlnit, despre tot ce te-a făcut să ai diverse experiențe şi relații.

Deoarece nu există nicio greşeală care să mă obsedeze şi pe care să o regret, mă resemnez cu teama şi vina. Doctorii spun că riscul de a contracta această formă de cancer poate fi de sute de ori mai mare pentru oamenii care au făcut sex oral cu mai mult de cinci parteneri pe parcursul vieții. De câte ori am fost expus? De câte ori am pus oare viața altora în pericol?

Testele Papanicolau ale lui Hilary au avut rezultate normale, însă acest lucru nu înseamnă că rezultatele sunt aceleaşi şi în ceea ce priveşte HPV oral. Va fi oare ferită de riscuri? Va muri oare cineva pe undeva pentru că eu am fost în clubul I-Beam din San Francisco într-o noapte din anii ’80? Nu pot fi sigur că nu va fi așa. Gândul acesta este la fel de rău ca şi cancerul.

Șansele de a învinge
această formă de cancer sunt de cel puțin 60%-40% în favoarea mea. Sunt destul de tânăr, iar doctorii se gândesc la un tratament agresiv, aşa că şansele de supraviețuire sunt și mai mari. Cu toate acestea, nu ştiu cât mai am de trăit şi nu voi avea nicio siguranță până când nu voi trece de perioada de recuperare de cinci ani. Recuperarea este grea. Norocul se poate schimba – şi încă foarte repede. Cu toții îți spun acest lucru, de la doctori şi specialişti în chimioterapie până la asistente şi infirmiere.

Cei care susțin că teama nu face parte din acest proces se înşală. Trebuie să trec prin toate stările şi să găsesc atitudinea adecvată. Voi fi distanțat şi detaşat? Mă voi informa, voi studia, voi învăța, voi lupta cu boala. Vreau oare să câştig lupta? Voi pierde o parte din limbă şi Dumnezeu ştie cât de mult din laringe şi muşchiul gâtului. Voi mai avea voce? Saloanele de spital pe care le vizităm sunt pline de pacienți trişti şi speriați, cu cicatrici care îi desfigurează şi laringofoane. Cum voi arăta? Voi mai putea trăi viața pe care mi-o doresc? Trebuie să găsesc ceva care să mă ajute să trec prin asta.

Nu sunt un om vivace
nici în condiții normale. Într-adevăr, mă număr deja printre cei care iau medicamente pentru depresie şi anxietate şi merg la psihiatru din 1990. Aşa că, luându-mi la revedere de la familia mea înainte de operație, îmi trec prin minte o mulțime de gânduri negre. Mă lupt cu toate lucrurile pe care le-am lăsat neterminate. Mă întreb care ar trebui să fie rostul vieții. Ty mă întreabă:

– Eşti foarte bolnav, tăticule?

Mă uit la fiul nostru, un copil de trei ani care stă în fața unei uşi de spital. Nu sunt sigur ce ar putea simți în aceste clipe sau ce îşi va aduce aminte mai târziu. Îi place de jucătorul de baseball Dereck Jeter, îi plac maşinile de jucărie Hot Wheels şi napolitanele.

– Da, prietene, dar doctorii mă ajută.

– O să ne mai putem juca din nou de-a avioanele când te faci bine?

Avioanele! Micul nostru joc de pe plajă! În această dimineață friguroasă de noiembrie privesc chipul băiețelului meu şi ştiu ce am de făcut. Trebuie să merg din nou cu el pe plajă. Tynan a înlocuit toate chestiunile importante, încâlcite şi înfricoşătoare cu o singură imagine: eu şi familia mea din nou împreună la Cape Cod. Pot lupta pentru asta. De acum înainte, obiectivul meu este luna august a anului următor.

Peste o oră, stau întins pe patul de spital în halatul meu ridicol în timp ce primul set de perfuzii îmi înțeapă brațele. Pe gât mi-au fost desenate două cercuri cu un pix portocaliu: pe cel din stânga scrie „Da“, iar pe cel din dreapta scrie „Nu“. Privirea începe să mi se încețoşeze, în timp ce medicamentele îşi fac efectul. Este începutul noii vieți.

– Eşti gata?, îl aud pe chirurg întrebându-mă. Este ultimul lucru pe care mi-l amintesc din vechea mea viață.

Peste câteva săptămâni,
după operație, mă târăsc de la un oncolog la altul, în căutarea unui loc unde să pot face şi radiații, şi chimioterapie. O parte a gâtului meu arată de parcă aş fi Dizzie Gillespie suflând în trompetă. Sub bărbie am un rând de copci, care continuă de-a curmezişul gâtului până sub urechea stângă şi mă fac să arăt ca Frankenstein. Adeseori mi se umple gura de sânge. Nu pot să-mi mişc prea bine capul sau maxilarul. Ca să obțin şi alte opinii medicale, e nevoie de o muncă uriaşă. Copii ale radiografiilor, fişele medicilor, rezultatele biopsiilor sunt solicitate la fiecare spital la care mergem. Nu ştiu de ce, personalul medical cu care vorbim nu comunică sau nu îşi trimit documentele. Cererile de eliberare a unor copii trebuie adresate în scris, trimise prin fax, iar noi nu avem fax. Bănuiesc că este vorba de confidențialitate şi asta e un lucru bun, dar ineficiența mă exasperează.

Unul dintre medicii importanți îmi vorbeşte cu condescendență.

– Nu aş fi operat niciodată o tumoare de dimensiunea asta, spune el.

Se discută dacă nu cumva cancerul s-a extins prin pereții nodulilor limfatici. În caz că nu, s-ar putea să nu mai am nevoie de chimioterapie, ceea ce ar uşura mult tratamentul. Un medic, o divă în halat alb, ne spune că nu îşi poate forma o opinie pe baza radiografiilor decât dacă mă internez în spitalul lui şi îi devin pacient.

– Altfel e prea multă muncă pentru echipa mea, conchide el.

Mă gândesc să scriu o scrisoare către conducerea spitalului. Dar ajung să înțeleg că, de fapt, încercăm să găsim locul care asigură o îngrijire bună. Oamenii aceştia lucrează pentru mine. Mă mai gândesc să scriu şi o cerere pe care să le-o trimit tuturor spitalelor pe care le-am luat în considerație: „Iată întrebările și radiografiile mele. Trimiteți-ne recomandările dumneavoastră și estimarea costurilor până la ora 18.00“. Jur că nu voi alege pe cineva care nu înțelege că eu sunt clientul.

O combinație de
chimioterapie postoperatorie şi radiații este planul cel mai agresiv, cel mai greu de suportat, dar cu şansele cele mai mari de reuşită. Dat fiind că sunt tânăr şi în rest sănătos, majoritatea medicilor sunt de părere că ar trebui să optez pentru el.

Apoi urmează avertismentele.

– Chimioterapia este greu de suportat, spune medicul radiolog. Cisplatina este un medicament foarte toxic, care provoacă zumzăit în urechi, sângerări, greață, vărsături, riscuri de infecție…

– Radiații..., zic însă oncologii specializați în chimioterapie. Toată lumea vorbeşte despre chimioterapie, dar până la urmă radiațiile sunt cele care fac rău – iritații, pierderea salivei, uneori chiar şi incapacitatea de a înghiți.

După câteva şedințe, Hilary sintetizează totul mai bine ca orice medic:

– Mai întâi te lovim în cap cu un ciocan, iar apoi îți dăm foc.

La sfârşitul lui ianuarie
încep tratamentul la Centrul Oncologic Memorial Sloan-Kettering. Dr. Nancy Lee este oncologul care se ocupă de radiații. Toți medicii rezidenți şi asistentele pe care îi întâlnesc şi care sunt în subordinea ei vorbesc despre reuşitele şi talentul ei pe un ton scăzut, pe care îl recunosc din lumea sportului. Este o comoară. Deşi este mică de înălțime, felul ei de a fi şi dedicația cu care îşi face munca ar putea intimida cancerul.

Dr. Matthew Fury va fi şeful echipei de oncologi care se va ocupa de mine. Este modest, tăcut, dar încrezător, deschis şi cu o răbdare infinită. La un moment dat, îl văd venind la spital ca să stea cu o bătrână care este neliniştită de tratament şi în mod evident suferindă. Nu mă vede, dar eu îmi dau seama că mă aflu în compania unui om care face medicină din vocație .

Prima şedință de chimioterapie
durează o zi întreagă. Mă prezint la ora 8 dimineața, când se deschide clinica. Se începe cu perfuzii saline şi lichide, până simți nevoia să urinezi. În acel moment ți se dă o ploscă cu gradații pentru volum şi ți se cere să îți măsori „rezultatul“. Văd în jurul meu bărbați de vârste diferite şi staturi diferite, tineri şi bătrâni, unii cu bărbi, absolvenți de masterate în administrarea afacerilor, şoferi de camion – aici un cancer de prostată, dincolo un cancer la plămâni – târându-şi după ei perfuziile, murmurând cu discreție câte un număr asistentelor. Apoi, din două în două ore, asistenta-șefă vine pentru a afla rezultatul şi toate asistentele de serviciu strigă din cealaltă parte a camerei rezultatele finale ale pacienților: „Bachman, 16 mililitri; Hernandez, 22; Reynolds, 12; Wilson, 19…“.

După ce ai băut şi ai eliminat cantitățile de lichid indicate, asistentele se întorc cu nişte pungi de plastic cu aspect intimidant. Sunt atât de intimi-dante şi de toxice, încât asistentele poartă mănuşi pentru a le manevra şi îți cer să îți repeți numele şi numărul de pacient, apoi îl repetă una alteia, citindu-ți numele de pe pungă. Îmi amintesc cum mă simțeam în liceu înainte de lovitura de început într-un meci de fotbal, când eram pe cale să schimb direcția în plină viteză şi mă izbeam de cineva. Știam ce urmează să fac, dar nu ştiam cum o să fie.

Efectele secundare le resimt a doua zi, când închei prima săptămână de radiații: amețeală, deshidratare, greață, zumzăit în urechi, lumini în colțurile ochilor, chiar şi halucinații. Și mai am cinci săptămâni de tratament.

Pe durata tratamentului,
ne mutăm mai aproape de spital, într-un apartament de trei camere dintr-un bloc turn nou. Eu ocup un dormitor, iar Hilary şi Ty pe cel de-al doilea. Apartamentul are două băi, ceea ce este un avantaj. Îmi petrec mult timp acolo. Am băşici pe gingii şi pe interiorul obrajilor. Nu mai am salivă, doar un amestec de flegmă cu un acid stomacal sărat. Mă trezesc din somn când flegma mi se adună în gât şi îmi blochează respirația. Mă scol ca să urinez de patru, cinci, şase ori pe noapte şi trebuie să îmi clătesc gâtul de fiecare dată ca să mi-l curăț, aşa că nu ajung să dorm mai mult de două ore pe noapte.

Tratamentul continuă,
iar gâtul parcă mi-e pârlit. Părul îmi cade şi am o chelie de călugăr, aşa că trebuie să mi-l tund foarte scurt. Efortul de a-mi păstra capacitatea de a înghiți este o bătălie continuă, dar pe măsură ce pierd în greutate, medicii îmi cer să folosesc tubul de alimentație pe care mi l-au implantat cu un capăt în stomac şi cu altul fixat de piept. Îmi spun că pot să pun un Big Mac într-un blender, să îl amestec cu proteine şi să sorb totul în tub. Nu vreau să-mi torn cheesebur-geri lichizi prin tub. Nu vreau să fiu nevoit să învăț să înghit din nou. Jur să continui să mănânc cu orice preț.

Dar orice aliment care are cât de cât gust este riscant. Sarea, lămâia, gusturile mai puternice îmi provoacă dureri insuportabile. Mă rezum la apă şi băuturi cu proteine, ouă fierte moi de dimineață, puțină plăcintă de pui din când în când şi redescopăr noaptea bucuriile câte unei caserole de ton. Până acum am rezistat cu analgezicele pe bază de fetanil, însă mestecatul îmi provoacă cele mai mari dureri şi devine cel mai dificil lucru pe care mi-l pot imagina. Îmi clătesc gingiile cu lidocaină înainte de a băga ceva în gură. Câteodată mă doare atât de tare când înghit, încât aproape leşin.

Suntem îngrijorați
în legătură cu Ty. Adoră apartamentul cel mare, îi place să alerge încoace şi încolo, să privească pe geam, însă ştie că ceva nu este în regulă. Nu mă duc la serviciu şi câteodată apar după-amiaza târziu şi mă prăbuşesc la mine în cameră. Vrea să se joace cu mine, iar eu încerc în unele zile, însă în altele pur şi simplu nu reuşesc şi adorm, în timp ce el mă călăreşte. Are o nouă bonă, un nou aparta- ment şi pe mine, care am ajuns o epavă. Într-o noapte mi se face rău în baie, iar el se trezeşte şi începe să plângă. Sărmana mea soție! Bietul copil! Mai am energie doar cât să stau nemişcat.

În fiecare dimineață mă chinui să mă dau jos din pat şi îmi iau la revedere de la Hilary şi Tynan. Încerc să mănânc ceva. Apoi fac un duş, îmi curăț tubul pentru alimentație, începe să mă doară gura, mă îmbrac şi mă urc în metrou extenuat, pentru a mă duce la un alt tratament. Este în jur de ora 10.00 şi nu este aglomerat. Ajung până la Strada 68. Nu o să uit niciodată cum coboram pe strada aceea în pantă, în timp ce vântul de februarie vuia peste râu, iar eu mă simțeam pustiit şi singur ca un clopot care se bălăngăne fără să scoată niciun sunet.

Cedez şi îi spun doctorului Fury
să îmi dea analgezicul care îmi poate face zilele mai suportabile. În fiecare seară mă confrunt cu acea caserolă de ton încălzită la microunde. Mă forțez să intru in cantina spitalului, unde numai mirosul e suficient ca să mă facă să vărs, însă prefer să mestec, să mănânc şi să beau folosindu-mă de propria gură. Mă gândesc la toți anii în care am făcut sport: Liga Juniorilor de la vârsta de 8 ani până la 16, fotbal american de la 10 la 18 ani, lacrosse, atletism, culturism, tenis, antrenament la box şi arte marțiale. Întreaga mea carieră sportivă se rezumă acum la încercarea de a-mi mişca fălcile, la lupta pe care o duc cu durerea, la apărarea capacității de a-mi înghiți hrana.

Știu că aș putea învinge când, după patru săptămâni, asistentele îmi spun:

– Încă mai mestecați? E neobişnuit.

Tocmai când am impresia că ştiu
cum să mă descurc cu întreaga situație – şedințele de radiații, somnul de după-amiază, cei doi litri de lichid pe zi, încălzirea caserolei de ton la microunde –, totul se sfârşeşte. Este jumătatea lui martie, iar eu sunt terminat. Apoi lucrurile se înrăutățesc. Chimioterapia şi radiațiile au efecte secundare, iar la jumătatea lui aprilie sunt la capătul puterilor. Nu mai am energie, îmi este greață, urechile îmi țiuie, iar pielea gâtului este parcă arsă şi ridată. Am încărunțit şi uit lucruri. Am un echilibru precar şi câteodată folosesc plosca. Am pierdut 22 de kilograme din greutatea mea normală, de 90 de kilograme.

După trei luni petrecute în apartamentul nostru cu două dormitoare şi două băi, ne mutăm înapoi în micuța noastră garsonieră. Pare mai întunecată şi mai mohorâtă ca niciodată. Pentru că nu mai trebuie să respect orarul strict al tratamentului, acțiunile mele nu mai au nicio importanță. Încă prea bolnav pentru a mă putea întoarce la muncă, sunt irascibil, măcinat de durere, apatic. Trebuie să aştept tomografia care va depista celulele cance- roase rămase. Îmi este tot mai greu să beau suficientă apă, iar la sfârşitul lui aprilie ajung la spital deshidratat.

Mă forțez însă să ies la plimbare. Încep să dorm mai bine şi să renunț la analgezice. Treptat, în loc să dorm du- pă-amiaza, pot să mă joc cu Tynan. La sfârşit de săptămână îl duc în parc, unde se poate plimba cu scuterul lui cu Omul Păianjen. Vecinii şi tovarășii lui de joacă nu mă recunosc în această stare jalnică, tuns şi cu şapcă pe cap.

Necazurile ne dau mie şi soției curajul de a ne cumpăra un apartament. În vară găsim un apartament micuț, cu două camere, într-un cartier care ne place, unde sunt şi şcoli destul de bune. Chibzuim şi agonizăm. Ne loveşte disperarea când încercăm să obținem un contract de ipotecă. Dificultățile cu care ne confruntăm mă fac să nu mă mai gândesc la cancer.

Gândul că aş putea relua tratamentul dacă tomografia indică o recidivă este pur şi simplu îngrozitor. În cele din urmă, vin radiografiile. Pe 18 august 2007, ne decidem în privința apartamentului. Două zile mai târziu, dr. Fury îmi spune că radiografiile sunt în regulă şi că mă pot întoarce la lucru. În acea sâmbătă ne facem bagajele, luăm maşina şi plecăm la Cape Cod.

Am petrecut cele mai frumoase
momente din viață la Cape Cod. Am cumpărat costume de scafandru pentru mine şi Tynan. Îl plimb cu placa lui de surf. Petrecem zile frumoase și după-amieze extraordinare cu prietenii pe plajă. Ne jucăm de-a avioanele pe apă. Am un sentiment ciudat când, de sub umbrelă, scrutez cu privirea orizontul dinspre Spania. Îmi amintesc de iarnă, de drumul pe Strada 68. Am visat îndelung la aceste clipe. Aceasta m-a determinat să lupt ca să ajung aici. Și când aceste săptămâni se vor sfârşi, simt că voi putea supraviețui, indiferent de ce mi se va întâmpla.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza