Riftul Galapagos

Pe unele dintre cele mai adanci si neospitaliere funduri de ocean, traiesc vietati fara lumina soarelui
 

In 1977, o echipa de oameni de stiinta aflata pe submersibilul Alvin explora adancurile aproape inghetate ale riftului Galapagos, la 390 km nord-vest de insulele Galapagos din Oceanul Pacific. Ei stiau ca in aceasta zona placile tectonice care alcatuiesc scoarta Pamantului se desprind una de cealalta in mod constant cu pana la 20 cm pe an. Cand lava lichida fierbinte tasneste prin abisul dintre ele si ajunge in apa rece, se solidifica si creeaza ciorchini de stanci in forma de perne pe fundul marii. Echipa de pe Alvin a gasit noi stanci, dar, la adancimi de 2600 m sub suprafata oceanului, a descoperit in plus fabuloase vietati care traiau in bezna totala.

 

Lumina soarelui nu patrunde niciodata la asemenea adancimi in oceane si presiunea apei este de peste 100 de ori mai mare decat cea a aerului intr-un pneu. Temperaturile oscileaza intre 2 si 4 Celsius tot anul. ±i totusi, in acest mediu aparent neimbietor sunt oaze de caldura, unde se aduna vietuitoare marine. Izvoare de apa bogata in minerale la temperaturi de pana la 20oC se ridica prin crevase sau rasuflatori, in bazaltul solidificat al fundului marii si aici s-au dezvoltat vietati unice, care nu depind de lumina soarelui pentru hrana de baza. Prin prezenta lor e contestata vechea opinie ca orice forma de viata de pe Pamant este dependenta de energia solara – fiindca plantele verzi de pe uscat sau din mare folosesc lumina solara pentru a transforma bioxidul de carbon in hrana si, in ultima instanta, toate fiintele depind de plante pentru a se hrani.

 

In riftul Galapagos sunt cinci oaze distincte. Patru se afla deasupra fisurilor din fundul marii, prin care tasneste apa fierbinte din strafundurile Pamantului, infiltrata anterior prin crapaturile din fundul stancos al marii. Cea de a cincea este o zona moarta, unde temperatura nu este mai mare decat cea a oceanului din jur – aproape de punctul de inghet. Carapacele albe ale scoicilor moarte de pe povarnisurile dintre pernele de bazalt sunt singurul indiciu ca si aceasta a fost candva o oaza de apa fierbinte, dar apa calda nu mai curge pe aici.

 

Printre bizarele perne de stanca, cele patru oaze calde adapostesc o multime de vietati. Pe bazalt stralucesc nenumarate comunitati de scoici uriase, mai mari decat mana omului, cu cochilii albe si carne purpurie datorita hemoglobinei (substanta care coloreaza sangele uman in rosu) si recife pline de moluste. In jurul lor, se hranesc din ele armate de crabi albi orbi, care actioneaza prin simtul tactil si miros, iar mici crabi Galatheid si viermi serpulizi filtreaza hrana din apa, in timp ce moluste univalve si anemone tubulare se lipesc de stanci.

 

Unii dintre locuitorii adancurilor nu seamana cu nici o alta vietate de pe Pamant, cum ar fi animale asemanatoare cu capete de papadie cu seminte si cu spaghete vii.

 

Cele mai spectaculoase animale sunt viermii uriasi care se ingramadesc la sursa de caldura. Anatomia lor – niste tuburi albe care ating 3 m lungime, avand in varf fronde rosii ca sangele – constituie cel mai interesant aspect al vietii din rasuflatorile cu apa calda. Nu au nici gura, nici intestin, ambele organe esentiale pentru sistemele digestive conventionale. In schimb, cu ajutorul bacteriilor unice in mediul lor, ei absorb oxigen, bioxid de carbon si hidrogen sulfurat din apa care tasneste din rasuflatoare, prin peste 300000 de tentacule din varfurile tuburilor lor. Colonii dense de bacterii specializate din cavitatile trupului viermilor transforma elementele filtrate (incluzand hidrogenul sulfurat, extrem de toxic in mod normal) in nutrienti utilizabili care sunt absorbiti in capilarele viermilor.

 

Aceasta legatura stransa se repeta in toate celelalte organisme din comunitatile rasuflatorilor. Branhiile stridiilor, de exemplu, si excrescentele ca niste panze de paianjen din jurul gaturilor scoicilor adapostesc bacteriile care fac vitala transformare in nutrienti. De aceea, oamenii de stiinta presupun ca aceste bacterii sunt primele vietati care se aduna in jurul noilor rasuflatori cand acestea se deschid.

 

Animata viata marina nu este singura bogatie a rasuflatorilor cu apa fierbinte. Apa care se scurge prin crapaturile si fisurile din fundul marii aduna substantele minerale si chimice din rocile de sub fundul oceanului. Cand e incalzita si impinsa inapoi prin rasuflatori, apa ia cu ea aceste minerale (de obicei in suspensie, de aceea apa din rasuflatori are tendinta sa fie ca un nor). In cele din urma, multe minerale se solidifica si se imprastie peste fundul marii. Intrucat acest proces este permanent si are loc in mod repetat in acelasi loc, mineralele nu se pot aseza decat in afara sau in sus si de aceea se formeaza coloane incarcate cu minerale, cu inaltimi de 55 m si un diametru de 180 m. Aceste hornuri negre (numite astfel pentru ca apa care iese prin horn este neagra de la minerale) contin concentratii uriase de fier, bariu, calciu, cupru, zinc, litiu si mangan.

 

Exploatarea miniera a unor asemenea locuri s-ar putea sa nu fie posibila, dar se crede ca ele ar putea ajuta oamenii de stiinta sa detecteze bogatii similare pe uscatul care a fost odinioara fund de mare.

 

Nu de mult, in anii ’60, fundurile oceanelor erau considerate niste deserturi intunecate, reci, aproape lipsite de viata. Fauna bogata si variata a comunitatilor rasuflatorilor hidrotermale dovedesc ca in cel putin o privinta aceasta teorie nu mai este valabila.

Vote it up
267
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza