Revansa in fata destinului

Tintuita intr-un scaun cu rotile, o profesoara de la un liceu din Slatina a ajuns sa-si dea doctoratul si sa castige o bursa Google
 
<p>
Era o zi placuta de sfarsit de martie, din acest an. Aurora Constantin deschise calculatorul si isi verifica mailul. Printre mesajele primite observa unul putin mai ciudat venit de la un ziarist care ii transmitea felicitari pe Facebook. Sigur e o confuzie, isi spuse femeia de 48 de ani. E prea devreme sa anunte deja rezultatele. Nu dupa mult timp, Aurora primi insa un alt mesaj de felicitare si apoi un altul. Ce se intampla?, se intreba. Dar simtea deja cum emotiile o invadeaza. Dorea sa ramana calma, sa nu-si faca iluzii. Totusi, trebuia sa verifice. Intra pe site-ul oficial Google. Acolo era afisata deja lista cu cei acceptati pentru bursa. Parcurse rapid cu privirea cele zece nume si – Da! – al ei se regasea printre ele. Obtinuse prestigioasa bursa Google, oferita celor mai valorosi studenti cu dizabilitati de la universitati din Uniunea Europeana, Elvetia si Israel. Lacrimi de bucurie i se prelinsera pe obraji. Se simtea rasplatita pentru toate suferintele ei, pentru boala care o tintuise fara mila intr-un scaun cu rotile, dar si pentru toata munca venita din pasiunea ei pentru stiinta si pentru oameni.

Fericirea din acel moment a transpus-o in urma cu noua ani, amintindu-i de chipul baiatului ce-i fusese elev la Liceul „Radu Greceanu“, din Slatina. Era primavara anului 2002, iar ea era diri-ginta celei mai bune clase de informatica. Aflase de la elevii ei ca baiatul, care era orfan de tata, nu-si putea permite o petrecere de majorat si, mai ales, ca era singurul din clasa care nu avea un calculator acasa. Nu aveau cum sa stranga atat de multi bani in doar patru zile.

Gandindu-se, Aurora a rugat-o pe una dintre eleve sa mearga la cateva firme care vindeau computere si sa incerce sa obtina sponsorizare. Au avut succes. In ziua respectiva, toti elevii, impreuna cu diriginta lor, au venit mai devreme in clasa, asteptandu-l pe sarbatorit. Aurora nu va uita niciodata fericirea de pe fata acelui baiat, lacrimi-le lui de bucurie. Pentru ea e doar una dintre cele mai dragi amintiri din cei 20 de ani cat a fost profesoara de fizica la liceul din Slatina. Pentru ca, de-a lungul experientei ca profesor, a reusit sa prega-teasca elevi care au obtinut peste 100 de premii si mentiuni la olimpiade si concursuri de fizica si astronomie.

Lucra si locuia intr-una din camarutele din internatul liceului. Nu se putea deplasa si nici sa scrie la tabla din cauza unei necrutatoare boli ce-i atrofiase muschii. Asa ca folosea un scaun cu rotile. Simtea ca, daca nu si-ar fi pregatit lectiile foarte bine, elevii ar fi privit-o cu neincredere. Exista peste tot o anumita rezerva in ceea ce privea competentele unei persoane cu handicap. Si Aurora simtea asta de fiecare data cand intra intr-o clasa noua. Dar cum incepea sa le vorbeasca, pur si simplu copiii erau captivati.

Intelegeau ca profesoara lor incerca sa-i faca sa inteleaga misterele din lumea fizicii, si nu sa-i sanctioneze cu note mici. Lectiile deveneau adevarate dezbateri, in care ei puneau intrebari, iar ea le dadea cele mai interesante raspunsuri. „Am avut elevi foarte buni si chiar geniali. De la toti am invatat enorm“, spune Aurora, care-si aminteste cu drag de acei ani. Atunci a inteles cat de important era modul in care predai. Incepuse sa fie preocupata sa creeze lectii si experimente virtuale. Voia ca orele sa devina „vii“, iar elevii, chiar si cei mai putin preocupati de fizica, sa fie atrasi de subiecte care pot parea greu de patruns.

Fizica nu a fost insa intotdeauna marea ei dragoste. Dimpotriva. Cand a dat examen de admitere la un liceu din Craiova, de teama ca nu are cunostinte de fizica, a ajuns la profil de filologie. In copilarie, ii placeau mult literatura si pictura. Iar parintii ei au incurajat-o. In casa pe care o construisera cu mainile lor in comuna natala din Rusanesti, judetul Olt, o camera fusese destinata bibliotecii. „Cand plecam la oras, nu ceream sa merg in cofetarie sau magazine. Tot ce doream era sa ajung intr-o librarie sa-mi cumpar carti“, spune Aurora. Nici acum nu a uitat cum mama ei a venit intr-o zi de la Slatina cu o sacosa plina cu albume de pictura. Costasera o gramada de bani.

„Cand a ajuns in casa si ne-a aratat «prada» de care era atat de mandra, tata, luandu-si un aer serios, i-a spus: «Puteai sa cumperi o lustra cu banii astia.» Nu aveam asa ceva in casa. Dar apoi a adaugat zambind: «Sunt mult mai bucuros ca ai cumparat carti pentru fete.»“ In timpul cursurilor pe care le-a urmat la la scoala generala din comuna, Aurora a inceput sa indrageasca pictura. Iar cand tatal ei a dus-o la Craiova sa-i cumpere primele vopsele in ulei si o trusa de pensule, a fost una dintre cele mai fericite zile ale copilariei ei. A simtit o bucurie chiar mai mare decat in ziua cand primise prima bicicleta. Pe atunci, Aurora era o fetita foarte dinamica, alerga, ii placea sa joace tenis de camp si era in echipa de dansuri populare a scolii.

Dar minunata ei copilarie avea sa fie umbrita de boala nemiloasa, ce incepuse sa-si faca simtite primele semne. Avea 12 ani cand a fost trimisa la investigatii, la Spitalul de Patologie Neuro-Musculara din Valcele, Covasna. In urma unei biopsii, i s-a pus diagnosticul de distrofie musculara. Niciunul din cei apropiati nu stia ce viata o va astepta. Ea insa a izbucnit in plans. Desi la o varsta frageda, intelesese din cazurile pe care le vazuse acolo in diverse stadii de evolutie ca, boala ei nu exista nicio solutie.

„Incet, incet, am inceput sa merg leganat, apoi muschii au slabit si mersul meu a devenit din ce in ce mai greoi. A trebuit sa lupt continuu cu dificultatile ce apareau pe masura ce imi pierdeam puterea. In final, a trebuit sa accept ca trebuie sa folosesc un scaun rulant, iar cel mai greu moment a fost atunci cand a trebuit sa intru in clasa in carucior. Mergeam deja foarte greu si riscam sa imi pierd echilibrul in orice moment“, isi aminteste Aurora. Dorinta de cunoastere a fost cea care a ajutat-o sa-si creeze propria lume, atunci cand putini acceptau ca o persoana cu dizabilitati poate cladi ceva de valoare.

Dupa ce a intrat la liceu, la profil de filologie, si-a descoperit pasiunea pentru fizica, ajutata de profesorul ei, care ii remarca gandirea logica si bine structurata. Dupa ce participa la cateva olim-
piade judetene de fizica, ajungand chiar si la faza nationala, Aurora e convinsa ca asta e drumul pe care va merge in continuare. Pentru ca, din cauza bolii, nu se mai putea deplasa cu trenul sau autobuzul, alege sa dea la facultate in cel mai apropiat centru universitar, la Craiova. Aici intalneste profesori de exceptie si se gandeste chiar la o cariera universitara, dar… „restrictiile impuse de regimul comunist, apoi revolutia si lipsa accesibilitatilor din universitatile din Romania pentru persoane in starea mea au facut imposibil sa imi pot urma acest vis atunci“, spune ea.

Asa ca da examen pentru o catedra de profesor de fizica la Liceul „Radu Greceanu“, din Slatina, locul in care isi traieste practic viata in urmatorii 20 de ani. Se dedica elevilor ei, din care multi astazi lucreaza la firme de prestigiu din tara sau strainatate, dar si cercetarii. In 2000, isi ia doctoratul in fizica la Craiova, iar urmatorul pas e sa se gandeasca la crearea unor lectii si experimente virtuale. Incearca sa realizeze ea astfel de programe software, implicand si cativa copii pasionati de informatica. Dar atunci isi da seama ca are nevoie de o pregatire serioasa in domeniu si se gandeste sa urmeze un master in IT.

Aurora isi face o lista cu universitati de prestigiu, avand grija ca acestea sa fie accesibile pentru scaunul rulant. Dintre institutiile care au admis-o, a ales Universitatea din Glasgow, Marea Britanie. Incepe o munca sisifica, o cursa contra cronometru. Pentru ca financiar nu-si putea permite sa stea acolo, a inceput sa aplice pentru toate bursele la care era eligibila. Pana la urma, reuseste sa plece la Universitatea din Glasgow in 2008, unde incepe masterul in IT si cercetarea in domeniul Human-Computer Interaction (HCI, Interactiunea Om-Computer).

Boala care i-a dat un nou inteles al vietii si dorinta de a ajuta oameni asemenea ei au facut-o pe Aurora Constantin sa-si doreasca mai mult. Voia sa realizeze aplicatii informatice, menite sa creeze accesibilitate pentru elevii si studentii cu dizabilitati si sa ajute persoanele cu nevoi speciale sa se integreze in viata sociala. Asa ca, dupa ce a terminat masterul la Glasgow, a reluat lista cu universitati si a fost admisa pentru doctorat la Universitatea din Edinburgh, din Scotia. Aici s-a implicat in-tr-un proiect care ii acopera cerintele pentru ceea ce-si doreste sa faca: ECHOES este destinat imbunatatirii interactiunii sociale a copiilor cu autism cu ajutorul cmediului virtual.
Tot atunci, aplica si pentru bursa Google, despre care aflase de la sora ei, dar pentru care nu era eligibila, fiindca nu avea calitatea de student. Odata cu admiterea la Universitatea Edinburgh, si aceasta cerinta a fost indeplinita. Nimic nu o pregatise insa pentru surpriza de a obtine acest prestigios „trofeu“. A fost practic incununarea realizarilor ei de-a lungul a 30 de ani.

Da!, a fost strigatul de victorie al Aurorei cand si-a vazut numele pe site-ul oficial al celei mai mari companii de internet. In 20 iunie era la centrul Google, din Zürich. „O experienta greu de egalat. Am intalnit acolo oameni din Europa, Orientul Mijlociu si Africa, castigatori sau finalisti in competitia pentru burse. Am intalnit persoane care lucreaza acolo si care ne-au povestit din experienta lor. Spiritul Google este prezent peste tot si este contagios!“, ne-a spus Aurora, care acum isi continua cercetarile si proiectele la Universitatea din Edinburgh. A renuntat la postul ei de profesoara de la liceul din Slatina, dar e sigura ca la un moment dat se va reintoarce in Romania. Poate sa ofere si altor elevi din cunoasterea, dar si din intelepciunea ei. „Trebuie sa le spui copiilor ce e cu adevarat important. In viata nu conteaza diploma, ci sa fii om, indiferent de starea sociala. Iar noi, cei mari, trebuie sa-i intelegem, inainte de a le spune ce au de facut“, e de parere fosta profesoara.

Nu-i place sa fie in centrul atentiei, dar isi doreste ca prin reusitele ei sa poata „spulbera ceva din conceptia retrograda despre persoanele cu dizabilitati“. Aurora nu a incetat sa spere ca, poate, intr-o zi, va merge din nou, dar stie ca asta e mai mult un vis. Asa ca priveste spre realitate:. „Cel mai important pentru mine e sa imi pot continua munca si sa pot aduce putina fericire si seninatate oamenilor“.

</p>
<p>&nbsp;</p><strong><a href="http://diff4.smartadserver.com/call/cliccommand/4711480/[timestamp]?" target="_blank">Pentru contabilii care vor rate fixe - dar nu stiu cum sa inceapa - Kiwi Finance ii indruma.</a></strong>
 
Vote it up
255
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza