Reportaj din satul regal

Printul William si Kate si-ar putea petrece luna de miere in Ardeal, la Viscri, anunta mass-media. Reader’s Digest a fost acolo 
<p>Satul brasovean Viscri ar putea ajunge, in curand, celebru in toata lumea. Mai multe ziare si site-uri romanesti au scris ieri ca, dupa nunta de pe 29 aprilie, printul William al Marii Britanii si proaspata lui sotie vor petrece luna de miere pe mosia printului Charles din acest sat din Transilvania. Reader’s Digest a realizat, in urma cu an, un reportaj despre istoria si prezentul acestei localitati din inima tarii, in care o serie de membri ai familiei regalae britanice vin deja periodic sa-si petreaca vacantele. Iata povestea satului Viscri…

Un om intre doua varste paseste hotarat, din casa saseasca, afara, in aerul tare al diminetii. Inspira adanc. Miroase a iarba proaspata, imbatata in roua. Barbatul e imbracat la costum, dar unul de vara, deschis, relaxat, cu camasa bleu si o cravata deloc pompoasa. Soarele abia mijise spre cer si omul pare ca-si doreste sa-i prinda lumina de la primul moment. Tacticos, isi pune pe nas o pereche de ochelari de soare, in stil retro, dupa care pleaca agale pe ulita dintre case, in plimbare. I se alatura, dupa cativa pasi, mai multe persoane, printre ele o femeie tunsa scurt.
– Aveti ceva unic aici, ii marturiseste femeii.
Vocea calda, dar puternica, exprima mai mult decat spune. Alaturi de gesturi, mimica, degaja un aer nobil. Numele barbatului este Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor. Pe scurt, printul Charles, chiar mostenitorul tronului Marii Britanii.
Fiul reginei Angliei a dormit ca un prunc in casa bunicii. Nu, nu a bunicii sale, ci a unei batrane din satul Viscri, aflat in apropiere de cetatea medievala Sighisoara, pe care o detine acum in Romania. Aici, Alteta Sa vine la tara…

Intr-o lume a termopanelor, a gresiei si parchetului laminat, a LCD-urilor si a internetului cu sau fara fir, cine nu viseaza sa se intoarca, intr-o zi, la casa bunicilor de la tara si sa regaseasca acolo mirosul painii pe vatra, al asternuturilor spalate cu sapun din rasini, al laptelui de vaca proaspat muls? Sa alergi in picioarele goale prin iarba, sa te cateri pe unde-ti vine si sa nu te deranjeze defel scartaitul prispei si al portii, ca si cum lumea e din nou ca la inceput. Printul Charles a regasit-o. Tocmai aici, in Romania. Unde cineva s-a pus in calea progresului. Este vorba despre Caroline Fernolend, o romanca de etnie germana, fosta contabila la CAP Viscri, care a refuzat sa plece din tara, asa cum a facut-o majoritatea sasilor. De 20 de ani, Caroline lupta neobosit pentru restaurarea si valorificarea patrimoniului rural din Transilvania.
„Fratilor, am invins!“, urla scriitorul disident Mircea Dinescu, de la microfonul Televiziunii Romane, inconjurat de zeci de revolutionari. E 22 decembrie 1989, iar regimul comunist se prabuseste ca un castel de nisip, sub presiunea strazii. Pe cerul Bucurestiului se aude huruitul elicopterului prezidential: dictatorul Nicolae Ceausescu, impreuna cu sotia sa, iese pentru totdeauna din scena. La aproape doua luni de la prabusirea Zidului Berlinului, cade astfel si ultimul regim comunist din Europa de Est, subjugata de mai bine de 50 de ani Uniunii Sovietice. Odata cu el, se deschid si ultimele zagazuri spre lumea libera. Asta au simtit si etnicii germani din Romania. Aproape 800.000 la numar la inceputul secolului, reprezentand 4% din populatia tarii, sasii incepusera sa emigreze de la inceputul anilor ’80, multi nereusind insa sa-si reintregeasca familia din cauza oprelistilor comuniste. Imediat dupa Revolutia din ’89, exodul avea sa cunoasca proportii dramatice, incurajat si de facilitatile oferite de Germania reunificata, care le promisese acestora sprijin financiar si recunoasterea vechimii in munca. Satele sasesti din Transilvania au ramas de-a dreptul pustii, recensamantul din 1992 constatand ca numarul etnicilor germani scazuse brusc pana la 119.462, apoi chiar la 60.000, in 2002.
Asa s-a intamplat si cu satul Viscri, de langa Sighisoara, Deutschweisskirch, asa cum ii spuneau localnicii. „Toata lumea visa sa plece atunci. Inclusiv noi, eu cu sotul meu. Toti suferiseram in comunism. Eram tineri si visam si noi la o viata mai buna, iar Germania ne oferea posibilitatea asta“, ne marturiseste Caroline Fernolend, acum in varsta de 46 de ani. Femeia povesteste ca oamenii nu credeau ca granitele vor ramane deschise prea mult timp si nu vroiau sa piarda aceasta oportunitate. Totusi, Caroline avea sufletul indoit…
– Daca plecam, fac pariu cu tine ca, in cel mult doi ani, o sa ne intoarcem, s-a trezit, intr-o zi, sa-i spuna sotului ei Walter, care facea deja planuri de mutare si ai carui parinti se aflau deja acolo.
– Suntem liberi acum, viata noastra e aici, toti parintii, bunicii si stramosii mei au trait aici…, continua ea.
Walter a inteles. ±i, chiar daca si-a calcat pe inima, a decis sa ramana. Nu acelasi lucru s-a intamplat cu ceilalti prieteni si vecini ai lor. In ciuda unei adevarate campanii pe care a dus-o in sat, incercand sa-i convinga pe oameni sa nu-si paraseasca vatra, din 300 de sasi, cat numara populatia din Viscri, 240 au decis sa plece in Germania. „Inclusiv sora mea. N-am putut sa-i opresc. Entuziasmul era mult prea mare“, spune Caroline. Se petrecea in 1991.

Ramasi aproape singuri in sat, sotii Fernolend si-au vazut mai departe de viata. Caroline a dat nastere unei fetite, iar comunitatea in jurul lor a inceput sa se intregeasca cu oameni din alte sate, romani, unguri, rromi, atrasi de mirajul caselor pustiite si, practic, scoase la mezat in mod gratuit. Traiul parea ca reintra usor in matca lui fireasca. Comunitatea nu mai era aceeasi insa. „Oamenii care se mutasera in sat nu intelegeau spiritul nostru“, povesteste femeia. Datata din 1643, vatra de sasi din Viscri, care se mandreste acum cu biserica-cetate, una dintre cele mai vechi biserici fortificate din Transilvania, avea niste reguli clare dupa care isi ghida viata. Daca cineva vedea ca un vecin a furat o varza si nu spunea, era pedepsit la fel ca hotul. Daca un om isi insura fiul sau fiica, vecinul era obligat ca, in noaptea dinaintea nuntii, sa mearga la acesta acasa si sa-i intoarca friptura in cuptor, ca omul sa aiba timp sa se odihneasca, si asta chiar daca cei doi nu erau tocmai in cele mai bune relatii. „Cei care s-au mutat in casele sasilor nu mai stiau cum sa le intretina“, mai spune ea. Spre exemplu, una dintre caracte-risticile arhitecturii sasesti este ca fantanile sunt si puturi de drenaj, avand menirea sa mentina la nivelul optim panza freatica din pamant.
Pe de alta parte, lumea era foarte saraca. „Mi-era teama ca se vor pierde toate casele din sat, toate monumentele – cetatea, surile, tot ansamblul satului.“
In 1993, Caroline avea s-o cunoasca, intr-un context favorabil, pe Jessica Douglas-Home, presedinta Fundatiei Mihai Eminescu Trust (MET), care fu-
sese infiintata in anii ’80 la Londra, de catre ±erban Cantacuzino. I-a cerut sprijinul pentru salvarea vetrei din Viscri.
±ase ani mai tarziu, femeia l-a intalnit pe printul Charles, intr-una dintre primele sale vizite in Transilvania. Caroline i-a povestit Altetei Sale despre situatia de la Viscri, localitate care, culmea, nu fusese inclusa in mod special de autoritatile din Romania in itinerarul oficial al vizitei din cauza numarului mare de rromi stabiliti aici. Acesta i-a promis sprijinul sau.

In 1999, sasoaica a devenit reprezentanta in Romania a Fundatiei MET. Avand acest gir, Caroline Fernolend era aproape de a-si vedea visul cu ochii: salvarea satului natal. A pornit-o de jos. Mai intai, din fondurile personale ale presedintelui MET, a organizat la Viscri o groapa de var pentru renovarea fatadelelor neatinse de vreun trafalet de zeci de ani. A inceput, mai intai, cu casa unor prieteni de-ai familiei, plecati in Germania, pe care o aveau in grija, apoi cu alta casa. Oamenii au privit-o neincrezatori.
– N-o sa tina!, i-au spus satenii. Daca nu e cu ciment, n-are cum sa reziste.
Nu s-a descurajat. „Ne apucaseram de fatade pentru ca au cel mai mare impact asupra oamenilor si nu necesitau multe fonduri, n-aveam prea multi bani“, povesteste ea. S-au apucat sa varuiasca apoi si a treia casa. Pe masura ce inaintau, oamenii veneau in numar din ce in ce mai mare la Caroline si o rugau:
– Nu veniti si la noi, va rugam? Sa fie si ale noastre asa frumoase…
Usor, usor, satul Viscri incepea sa arate din nou ca altadata. Satenii invatau singuri cum sa-si renoveze fatadele.
Pe printul Charles l-a reintalnit la Londra. Isi prezenta rezultatele obtinute cu fonduri infime. ±i-a impresionat audienta. Cu ocazia acestei conferinte, mostenitorul coroanei regale britanice a anuntat oficial ca va patrona Fundatia MET si ca se va implica in salvarea si conservarea patrimoniului cultural al satelor romanesti.
„Implicarea Altetei Sale regale n-a insemnat neaparat mai multi bani, asa cum ar putea crede lumea, ci un sprijin deosebit de mare in ceea ce priveste lobby-ul, in special pe plan extern“, sustine presedintele Fundatiei MET.

In anul urmator, satul Viscri a trecut intr-o noua etapa: consolidarea structurala a caselor, reabilitarea surilor, pavarea ulitelor. „Oamenii au invatat deja sa nu astepte sprijin din alta parte. Cu ajutorul mesterilor, i-am invatat cum sa-si renoveze casele pastrand specificul traditional, apoi au continuat singuri“, explica Caroline Fernolend. ±i pentru ca era nevoie de materiale de constructie, Fundatia Mihai Eminescu Trust i-a construit unei familii de rromi un cuptor necesar productiei de tigla si caramida. Acestia au fost instruiti ulterior de maestri unguri si experti din Anglia.
Pentru a-i stimula pe sateni sa foloseasca numai materiale traditio-
nale, printre care si mortar de var, pamant galben si nisip, asa cum se lucra in urma cu cateva sute de ani, organizatia a inceput sa initieze turismul cultural. Localnicii au fost ajutati astfel sa-si amenajeze cate o camera sau doua pentru a primi turisti, iar femeilor si tinerilor din sat li s-au predat cursuri de limba engleza si franceza, pentru a se putea descurca cu vizitatorii. Rezultatele n-au intarziat sa apara: din 2008, cel putin 5.000 de turisti viziteaza anual Viscri, mai bine de 70% din acestia fiind englezi, francezi, nemti, austrieci sau elvetieni.
„Caroline este omul care ne-a salvat comunitatea“, spune Mircea Palasan, primarul comunei Bunesti, din care face parte si satul Viscri. „Fara ea, de satul asta s-ar fi ales praful, asa cum
s-a intamplat in alte parti din Transilvania“. Edilul e fericit ca, prin intermediul femeii, a reusit sa obtina sprijin financiar pentru introducerea retelei de canalizare in comuna, iar Biroul printului Charles a finantat direct constructia statiei de epurare a localitatii, o premiera in zona.
Caroline n-a vrut insa sa se opreasca aici. ±i alte sate transilvanene strigau dupa ajutor. A urmat Malancrav. Apoi, Cris, Mesendorf... In prezent, fundatia pe care o conduce este implicata in alte 700 de proiecte similare, din 25 de localitati ardelenesti, imprastiate in patru judete: Brasov, Mures, Covasna si Sibiu.
„Iti multumesc, mami, ca n-ai plecat atunci…“, i-a spus, intr-o zi, fiica sa, Ursula. Tanara de 25 de ani, absolventa a Facultatii de Istorie din Cluj si a unui masterat in palografie, urmeaza in prezent o specializare in Germania, dar abia asteapta sa se intoarca aici, la satul dintre codrii de stejar.

„Printul Charles detine o ferma in Romania“, „Mostenitorul coroanei britanice are un conac in Transilvania“, titrau ziarele din Romania si nu numai, in 2007. Dincolo de titlurile de-o schioapa din presa furibunda, viata la „tara“ a barbatului cu camasa bleu isi urmeaza cursul firesc. In plimbarile fara de sfarsit pe ulitele pietruite, nu conteneste sa-si exprime admiratia pentru plaiurile ardelenesti, acolo unde, la Sangeorgiu de Padure, se afla si mormantul stra-stra-strabunicii sale, contesa Claudia Rhedley. „Toata atmosfera, frumusetea peisajului, natura neprihanita, satele, bisericile, pare vesnica. Gasesti din ce in ce mai rar asa ceva in zilele noastre“, marturiseste el, intr-un interviu pentru Pro TV.
Plimbarile se sfarsesc in acelasi loc. Intr-o casa veche, asezata aproape de capatul satului, pe o ulita larga, cu sipot, strajuita de pomi fructiferi, aproape de biserica. Nu-i vreun palat, nici macar vreun conac. E o casuta traditionala saseasca, ce a apartinut candva unei „bunici de-ale noastre indepartata“, dupa cum ii spune Caroline, care s-a prapadit la 91 de ani. Restaurata de fundatie, a fost readusa la infatisarea ei originala, cu mobilier „scartaitor“ si toate cele „batranesti“, fiind cumparata ulterior chiar de casa regala britanica. N-ai cum s-o ratezi. In fata ei, stau de zeci de ani un par batran cu fructe zemoase si o banca pentru „odihna de cu seara a gospodarului“. Acum, print.</p>

Vote it up
182
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza