Refugiați în propria țară

Ucraineni forţaţi de separatişti pro-ruşi să îşi abandoneze casele
 

Criza care a divizat profund Ucraina şi a întors cetăţenii acestei ţări unul împotriva celuilalt a început acum mai bine de un an, când preşedintele de atunci, Viktor Ianukovici, şi-a schimbat brusc planurile iniţiale şi a refuzat să dezvolte legături strânse cu Uniunea Europeană. Mii de ucraineni au ieşit spontan pe străzile din Kiev şi au demonstrat paşnic, zile la rând. Mişcarea a fost botezată EuroMaidan, după numele celei mai importante pieţe din capitala Ucrainei, locul unde au început protestele. În scurt timp, revolta maselor s-a întins în toată ţara.

În decurs de câteva săptămâni, situaţia s-a deteriorat rapid. Manifestaţiile paşnice au fost înlocuite de conflicte violente între proruşi şi proucraineni. Cel puţin 3.000 de persoane au fost ucise de la începutul conflictelor. Mai mult de un milion de cetăţeni ucraineni au fost evacuaţi, iar mulţi dintre aceştia au astăzi statutul de refugiaţi în ţara lor natală.

Eleanor Rose, reporter la Reader’s Digest, a fost la faţa locului şi a stat de vorbă cu oameni obişnuiţi, oameni la fel ca noi, care au avut însă nenorocul de a fi martori, participanţi şi victime ale unui conflict care le-a pus în pericol vieţile.

Istorisirile celor trei familii intervievate de Eleanor sunt o poveste despre speranţă într-un viitor normal, despre un prezent periculos şi anomaliile cu care cetăţenii ucraineni se confruntă în realitatea de zi cu zi.

FAMILIA HUTSMAN

Evghen Hutsman are 41 de ani şi este profesor în Sloviansk, un oraş din estul Ucrainei, în apropierea graniţei cu Rusia. Împreună cu soţia lui, Svetlana, de 40 de ani, Evghen predă la Şcoala 13 din localitate, unde studiază şi cei doi fii ai lor. După ce guvernul de la Kiev s-a dezintegrat şi Rusia şi-a anexat Crimeea, atmosfera din oraşul de 117.000 de locuitori a devenit extrem de încordată, iar tensiunile politice au crescut din ce în ce mai mult.

Pe 12 aprilie, activiştii proruşi, cu măşti pe faţă şi arme Kalashnikov în mână, au ocupat sediul central al poliţiei din oraş. Susţinătorii pentru unitatea Ucrainei, precum profesorii Hutsman, erau acum în vizorul separatiştilor. Dar lucrurile nu se opreau aici. Diferenţele politice îşi arătau colţii şi la Şcoala 13. Propaganda, animozităţile şi violenţa care au divizat adulţii din Sloviansk şi-au pus amprenta şi pe relaţiile, altădată nevinovate, dintre copii. Evghen a auzit cu urechile lui cum unul dintre elevii săi îşi descria colegii care simpatizau cu separatiştii ca victime ale mass-media pro-Putin. „Copiii au înţeles că se duce un război al informaţiilor“, spune Evghen.

Din păcate, coruperea tinerilor a mers mai departe de cuvinte. Evgheni, băiatul de 15 ani al soţilor Hutsman, povesteşte că elevii de la şcoală au fost mituiţi să îngroaşe baricadele separatiştilor. „Colegii mei de clasă mi-au spus că au fost plătiţi cu 500 de grivne ucrainene (în jur de 30 de euro) pe zi, chiar şi mai mult, dacă erau de acord să mânuiască arme“, îşi aminteşte fiul cel mare al familiei.

În viaţa copiilor îşi făcuseră apariţia pe nesimţite echipamentele şi armele de război. „Îmi amintesc că treceam zilnic pe lângă o baricadă în apropiere de locuinţa profesorului nostru. Oriunde mergeai, la orice colţ de stradă, dădeai de câte o baricadă. Şi toată lumea era implicată“, povesteşte Evgheni.

Curând, rebelii au organizat un referendum contestat de o lume întreagă şi au proclamat oraşul Sloviansk parte dintr-un stat independent prorus. Profesorii îşi făceau deja griji că elevii lor nu vor mai apuca să termine anul şcolar.

ŞCOLILE AU RĂMAS DESCHISE, dar din ce în ce mai puţini copii veneau la ore. Fratele lui Evgheni, Dimitro, avea nouă ani şi era singurul elev rămas în clasa lui. Alţii îşi primeau temele pe internet. Armata ucraineană a înconjurat oraşul. Schimbul de focuri dintre militarii de la Kiev şi cei proruşi a determinat mulţi părinţi să îşi transfere copiii la şcolile din alte oraşe mici, departe de conflicte armate şi bombardamente.

Într-un final, Evghen şi Svetlana s-au decis să îşi trimită băieţii la şcoală într-un sat din apropiere de Sloviansk. Ca să poată termina anul şcolar, copiii aveau să stea în gazdă la localnici, iar soţii Hutsman rămâneau în oraş, să aibă grijă de apartament.

Pe 5 iulie, Slovianskul a fost eliberat de armata ucraineană, iar în august familia Hutsman era din nou acasă în formulă întregită.

„M-au impresionat soldaţii ucraineni. Ne-au întâmpinat atât de călduros în ciuda faptului că tocmai încheiaseră o luptă destul de dură. Probabil că şi-au pierdut la Sloviansk o parte dintre prieteni, poate chiar şi rude“, povesteşte profesorul Hutsman.

În timpul luptei pentru oraşul Sloviansk, băieţii se bucurau de amabilitatea gazdelor de la sat şi se pregăteau pentru examenele de la şcoală. În luna iunie, Evgheni a absolvit anul şcolar cu o medie de 9,3. Deşi i-a fost greu să schimbe şcolile şi să se acomodeze la un mediu străin, băiatul cel mare al familiei Hutsman a reuşit să îşi facă noi prieteni la şcoala din sat.

Pe Svetlana, întreaga experienţă a schimbat-o mai mult decât se aştepta. „Acum îmi percep altfel locul în societate. Nu sunt doar o profesoară de limba şi literatura ucraineană, sunt şi un cetăţean ucrainean, un statut la care nu mă gândisem prea mult înainte. Dar acum ştiu cât de mult cântăreşte“, spune ea.

„După ce am trecut prin toată povestea asta, simt că nu suntem doar o naţiune, suntem o mare familie acum. Oamenii care au venit aici să îmi apere viaţa şi libertatea nu sunt doar nişte soldaţi, pentru mine sunt ca şi fraţii mei“, mărturiseşte Evghen.

STANISLAV FEDORCIUC

Când străzile din Kiev se umpleau cu mii de protestatari împotriva preşedintelui Ianukovici, care a refuzat să semneze mult-aşteptatul Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, un mic grup de studenţi şi activişti s-au adunat paşnic în centrul oraşului Doneţk, din estul Ucrainei.

„Practic, erau nişte copii care protestau cu mult bun simţ. Intenţia lor era frumoasă, era naivă şi foarte emoţionantă“, îşi aminteşte Stanislav Fedorciuc, un analist politic născut şi crescut la Doneţk.

La cei 33 de ani ai săi, Stanislav este un scriitor cu experienţă în organizarea de evenimente pentru diferite grupuri civice. Studentul doctorand din Doneţk este un spirit intelectual, dar şi un om de acţiune. A participat la Revoluţia Portocalie din anul 2004, a protestat împotriva fraudelor electorale din timpul alegerilor prezidenţiale care l-au adus la putere pe Ianukovici şi este de atunci un activist recunoscut, care luptă pentru libertatea presei şi împotriva corupţiei.

Deşi soţia lui Stanislav era gravidă în opt luni, ştia că studenţii protestatari aveau nevoie de experienţa lui în organizarea de mitinguri şi evenimente de presă. Aşa că Stanislav s-a alăturat grupului de activişti. În următoarele săptămâni, mişcarea EuroMaidan din Doneţk a crescut.

Focusul protestelor s-a extins de la tratatul cu UE sabotat spre problemele generale din Ucraina. În scurt timp, pro-ucrainenii din Doneţk au început să militeze pentru schimbare politică. Stanislav a ajutat grupul să îşi dezvolte o ideologie, să transmită populaţiei mesaje, scandate la portavoce pe străzile unui oraş aflat foarte aproape de graniţa cu Rusia.

Numai că Doneţkul fusese la un moment dat, guvernat de Ianukovici însuşi. Oraşul mustea de aliaţii preşedintelui. Militanţii pro-ucraineni şi pro-Europa au fost curând ameninţaţi cu violenţa. În plus, pe măsură ce evenimentele de la Kiev se extindeau, mulţi bărbaţi din oraş au migrat spre capitala asediată. Kievul avea nevoie de forţă protestatară anti-Rusia. În EuroMaidanul din Doneţk rămăseseră femeile şi bătrânii din oraş.

Mişcarea devenise brusc mai vulnerabilă în faţa susţinătorilor lui Ianukovici. Stanislav s-a simţit nevoit să treacă de la rolul de mentor, la cel de protector al adunării.

Pe 22 ianuarie 2014, un grup de 200 de activişti EuroMaidan – în mare parte femei şi oameni în vârstă – a fost înconjurat de 900 de protestatari pro-ruşi înarmaţi cu seringi pline de substanțe toxice. Demonstranţii paşnici au fost împroşcaţi cu vopsele amestecate cu acetonă şi detergenţi, care provoacă arsuri.

„Atunci am luat decizia să protejăm oamenii şi să-i evacuăm în grupuri mici. Dar intimidările nu s-au oprit aici. După ce adunarea s-a dispersat, fiecare participant a fost urmărit de bărbaţi înarmaţi cu bâte de baseball şi alte obiecte contondente. Fugeau după activişti, îi băteau ziua în amiaza mare şi ameninţau că îi vor omorî, dacă se vor mai întoarce vreodată să protesteze“, povesteşte Stanislav.

Sosise vremea să fie aleasă o celulă de 11 activişti care să se ocupe de strategia şi siguranţa membrilor EuroMaidan din Doneţk. Stanislav era responsabil cu strângerea de fonduri şi securitatea mişcării. În ianuarie şi februarie, a ajutat la finanţarea a 34 de operaţii pentru protestatarii pro-ucraineni care suferiseră, în timpul demonstraţiilor, leziuni la cap şi la faţă.

Apoi, spre sfârşit de februarie, Stanislav a ţinut o conferinţă de presă. Din motive de securitate, locaţia a fost schimbată de cinci ori până să se ajungă la cea finală. La jumătate de oră după ce a sosit la conferinţă, Stanislav a observat pe fereastră o gaşcă de 30 de bărbaţi, care aşteptau cu măşti medicale pe faţă şi bâte de baseball în mână.

A sunat imediat la poliţie. Agenţilor de ordine le-a luat o oră să ajungă la faţa locului. Doar atunci gloata s-a risipit. Câteva ore mai târziu Stanislav ieşea din secţia de poliţie. Afară, aceeaşi bandă de separatişti îl aştepta cu bâte de baseball în mână.

Unul dintre mascaţi a venit spre el: „Nu avem nimic cu tine personal, dar tu şi familia ta veţi fi persecutaţi. Aveţi trei zile să părăsiţi oraşul“, i-a spus acesta.

Stanislav a conştientizat cu tristeţe noua realitate. Nu mai avea cum să garanteze pentru siguranţa nimănui – nici măcar a propriei familii. S-a refugiat împreună cu soţia şi cu bebeluşul de două luni, mai întâi în capitala Georgiei, Tbilisi, apoi în vestul Ucrainei, la Lvov.

În ciuda ameninţărilor, Stanislav este hotărât să continue să vorbească în public, să îndemne ucrainenii din vest şi din est să fie toleranţi unii cu ceilalţi, în ciuda diferenţelor etnice, religioase şi politice, şi să rămână uniţi împotriva separatiştilor pro-Rusia. În oraşul său adoptiv, Stanislav ţine întâlniri cu politicieni şi asociaţii non-guvernamentale, pentru a ajuta familiile care au fost forţate să îşi abandoneze casele şi au nevoie de ajutor.

Tânărul activist este mândru de miile de ucraineni care s-au unit în lupta pentru un viitor mai bun şi are credinţa că, în anii ce vor veni, se vor face multe progrese în această direcţie.

„Sunt conştient că o societate coruptă nu poate fi schimbată într-o zi. Dar cred cu toată fiinţa în unitate şi diversitate. Diferenţele dintre noi ne îmbogăţesc şi ne ajută să fim mai deschişi la minte“, spune Stanislav.

ISMAIL OSMANOV

Atunci când bunicul lui Ismail Osmanov a păşit pragul noii sale case din Crimeea, a izbucnit în lacrimi. Bunica plângea şi ea de emoţie.

Deşi avea doar opt ani şi nu în-ţelegea pe deplin ce se întâmplă, şi Ismail a vărsat câteva lacrimi. Era în anul 1990 şi tătarii musulmani din Crimeea – deportaţi fără milă din peninsulă în 1944, la ordinele lui Stalin – se întorceau, în sfârşit acasă, după zeci de ani de exil. În urma separării de Uniunea Sovietică, Crimeea era acum parte din Ucraina. Lacrimile lor erau atunci lacrimi de fericire.

Iar acum, după numai 24 de ani, Ismail, un tânăr de 32 de ani, soţia lui şi cele două fiice, de opt şi şase ani, erau forţaţi să părăsească din nou Crimeea. De data aceasta, familia lui Ismail a plecat spre Sokal, un orăşel din vestul Ucrainei.

La momentul intrării trupelor ruse în Crimeea, Ismail ducea un trai paşnic la Simferopol, capitala regiunii peninsulare. Lucrase cinci ani să îşi construiască propria afacere, iar acum era fericitul proprietar al unei companii ce comercializa dulciuri: specialităţi din regiunea estică a Europei. Aprecia toleranţa relativă a Ucrainei faţă de tătarii din Crimeea şi susţinea eforturile de integrare în Uniunea Europeană. Pe măsură ce protestele proeuropene se extindeau în toată Ucraina, Ismail a simţit că este datoria lui civică să ia parte la demonstraţii.

În februarie 2014, politicienii pro-ruşi din regiune au supus la vot organizarea unui referendum, conform căruia populaţia din peninsulă avea să aleagă dacă vor să se despartă de Ucraina şi să se alipească Rusiei. Ismail s-a numărat printre cei 5.000 de tătari din Crimeea care au înconjurat sediul Consiliului Suprem, pentru a stopa votarea referendumului.

„Spre seară, manifestanţilor li s-a zis să meargă acasă. Dar niciunul dintre noi nu vroia să renunţe aşa de repede“, povesteşte Ismail. Dar liderii Partidului Tătarilor din Crimeea au insistat, i-au asigurat că lucrurile aveau să se rezolve. Aşa că protestatarii s-au dispersat. Dar a doua zi s-au înfiinţat în acelaşi loc, pentru o nouă rundă de manifestaţii.

De data aceasta, străzile erau ticsite cu oameni în uniforme. Soldaţii nu purtau niciun fel de insigne, dar aveau arme. Ismail şi-a dat seama că stăteau faţă în faţă cu ruşii. „În acel moment, am început să simţim cu toţii pentru prima dată cum ne curge frica prin vene“, îşi aduce aminte tânărul tătar.

În doar câteva zile, trupele ruseşti au început să invadeze Simferopol. Numai Ismail a numărat 70 de cami-oane cu soldaţi. Rumoarea din rândul populaţiei s-a intensificat. Ismail a auzit că benzi de huligani cu măşti pe faţă intrau în casele tătarilor şi îi luau la bătaie.

La începutul lunii martie, un activist din comunitatea lui Ismail a dispărut brusc. Două săptămâni mai târziu, Reshat Ametov a fost găsit mort, într-un şanţ. Era gol şi avea cătuşe la mâini.

„Apoi am observat că, în anumite zone din oraş, unele case erau marcate cu o cruce“, povesteşte Ismail. Împreună cu vecinul lui, a ajuns la concluzia că semnele le indicau huliganilor următoarele victime de pe lista intimidărilor.

Ismail s-a alăturat unui grup tătar de autoapărare, care patrula pe străzi şi încerca să menţină ordinea în zonele vizate de huligani. Referendumul a avut loc în martie, iar Crimeea a fost absorbită de Federaţia Rusă.

Deşi toată comunitatea internaţională a contestat legalitatea alegerilor, nimeni nu a făcut nimic în acest sens. Lui Ismail îi mai rămânea să îşi pună toate speranţele în armata ucraineană, despre care credea că avea să intervină curând.

Dar aşteptarea lui dura deja de prea mult timp, iar în peninsulă represiunea asupra tradiţiilor tătarilor musulmani devenise deja o rutină. Profesorii de la şcoala musulmană erau hărţuiţi. Din ce în ce mai mulţi tătari erau ridicaţi de poliţie pentru interogatorii. Ismail a decis că era timpul să părăsească peninsula.

După ce şi-a adus familia în siguranţă la Sokal, a lucrat ca voluntar pentru Valul Crimeean, asociaţie care ajută familiile refugiate din peninsulă. De afacerea lui s-a ales praful. Deşi îl doare să vadă atâţia ani de muncă duşi pe apa sâmbetei, Ismail spune că poţi pierde lucruri mai importante de atât. Pentru el, pierderea valorilor ar fi mai gravă decât eşecul unei afaceri. Încearcă să se concentreze pe aspectele pozitive din viaţă.

„În cei 24 de ani de libertate petrecuţi pe tărâmurile natale din Crimeea, mulţi tătari s-au concentrat pe viaţa de zi cu zi şi pe îmbunătăţirea unui statut social. Înainte eram bogaţi sau săraci, tătari sau ucraineni, acum suntem toţi în aceeaşi situaţie. Încercăm să refacem legăturile cu un trecut comun, care ne defineşte ca naţie. Unii dintre tătarii care au uitat limba încearcă acum să o vorbească din nou“, explică Ismail.

După ce o viaţă întreagă a vorbit rusa şi tătara crimeeană, Ismail învaţă acum să vorbească limba ucraineană. În ciuda diferenţelor de religie şi de etnie, ucrainenii împart aceleaşi legături istorice şi lingvistice cu tătarii crimeeni, explică el. Iar astăzi, pe lângă o moştenire comună, ucrainenii şi tătarii împart şi aceeaşi cauză.

Ismail zâmbeşte şi adaugă: „De fapt, cuvântul maidan – din EuroMaidan – vine din tătara crimeeană şi înseamnă piaţă.“

Din când în când, fiicele lui Ismail îl întreabă dacă se vor mai întoarce vreodată acasă. „Le spun că da. Cred în acest lucru. Nu azi, nu mâine, dar cândva în viitor, da. E în destinul nostru să ne întoarcem mereu acasă“, spune Ismail.

Ismail şi familia lui se pare că au plecat din Ucraina şi locuiesc acum în Polonia.

Vote it up
118
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza