Recordmenii 777

Doi români, care nu aveau nicio legătură cu sportul, au ajuns cunoscuţi în întreaga lume pentru performanţele lor.
 

Pleoapele îi cad grele, iar în urechi îi răsună cântec de păsări. Când reuşeşte să deschidă ochii, peisajul nu se potriveşte cu imaginile din mintea ei, în care poposesc gânduri de renunţare. Umbre se întind peste albul nemărginit şi are impresia că o prind de braţele pe care nu le mai simte ca fiind ale ei. Şi paşii o duc mai departe, prin ţinutul îngheţat unde, bineînţeles, nu cântă nicio pasăre. E aproape ora 5 dimineaţa şi Adriana Istrate mai are puţin până să atingă kilometrul 90 din cursa de ultramaraton de 100 km, din Antarctica.

Nu ştie cum a ajuns în cort, dar simte căldura învăluind-o şi nu crede că mai are vreo şansă de a câştiga lupta cu oboseala. E 21 noiembrie 2014 şi e zi­ua ei de naştere. A împlinit 34 de ani. Şi mai are doar zece kilometri până la finish. Richard Atkins, celălalt concurent rămas în cursă, se roagă de ea să-şi pună geaca şi să iasă afară. Afară, unde sunt aproape –30 de grade. Cu un ultim efort, cu acel gând preţios care o condusese până aici – „abandonul nu e o opţiune“ – Adriana îşi forţează picioarele, ai căror muşchi strigă de durere. Ca să reziste, ştie că trebuie să-şi amintească. Tot. Cum a ajuns aici şi de ce.

 

În seara ultimei zile a unei conferinţe desfăşurate în martie 2013 de banca la care lucra, Adriana Istrate se simţea sfârşită. Fusese unul dintre angajaţii care se ocupaseră de organizare. Dar epuizarea nu se datora neapărat muncii. Aceasta era, de fapt, sigurul lucru care dădea oarecare sens vieţii ei. Iar epuizarea, care era mai degrabă una de ordin psihic, venise tocmai din conştientizarea aces­tui lucru. Nu avea nimic altceva în viaţa ei care să o însufleţească în afară de job. Era palidă, slabă şi niciun zâmbet nu-i lumina faţa.

După ce a terminat ce mai avea de făcut, Adriana şi-a eliberat mintea de toate preocupările de peste zi şi s-a trântit pe un scaun, decisă să asculte ce avea de spus ultimul invitat. Nu ştia nimic despre el, decât că fusese chemat să ţină un discurs motivaţional şi că se numeşte Andrei Roşu.

Trecuse un sfert de oră de când îl asculta pe acel bărbat slab, cu ochii mari şi plin de energie, şi simţea că ceva în interiorul ei se schimbă. Mesajul care ajungea de la Andrei la ea era unul de viaţă împlinită, echilibru, satisfacţie, lucruri care Adrianei îi erau complet străine.

În anul 2008, când i se născuse primul copil, acest bărbat de 34 de ani continua să aibă acelaşi program: mers la serviciu şi apoi trântit pe canapea la televizor, cu o bere în mână. Orice altceva părea mult prea greu. Dar cu adevărat greu a fost să abandoneze canapeaua în favoarea unei perechi de pantofi sport şi să începă să alerge. De atunci, viaţa lui a intrat într-un proces de transformare şi totul a devenit mult mai uşor – chiar şi el, cu vreo zece kilograme.

 

Să spui că e uşor să alergi un maraton la Polul Nord? Şi apoi să spui că e uşor să alergi şapte maratoane (un maraton are 42,16 kilometri), şapte ultramaratoane (acestea au de la 50 de kilometri în sus) pe şapte continente, în numai doi ani, stabilind astfel un record mondial? Să spui că e uşor să termini o cursă de Ironman (3,8 km înot plus 180 de kilometri de bicicletă plus 42 de kilometri de alergare, în 15 ore)? Sau să spui că ţi-ai propus să faci în 2015 o cursă de Enduroman (140 de kilometri de alergare, traversarea Canalului Mânecii înot şi apoi 300 kilometri pe bici­cletă), cursă care până atunci fusese finalizată de numai zece oameni din întreaga lume?

O parte din aceste lucruri Adriana le-a auzit de la Andrei în acea seară, pe altele le-a aflat mai târziu.

Dar şocul îl primise şi ceva s-a declanşat în ea. „Mi-am spus: «Din acest moment, eu voi alerga.» Ce era mai important e că nu mi-am spus că voi face asta «de mâine» sau «poimâine», n-am zis «de luni» sau «de pe data de 1», ci am spus «din acest moment», chiar dacă eram conştientă că exact atunci nu aveam cum să alerg. Era 11 seara, eram la Sibiu şi urma să ajung acasă, în Bucureşti, abia a doua zi.“

În a treia zi, de dimineaţă şi-a pus pe ea singurele haine sport pe care le avea şi a ieşit în parcul Tineretului să alerge.

„După numai 20 de metri mi-am spus că nu poate fi adevărat! «Care e treaba cu alergarea asta?» Mi se făcuse frig, mă dureau picioarele, mă durea în gât, mă durea splina! Nu ştiam ce mă doare mai tare! Mi se părea totul foarte greu!“, povesteşte Adriana. Dar tânăra de 31 de ani nu s-a lăsat. „Am ignorat toate aceste trăiri şi am continuat: mergeam, alergam, mergeam, alergam şi tot aşa, până am reuşit să termin o tură de trei kilometri. La final, m-a încercat un sentiment de oarecare mândrie că uite, am reuşit ce mi-am propus.“ Apoi, după numai câteva luni de antrenament, în septembrie 2013, a alergat în prima ei cursă, semimaratonul de pe Transfă­gărăşan, organizat de Andrei Roşu.

 

„După ce am ajuns la finalul celor 21 km şi mi-am primit medalia, am izbucnit în plâns“, povesteşte Adriana. Peste numai o lună, în octombrie 2013, tânăra alerga primul ei maraton, la Bucureşti“. Alergase 42 de kilometri şi credea că asta ar trebui să fie ţinta supremă a unui aler­gător amator. Acum, se întreba ce ar mai putea urma? Îi era teamă şi să rămână fără un proiect şi să se întoarcă la vechea viaţă.

Cu aceste gânduri a încheiat Adriana anul 2013, iar la începutul lui 2014 avea în plan un nou obiectiv: să alerge în luna noiembrie un ultramaraton de 100 de kilometri în Antartica. Iar acesta urma să fie prima cursă din circuitul „777“, la care Andrei Roşu devenise recordman mondial în 2012. Dar înscrierea la ultramaratonul din Antartica nu era atât de simplă. Organizatorii i-au răspuns că nu mai sunt locuri, iar suma de care ar fi avut nevoie în cazul în care ar fi putut să se înscrie era de 15.000 de euro.

„Primeam «NU» din toate direc- ţiile, iar cunoscuţii credeau că sunt nebună că îmi propun să alerg o astfel de cursă. Dar scenariul din capul meu era altul“, spune Adriana.

 

Nu a luat în calcul niciun refuz. Le-a scris din nou organizatorilor că ea vrea să alerge în acea cursă şi că rămâne pe „lista de aşteptare“, deşi nu exista aşa ceva. Peste cinci săptămâni, primea aprobarea.

„Eram fericită. Nu conta că nu aveam niciun ban. Mă comportam ca şi cum i-aş fi avut. Am scris la început conducerii băncii la care lucrez. Mi s-a spus că nu-mi pot da banii. Am încercat la alte companii. Primeam refuz după refuz. Dar nu voiam să concep aşa ceva. La a unsprezecea încercare, banca mi-a acceptat cererea. Reuşi­sem“, adaugă tânăra. Şi, la fel ca Andrei, îşi propusese să alerge în scop umanitar, strângând bani din donaţii pentru Hospice, asociaţie care se ocupă cu îngrijirea bolnavilor aflaţi în stadiu terminal.

În data de 13 noiembrie 2014, Adriana Istrate îşi lua zborul către capătul lumii, în marea aventură, Antartica, făcând astfel şi primul pas în împlinirea visului „777“. Urma să-i cunoască şi pe ceilalţi 50 de participanţi din 16 ţări. „Eram doar şase pentru cursa de 100 de kilometri, iar eu eram singura femeie“.

Pe 20 noiembrie, la ora 9.30, Adriana a luat startul într-una dintre cele mai grele curse de ultramaraton. „Au fost clipe în care nu-mi mai simţeam picioarele şi braţele, momente în care am avut halucinaţii, momente în care, cu simţurile blocate, mi se părea că plutesc“, povesteşte ea. După 23 de ore, 49 de minute şi 50 de secunde, cu numai zece minute înainte de a se încheia timpul oficial admis pentru această probă, Adriana a trecut de linia de finish. A fost aşteptată în urale de ceilalţi participanţi, care i-au cântat „La mulţi ani!“. Împlinise 34 de ani.

 

În data de 30 iunie 2015, unui alt om care concura la unul dintre cele mai dure concursuri din lume i se cânta „La mulţi ani!“, la ora 12 noaptea, de pe barca ce îl supraveghea în timp ce traversa Canalul Mânecii. E vorba de Andrei Roşu, care îşi propusese să ducă la bun sfârşit cursa Enduroman Arch 2 Arc. Pentru asta s-a pregătit timp de doi ani, dormind într-o cameră neîncăl­zită, făcând doar duşuri reci, înotând în ape a căror temperatură era sub 20 de grade, alergând şi pedalând mii de kilometri. A fost primul român şi al 15-lea om din lume care a reuşit performanţa de a termina această cursă.

Două luni mai târziu, Adriana se lupta cu noroaiele unui traseu infernal, într-un ultramaraton de 70 de kilometri în Vietnam. Ea a stabilit atunci un nou record mondial pentru circuitul „777“ – şapte maratoane, şapte ultramaratoane, pe şapte continente.

ANDREI ROŞU şi Adriana Istrate nu aveau nicio legătură cu sportul. Erau doi oameni obişnuiţi, nemulţumiţi de vieţile lor. Dar simpla decizie de a-şi pune pantofii sport şi a ieşi afară să alerge le-a schimbat vieţile radical. Într-un timp extrem de scurt, au devenit recordmenii „777“, recunoscuţi de o lume întreagă. Au ajuns să reprezinte România, aşa cum numai sportivii de performanţă o pot face. Au ajuns să fie cea mai bună variantă a lor, doar pentru că atunci când şi-au pus ceva în minte, abandonul nu a mai fost o opţiune.

„Avem mereu tendinţa de a ne plânge. Dar nu trebuie să vină nimeni să facă lucrurile pentru noi. Doar noi le putem face“, spune Adriana. „Putem realiza orice, indiferent ce obstacole ne apar în cale. Nu con­tează cât de mari sunt problemele cu care ne confruntăm, ci felul în care alegem să reacţionăm“, completează Andrei.

 

Vote it up
318
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza