Ranit in larg

Un pescar ranit se afla pe mare, in pericol de moarte. La sute de kilometri departare, o echipa se mobilizeaza pentru a-i salva viata
<p>Ocean Marauder, un pescador de 30 de metri lungime, tocmai ajunsese la jumatatea distantei dintre Vancouver si Hawaii, cand oceanul a devenit agitat. Gordon Farewell, un marinar de punte, in varsta de 53 de ani, se afla in cala, mutand din congelator in magazie pestii prinsi cu o zi inainte. Erau cam 300 de toni de aproximativ 4,5 kilograme fiecare, cu inotatoare ce se terminau cu varfuri ascutite ca niste ace. Fusesera congelati la –43°C si trebuiau stivuiti cu multa grija.
La un moment dat, Farewell a alunecat si a cazut – probabil din cauza unui val mai puternic. Cand a urcat pe punte, si-a dat seama ca avea o problema. I se infipsese ceva in partea din spate a piciorului stang: o aschie ascutita de la pestii congelati. A smuls-o, apoi a ridicat pantalonul ca sa vada daca era ceva grav.
Harold Tretwold, unul dintre colegii sai, l-a vazut si a venit la el:
– Ce s-a intamplat?
– O aschie, i-a zis Farewell. Dar am scos-o.
Apoi s-a uns cu o alifie cu antibiotic si s-a intors la lucru, mutand si stivuind tonii din cala la locul lor.
In cei 20 de ani de cand era pescar, in calatoriile sale de la Manitoba, Canada, si pana la New Orleans, SUA, Farewell se intepase cu de toate: carlige de pescuit, inotatoare de pesti, ace pentru tatuaje. Odata, cazuse pe o gramada de arici-de-mare, iar dupa aceea, trunchiul sau ca de urs arata ca o pernita cu ace. Dar nimic din toate astea nu avusese urmari grave. Erau mici incidente care, in meseria lui, se intalneau la tot pasul.

Renuntase la pescuit de sase ori si se razgandise tot de sase ori. Nu putea suporta slujbele de pe uscat. Nici macar nu putea sa manance si sa bea ca lumea cand ramanea pe tarm.
Acum avea ocazia sa lucreze pe un pescador mare, cu care se putea pescui in larg. Tocmai o sunase pe Debra, sotia lui, acasa, in orasul Victoria, din provincia canadiana British Columbia, si ii spusese cu entuziasm:
– Suntem la jumatatea distantei dintre Victoria si Hawaii!
Era surprins ca se afla atat de departe de tarm. Si ce mari erau pestii acolo! Aproape ca sareau in pescador. Puteau umple magazia uriasa in doua saptamani. Iar Farewell putea baga in buzunar 5.000 de dolari sau chiar mai mult.
Pe masura ce zilele treceau, Farewell trebuia sa se aplece tot mai des sa-si ingrijeasca piciorul, care capata tot felul de nuante de rosu, violet si portocaliu, umflandu-se si devenind dureros. Si-a adus aminte de vorba preferata a lui Debra cand o situatie se inrautatea: „A venit momentul sa-ti pui chilotii de fata mare si sa dai piept cu problema“.

Dupa cum s-a dovedit mai tarziu, lui Farewell nu i-a folosit la nimic alifia cu antibiotic. Nu era destul de eficienta. Si era prea tarziu. Prin intepatura din picior – si prin alte doua, pe care nu le observase: una in obraz si una in subsuoara dreapta – ii patrunsese in organism un stafilococ auriu rezistent la antibiotic. Acesta provoaca o infectie foarte virulenta si da nastere unor mici inflamatii asemanatoare cu intepaturile de paianjen, care, in scurt timp, se transforma in abcese adanci si dureroase, care trebuie drenate chirurgical.
Nedetectata la timp, aceasta bacterie pericliteaza inima, oasele, plamanii si sangele si provoaca o moarte chinuitoare. E rezistenta la antibiotice si se gaseste in spatii stramte si insalubre.

Peste sase zile, Farewell n-a mai putut sa se dea jos din cuseta. Il durea stomacul si nu putea munci, ceea ce nu i se mai intamplase niciodata.
Tretwold a observat ca Farewell avea ochiul drept atat de umflat, incat nici nu-l mai putea deschide. A luat o lupa si a descoperit ca avea un mic abces pe obraz.
– Arati de parca ai fi luat un pumn in ochi, i-a zis Tretwold.
Mai intai a iesit un pic de puroi, apoi a vazut un punct negru – era capatul unei aschii adanc infipte in piele. Tretwold a curatat abcesul cu apa oxigenata si a incercat sa-i scoata aschia cu o penseta, dar n-a reusit s-o inhate, asa ca i-a dat vestea proasta colegului sau:
– Gordie, cred c-o sa trebuiasca sa facem o taietura ca sa scoatem chestia asta. Suntem la 1.200 de kilometri de tarm, asa ca n-avem cum sa mergem la doctor. Dar trebuie sa facem ceva.
– Da, imi dau seama, zise Farewell nauc. Dar ia uita-te si aici!
A ridicat cracul stang al pantalonului, iar Tretwold a tresarit. Piciorul lui Farewell era de doua ori mai gros decat de obicei. Rana vinetie supura ca un mic vulcan, iar pielea din jur era strabatuta de o retea de vinisoare rosii. Dar asta nu era tot. Farewell si-a ridicat camasa ca sa-i arate si a treia rana, cea de la subsuoara, care era cea mai urata.
– Pentru numele lui Dumnezeu, Gordie!, a exclamat Tretwold. De ce n-ai zis nimic? Ai nevoie de antibiotice!
Pentru ca nu aveau antibiotice la bord, Tretwold si capitanul Tomasi Vakadranu au incercat sa ia legatura cu vasele din apropiere. Unul din ele avea penicilina, dar Farewell le-a spus ca era alergic la penicilina. Tretwold si-a sunat sotia, la Maple Ridge, in provincia canadiana British Columbia. I-a cerut sa caute intr-o agenda medicala numele altor antibiotice sau niste leacuri babesti pe care i le-ar fi putut da lui Farewell. Apoi, au vorbit cu proprietarul vasului, care era in vacanta la Paris. Acesta le-a spus sa lase prostiile si sa cheme o echipa de salvare.

Imediat, Tretwold a telefonat la Fortele Aeriene Canadiene. Un medic i-a spus ca Farewell era in mare pericol, dar, intrucat pescadorul se afla in afara jurisdictiei lor, nu puteau face nimic. Centrul de Coordonare a Salvatorilor din Victoria, Canada, a informat despre situatie Garda de Coasta a Statelor Unite din Alameda, in statul american California. Medicul de acolo le-a spus ca Farewell nu putea fi salvat decat daca era luat de pe vas.
– In curand o sa se simta foarte rau, le-a explicat el.
Cei din Alameda nu puteau ajunge pe vas: raza lor de actiune era de 350 de kilometri. Singura speranta mai ramanea la Fortele Aeriene Americane.
Centrul de Coordonare a Salvatorilor din Canada a preluat si transmis la vas semnalul radio de la medicul american, care astfel i-a putut da indicatii lui Tretwold. I-a spus sa-l ridice pe Farewell in capul oaselor la fiecare jumatate de ora, sa-l intrebe cum il cheama si daca stie unde se afla, sa-i arate mana si sa-l intrebe cate degete vede. Tretwold si-a dat seama ca situatia era grava. Nu stia cat mai avea de trait prietenul sau, dar banuia ca nu foarte mult. Avea sa faca tot ce-i statea in putinta ca sa-l ajute pana cand venea echipajul de salvare, care trebuia sa strabata 1.200 de kilometri pe deasupra oceanului.

Dar bacteria nu avea rabdare. Se imprastia ca un incendiu prin sangele lui Farewell. Acesta mai avea doar cateva ore – sau minute – pana la soc septic, coma sau o moarte infioratoare.

In dimineata aceea, sergentul Mike Malloy isi facea antrenamentul de jiu-jitsu si isi lasase telefonul mobil in dulapul din vestiar. Meseria il obliga sa se tina in forma pe acest salvator militar de la Brigada 129 a Garzii Nationale Aeriene, care stationa la Aeroportul Federal Moffett, din Silicon Valey, statul California. Salvatorii militari trebuie sa faca cel putin doua ore de antrenament zilnic, putand sa aleaga intre culturism, arte martiale, inot, atletism, alpinism si scufundari. De aceea, ei nu mint cand se lauda ca, de fapt, sunt platiti ca sa faca ceea ce altii platesc pentru a fi lasati sa faca. Cu toate astea, ei nu sunt doar aventurieri care scot oamenii din situatii dificile, ci si paramedici care pot pune la loc oase dislocate si pot face perfuzii, chiar si traheotomii.

Cand s-a intors in vestiar, Malloy a vazut cinci apeluri pierdute – toate de la baza. Se intamplase ceva important. In timp ce se schimba, a sunat la baza si a aflat ca avea o misiune: un tip bolnav aflat pe un vas, la 2.000 de kilometri distanta. Cel mai probabil, avea sa fie nevoit sa sara cu parasuta.
„Doua mii de kilometri“ era estimarea intotdeauna. Dar Malloy stia foarte bine ca, de fapt, distanta putea fi de 1.000 sau de 6.000 de kilometri. Cel mai important era sa se pregateasca si, pana una-alta, sa conduca cu grija si sa ajunga cu bine la baza.
Apoi, Malloy si-a sunat sotia sa-i spuna ca pleca in misiune si nu stia cand avea sa se intoarca.
– Bine. Ai grija!, i-a raspuns ea, primind vestea ca de obicei, cu calm.
Intr-adevar, Malloy era cel care isi risca viata, dar, dupa parerea lui, ea era adevarata eroina, pentru ca trebuia sa se impace zi de zi cu aceasta situatie.
Cand a ajuns la Aeroportul Federal Moffett, Malloy a aflat mai mult. Un marinar de pe un pescador aflat la 1.200 de kilometri distanta era la un pas de moarte, iar ei erau singurii care il puteau ajuta. Situatia se califica pentru o astfel de interventie: daca viata, unul din membrele sau vederea cuiva erau in pericol, misiunea era indreptatita.

Puteau sa urce in doua elicoptere HH-60G si sa plece imediat, dar ar fi insemnat o misiune de 20 de ore pe parcursul careia ar fi fost nevoiti sa se aprovizioneze repetat cu combustibil. Si s-ar fi prelungit noaptea, ceea ce e de doua ori mai riscant decat ziua. Membrii echipei erau deja obositi. Nu-si facusera toate orele de odihna obligatorie pentru ca, in ultimele saptamani, stinsesera non-stop incendii spontane izbucnite in nordul Californiei.
Bine ar fi fost sa amane plecarea: pescadorul ar fi scurtat distanta dintre ei in noaptea aceea, iar salvatorii s-ar fi odihnit si ar fi decolat in zori, urmand ca misiunea sa se desfasoare ziua. Dar pacientul probabil n-ar fi supravietuit.
Malloy stia ce aveau de facut. In cel mai scurt timp posibil, el si echipa lui trebuiau sa urce intr-un avion MC-130P Combat Shadow, sa zboare pe deasupra Pacificului, sa sara in ocean, fiecare purtand 50 de kilograme de echipament, sa inoate pana la pescador, sa urce pe punte, sa stabilizeze bolnavul si sa aiba grija de el toata noaptea, pana cand aveau sa vina elicopterele sa-i ia.
Lui Malloy nu-i placea apa. Salvatorii militari de la baza lui botezasera Oceanul Pacific „Bucataria Albului“, din pricina rechinilor albi care ii bantuiau apele. Malloy ura rechinii. Nu prea ii placeau nici inaltimile. Dar salvatorii sunt antrenati ca sa-si infrunte si sa-si invinga temerile.
Si de ce facea Malloy toate astea? Pentru ca, pur si simplu, ii placea sa salveze vieti. Nu cunostea niciun sentiment mai puternic decat acesta. Aproape ca ii compatimea pe cei care nu il traisera niciodata.
Stia ca toti salvatorii militari erau de aceeasi parere. Cu toate astea, inaintea fiecarei misiuni, facea intotdeauna o „verificare mentala“, ca sa se asigure ca niciunul dintre ei nu avea presimtiri nefaste. Fiecare decizie pe care o lua putea duce la moartea cuiva. In ciuda antrenamentelor si pregatirii minutioase, nicio misiune nu semana cu alta. Iar a arunca patru oameni in mijlocul oceanului era o treaba cat se poate de periculoasa. Lucrurile puteau lua o intorsatura urata dintr-o clipa in alta.
Malloy stia ce aveau sa-i raspunda oamenii lui. Pilotul Mark Finney, cel mai nou coleg al sau, care avea cele mai putine sarituri la activ si isi terminase studiile de curand, avea emotii, dar era incantat de misiune. Sergentul Darren Pon, un medic excelent caruia tocmai i se nascuse inca un copil, luase parte la multe operatiuni de salvare si era un chirurg foarte priceput. Echipa era intregita de sergentul Eric Burke, un militar experimentat, ca si Malloy.
– Sigur, sa mergem!, au zis toti.
In cei 18 ani de cand era salvator militar, Malloy pierduse 16 prieteni apropiati la antrenamente, in misiuni de salvare sau pe campul de lupta. Avusese prieteni care se inecasera trasi la fund de parasuta. Altul a fost prins sub un petrolier. Cu zece ani in urma, Mott, un prieten foarte apropiat, care avea o fiica de noua luni, murise la un antrenament, pentru ca nu i se deschisese parasuta. Malloy avea o fiica de doi ani. De fiecare data cand sarea cu parasuta in apa isi spunea: Pentru tine, Mott!

– Ia zi, Gordie, cum te simti?, isi intreba Harold Tretwold colegul adormit, ridicandu-l in capul oaselor. Cum te cheama? Stii unde te afli?
Gordon Farewell nu mai putea inghiti nimic, nici mancare, nici apa. Tot trupul ii era umflat, avea febra foarte mare si dureri puternice. Respira cu greu aerul inabusitor din camera cusetelor, dar se straduia sa-si pastreze buna dispozitie, glumind pe seama prietenului sau, care il intreba intruna:
– Cate degete vezi?
– Pai… trei?, i-a raspuns Farewell pe un ton usor ironic.
Stia ca e bolnav, dar nu si-a dat seama cat de grava era situatia decat atunci cand a aflat ca urmau sa vina pe vas niste salvatori militari. Dar ii era ciuda, mai ales pentru ca-si lasase colegii la greu. Din cauza lui trebuisera sa ridice navoadele si sa lase in urma un banc enorm de toni, din care reusisera sa inhate doar cativa.
– Imi pare rau, prietene, dar mi-au zis ca trebuie sa te intreb din cand in cand chestiile astea, i-a spus Tretwold.
La fiecare jumatate de ora, el transmitea prin telefon situatia lui Farewell si date despre pozitia pescadorului.
Farewell nu se simtea bine la cuseta. Nu era obisnuit sa stea degeaba. Dar se simtea atat de rau, incat nu putea sa se ridice in picioare, nici macar sa se uite la un film pe DVD-playerul portabil. Nu putea inghiti nici mancare, nici apa. Ar fi dat orice sa poata bea o cana de cafea. Si nu avea chef sa plece de pe vas. Oare nu puteau sa-i aduca niste medicamente, ca sa se poata pune pe picioare si sa ramana la pescuit?
Tretwold si-ar fi dorit sa se poata. Stia ca situatia prietenului sau nu se putea imbunatati atat de simplu, dar nu i-a zis nimic.
– Incearca sa te relaxezi, l-a sfatuit el pe Farewell. Vor ajunge curand.

Calatoria cu un avion militar nu e ca-n filme, cand soldatii fac glume in timp ce asteapta sa sara. Zgomotul era asurzitor, iar singurii care puteau vorbi fara sa urle erau cei care purtau casti cu microfon: pilotii, coordonatorul sariturilor si Malloy. Restul stateau pe scaune pliante nu tocmai confortabile si asteptau sa ajunga la destinatie, incercand sa se concentreze asupra misiunii sau sa traga un pui de somn.
Dupa ce decolasera, la ora 4.04, de pe aeroportul din Moffett, isi verificasera de mai multe ori echipamentul: tuburi de oxigen, tensiometre, aparate pentru masurarea pulsului, calmante, antibiotice, seringi, perfuzoare, garouri, atele, apa, mancare si haine pentru cinci zile. Lista fiecarui membru al echipei cuprindea provizii care se regaseau si pe listele colegilor, deoarece era luat in calcul si cazul in care unul dintre ei nu avea sa supravietuiasca sariturii cu parasuta. Fiecare articol era invelit de doua ori in material impermeabil si in fiecare ambalaj fusese lasat putin aer, ca sa poata pluti.
Creierul lui Malloy era incins la maximum, pentru ca trebuia sa faca nenumarate verificari. Voia sa se asigure ca oamenii lui sunt in siguranta, fiind de parere ca 90% din riscurile oricarei misiuni trebuiau evaluate si eliminate inainte de decolare. Restul (cat de agitata era marea, cat de tare batea vantul) nu putea fi evaluat decat la fata locului.
Dupa vreo doua ore de zbor, au zarit in fine vasul. Cu toate luminile aprinse, semana cu o jucarie stralucitoare abandonata intr-un nesfarsit desert albastru. Malloy nu mai sarise niciodata in apropierea unui vas atat de mic. I-a cerut pilotului sa vireze la 150 de metri est de pescador si sa coboare la o altitudine de 500 de metri.
Lui Malloy i s-a parut ca el si oamenii lui semanau cu niste clovni: erau ticsiti cu echipament si paseau greu din pricina labelor de inot.
Membrii echipei au asteptat ordinul lui, apoi si-au prins de cablul de lansare corzile parasutelor: aveau sa se desfaca imediat dupa ce sareau. Rampa din spate a avionului s-a deschis, iar in fata ochilor le-a aparut stralucirea cerului si a oceanului. Aceasta era partea preferata a lui Malloy. Inima ii batea puternic. Pentru tine, Mott!

Urmand instructiunile, echipajul a transformat pescadorul Ocean Marauder intr-o tinta cat mai vizibila: ancorat si cu toate luminile de la bord aprinse. Tretwold tocmai urcase pe punte si scruta orizontul. Vasul se legana in bataia valurilor inalte de trei metri, iar amurgul aurea cerul deasupra marii de safir. Ceea ce a vazut apoi i s-a parut ireal, fantastic.
La orizont a aparut un punct. S-a apropiat tot mai mult, dupa care a facut un viraj. Era un avion. La coada lui a aparut un punct mai mic, apoi s-a deschis o parasuta dreptunghiulara, urmata de inca trei.
Parasutele deveneau din ce in ce mai mari, descriind cate un „S“ elegant si coborand in formatie perfecta. In cele din urma, s-au lovit usor de apa la mai putin de zece metri distanta de vas. Tretwold a coborat o scara si a pus mana pe o funie cu carlig.
– O saritura excelenta!, isi spuneau barbatii din apa.
Si-au desprins parasutele si s-au luptat cu valurile pana la pescador.
Capitanul Tomasi Vakadranu s-a intors la carma si a pornit motorul ca sa recupereze din apa cele doua ranite suplimentare aruncate din avionul MC-130P.
Pilotul Mark Finney si sergentul Darren Pon au fost primii care au coborat sub punte.
– De unde ati venit?, i-a intrebat Farewell cand i-a vazut in prag.
– Suntem paramedici si am venit sa vedem cum te simti, i-a zis Finney.
Farewell era rosu la fata, transpira abundent si se vedea clar ca avea dureri. Avea pielea fierbinte, iar din rana de sub ochiul drept, care era tumefiat, ii curgea puroi.
– Aici doare? Dar aici?, il intrebau paramedicii, palpandu-l usor.
In cabina mirosea urat, iar aerul era cald si umed – un loc cu totul nepotrivit pentru un om bolnav. Trebuia dus la spital. Macar e constient si coerent, se gandi Finney. I-au luat temperatura (avea 38,9°C) si pulsul, apoi i-au pus un perfuzor, pompand in el vitamine, antibiotice si valeriana, pentru ca devenea din ce in ce mai agitat si incepuse sa tremure.
La timonerie, dupa ce stabilisera cursul spre San Francisco, Vakadranu si Tretwold se intrebau daca nu era cazul sa forteze vasul, pentru a reduce distanta pe care trebuiau s-o parcurga elicopterele. Inca se aflau la 1.100 de kilometri de tarm, iar Fortele Aeriene le spusesera ca, din punctul lor de vedere, ar fi fost ideal sa se apropie la 925 de kilometri. Daca ar fi mers la turatie maxima – desi pescadorul nu fusese conceput pentru asa ceva –, ar fi consumat tot combustibilul si nici
n-ar fi strabatut o distanta foarte mare. Motorul s-ar fi supraincalzit si nu era exclus sa cedeze vreo garnitura. Au hotarat sa inainteze cu o viteza de opt-noua noduri, estimand ca, in felul acesta, aveau sa ajunga la punctul de intalnire in zori.
Finney si Pon il vegheau pe Farewell in ture de cate patru ore. Farewell se tot misca, incercand sa gaseasca o pozitie cat mai confortabila, si, fara sa vrea, isi tot smulgea din brat acul perfuzorului, asa ca, in cele din urma, Finney a fost nevoit sa fixeze acul cu o atela.
Marinarii le-au oferit salvatorilor cusetele lor si i-au servit cu spaghete si cu feliute de peste crud proaspat. Au petrecut toata noaptea stand la taclale: pescarii voiau sa afle cat mai multe despre misiunile de salvare, iar salvatorii militari au primit in schimb lectii de pescuit ton.
Pe la trei dimineata, lui Farewell a inceput sa-i scada febra. Dar inca nu scapase. Avea nevoie de analize de sange si investigatii amanuntite la inima, deci de doctori. Ultimul lucru pe care si-l doreau salvatorii era sa spuna: „Gata, s-a facut bine!“, iar dupa doua zile, sa se trezeasca cu un cadavru.
La Aeroportul Federal Moffett, se pregatea a doua faza a Operatiunii Ocean Marauder. Cele doua elicoptere, care in ultima luna stinsesera incendii, trebuiau transformate din aruncatoare de apa in aparate de zbor de cursa lunga. Echipele de tehnicieni au lucrat pana seara, tarziu, astfel incat, a doua zi dimineata, elicopterele sa fie gata de decolare. Dar nu au mai avut timp sa le si schimbe la loc culoarea din roz fluorescent in familiarul cenusiu.
Maiorul Matt Thomas facuse niste calcule, ca sa-si dea seama de cat combustibil avea nevoie: 3,9 kilometri pe minut, 925 de kilometri in total, deci calatoria dus-intors avea sa dureze opt pana la douasprezece ore, cel putin trei realimentari la dus si trei la intoarcere. Fiecare elicopter trebuia sa aiba in rezervoare suficient combustibil cat sa se poata intoarce pe uscat in orice moment al drumului. Dar, chiar si cu o escorta de doua avioane care sa le alimenteze, tot ar fi fost anumite portiuni ale drumului unde n-ar fi beneficiat de aceasta plasa de siguranta.
De dimineata, vremea in golful San Francisco era la fel ca de obicei, iar norii se revarsau de pe crestele Muntilor Santa Cruz ca apele unei cascade. „Pachetul de salvare“ decolase: era alcatuit din doua elicoptere – unul pilotat de maiorul Thomas – si doua avioane MC-130P.
Cand rezervoarele elicopterelor au atins nivelul critic, au facut prima realimentare: avionul a dat drumul unui furtun, iar elicopterul si-a cuibarit incetisor sonda in palnia de la capatul acestuia. Apoi, in zgomotul infernal facut de sutele de piese de metal care se invarteau si mugeau, cei doi piloti au pastrat cursul, iar cand realimentarea s-a terminat, s-au despartit.
Era o manevra pe care o exersasera de nenumarate ori, dar acum nu mai era un exercitiu.
Apoi, si-au reluat drumul. Mai aveau de mers cel putin zece ore pe deasupra „Bucatariei Albului“. Fiecare elicopter trebuia sa mai faca sase realimentari si nu aveau sa dea peste niciun loc unde sa poata ateriza. Iar elicopterele au o reputatie proasta cand vine vorba de scufundari: se rastoarna pe o parte si se scufunda foarte repede. Si sa fim seriosi: odata cazut in apa, n-o sa poti ajunge la mal inot.
Thomas a fost surprins sa constate ca, in ziua aceea, stratul de nori – care de obicei se termina la o distanta de 30 de kilometri de tarm – se intindea pana departe in larg. Dar nu-l deranja. Daca nu poti vedea apa, atunci nu ti-e teama de ea. In plus, zborul la 600 de metri deasupra oceanului si, in acelasi timp, la vreo 150 de metri deasupra norilor, era si o manevra de siguranta, prin care voiau sa se asigure ca nu rateaza pescadorul – procedau la fel ca un vanator care, atunci cand bate vantul foarte tare, trage alaturi de tinta sau ca un fundas care, din acelasi motiv, trimite mingea atacantului, imprimandu-i mult efect. Echipajul elicopterelor s-a relaxat si s-a pus pe depanat povesti despre incendiile din nordul Californiei, unde flacarile fusesera de o intensitate iesita din comun.

Cand au ajuns la 50 de kilometri de pescador, unul dintre cele doua avioane MC-130P a gasit o gaura in stratul de nori, iar Thomas a coborat pe acolo, urmat de celalalt elicopter. Marea era foarte agitata, iar valurile aveau trei-patru metri, insa vantul batea destul de slab. Thomas a zarit pescadorul. Parea mult mai mic decat in realitate.
Dupa ce au virat, Thomas le-a spus colegilor sai de pe vas sa-l ridice pe Farewell de pe prora. Apoi, pescarii au incercat sa carmeasca in asa fel, incat vasul sa fie orientat in directia vantului. Dar in felul acesta valurile il loveau din lateral, asa ca vasul se balansa puternic. In cele din urma, au hotarat sa taie valurile, iar Thomas a reusit sa ramana suspendat in aer, infruntand vantul intr-un unghi de 45 de grade.
Intre timp, salvatorii trebaluiau pe punte, straduindu-se sa puna totul la punct. Farewell se simtea suficient de bine cat sa inghita niste cafea si niste valeriana. L-au intins pe targa coborata din elicopter si l-au legat atat de strans, incat nici nu-si putea misca mainile. Facuse ochii cat cepele.
Intr-unul dintre cele doua elicoptere, inginerul de zbor actiona macaraua care ridica targa, iar sergentul Sean Pellaton se uita in jos si avea grija ca in calea ei sa nu apara vreun obstacol. Pellaton ii ghida pe pilot si pe inginerul de zbor, astfel incat targa sa nu se izbeasca de vas.
– 20 de centimetri la dreapta... 15 centimetri in sus... 10 in jos…
Farewell nu vedea decat burta eli-copterului vopsit in roz fluorescent si pe soldatul care manevra macaraua si se uita la el, manuindu-si „undita“ cu grija, ca sa nu scape prada. In fond, il pescuia pe cel mai norocos pescar din lume!
Finney si Malloy au fost ridicati si ei in elicopterul in care se afla Farewell. Apoi, cel de-al doilea elicopter s-a
postat deasupra pescadorului si a ridicat tot echipamentul, inclusiv cele cateva bucati de ton congelat pe care pescarii le-au dat salvatorilor la schimb cu cateva ratii de mancare. In cele din urma, ceilalti doi salvatori s-au agatat de cablul macaralei, stand fata in fata, apoi s-au uitat in sus si au facut un semn catre inginerul de zbor. Malloy s-a intors catre pescari si le-a facut cu mana, in timp ce elicopterul se inalta. Ocean Marauder a pornit motoarele si s-a intors la pescuit.

Farewell a petrecut o saptamana intr-un spital din San Jose, California, apoi s-a intors acasa. A luat mai multe pastile decat luase in toata viata lui. Durerea din piciorul stang – inca destul de teapan – a devenit mai suportabila, asa ca incepuse sa mearga din ce in ce mai mult in fiecare zi. Stia ca, la varsta lui, avea nevoie de mai mult timp ca sa se vindece. Inca respira greu si transpira destul de mult cand facea efort.
Cu toate acestea, abia astepta sa plece din nou pe mare. Numai acolo putea dormi ca lumea! Debra stia ca nu-l putea impiedica sa plece iarasi la pescuit, dar se gandea ca ar fi fost mai bine sa se imbarce pe vase mai mici, care pescuiau mai aproape de tarm.
Dar, la o luna dupa aventura lui, Farewell mergea schiopatand de-a lungul unui chei din portul Victoria, aratandu-i unui musafir ce se intampla cu pestele dupa ce ajungea pe tarm: tonii congelati erau descarcati de pe vase, se prelevau mostre pentru analize, apoi erau pusi in cutii de carton si transportati cu camionul. Pe jos se vedeau aschii de inotatoare congelate.
Un pescar batran l-a zarit pe Farewell si i-a strigat pe un ton voios:
– Am crezut ca ti-ai pierdut piciorul!
– Eu am auzit c-ai murit, Gordie!, a adaugat un altul.
Farewell a chicotit, desi stia bine ca fusese norocos. I-o spusesera doctorii. Nu-i venea sa creada ca atatia oameni minunati infruntasera o groaza de pericole numai ca sa salveze un mos ca el! Acum era celebritatea cheiului.</p>

Vote it up
176
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza