Ranit in Afganistan

Dupa ce si-a pierdut ambele picioare pe front, subofiterul Vasile Zbanca s-a intors din nou la datorie
 

<p>

Vasile Zbanca, de 30 de ani, este militar in Brigada 81 Mecanizata Bistrita. Desi o explozie de acum doi ani din Afganistan, unde era in misiune, l-a lasat fara picioare, s-a reintors la unitate. Accidentul nu l-a facut sa-si piarda nici optimismul, nici simtul datoriei.

L-am gasit pe plutonierul Vasile Zbanca intr-o dupa-amiaza ploioasa, la garnizoana din Bistrita, asezat la un birou si cu un zambet pe chip, despre care colegii spun ca e nelipsit. La prima vedere pare un soldat obisnuit, care nu iese in evidenta prin ceva anume. Insa atunci cand merge se observa dificultatea data de protezele pe care le poarta de la genunchi in jos.

Daca inainte de accident putea participa la exercitiile batalionului, acum are o slujba care presupune munca la birou si, uneori, deplasari pe teren. Atunci cand vorbeste despre explozia din Afganistan, privirea i se intristeaza. Nenorocirea s-a intamplat in prima zi a lunii octombrie, in urma cu doi ani, in provincia afgana Zabul. Era a doua sa misiune in Afganistan, pentru care a urmat antrenamente speciale la baza militara de la Cincu, judetul Brasov, dar si la o baza NATO din Germania, despre care soldatii zic ca ar avea suprafata unui oras ca Bistrita. Misiunea s-a incheiat brutal pentru „soimul“ bistritean.

Si-a pierdut ambele picioare. Alti doi camarazi au fost ucisi sub ochii lui. In dimineata exploziei, cei trei erau intr-o misiune de recunoastere obisnuita, la 40 de kilometri de orasul afgan Qalat.

TAB-ul in care se aflau a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat, pus de membrii unei grupari teroriste, al carei lider fusese arestat cu o zi inainte. Podeaua TAB-ului s-a dovedit prea subtire pentru dispozitivul exploziv. Zbanca nu isi aminteste nimic despre acel moment. Mai tarziu s-a trezit pe un pat de spital, in Germania.

„Poate ca este mai bine ca nu imi aduc aminte. Asa si trauma este mai mica“, spune Zbanca. Cu toate acestea, subofiterul nu ar refuza nici acum o misiune in Afganistan. „Orice meserie are riscurile ei. Si consider ca este o cinste sa porti haina militara“, spune el, fara fals patriotism.
„Nu se stie ce ne rezerva viitorul. Poate ma voi intoarce in Afganistan desi, din punct de vedere medical, nu cred ca se poate. Vom vedea“, adauga el.

Se considera cu adevarat norocos ca este in viata. „Cand m-am trezit in spitalul din Germania, m-am bucurat ca mai traiesc. Cred cu convingere ca sunt un norocos, spre deosebire de alti camarazi raniti, pe care i-am intalnit in spitalul din Germania“.

Vasile spune ca medicii au incercat sa-i salveze picioarele, insa suflul exploziei a fost prea puternic si i-a distrus tesuturi care nu s-au mai regenerat. De pe patul de spital vorbea aproa-pe zilnic, pe internet, cu sotia si isi vedea fiul.

Militarul nu a fost singur pe parcursul perioadei petrecute in spital. L-a avut alaturi pe camaradul sau, Angel Ilovan, ranit si el in aceeasi zona din Afganistan. Cei doi soldati bistriteni au impartit aceeasi rezerva si s-au ajutat si sustinut unul pe celalalt in perioada grea de recuperare.
Vasile Zbanca spune ca a petrecut cateva saptamani in scaunul cu rotile, pana cand i s-au pus protezele. „Practic, acolo am invatat sa merg din nou. Inainte, mi s-au facut o multime de analize si am urmat un program de recuperare“, povesteste el.

Unul dintre momentele de care isi aminteste cu placere este cel al sosirii sotiei sale, pentru cateva zile, in Germania. „A fost foarte emotionant. Incerca sa ma incurajeze si sa discute cu mine despre cat mai multe lucruri ca sa-mi distraga atentia de la suferinta mea. Cand s-a intors la Bistrita, am reluat convorbirile pe internet. Asa ii puteam vedea pe ea si pe baietelul nostru, care acum are trei ani. Ziceam ca sunt un om norocos pentru ca am ramas in viata, dar si pentru ca am vazut cum fiul meu face primii sai pasi. Orice tata intelege ce am simtit in acele clipe“, marturiseste Vasile Zbanca.

Daca sotia sa s-a dovedit a fi o fire mai puternica in aceasta situatie, in schimb, intalnirea cu parintii a fost plina de lacrimi. „Mama si tata nu au stiut, la inceput, cand ne-am intalnit dupa accident, cum sa se comporte si ce sa ma intrebe si ce nu“, povesteste militarul.

„Emotionanta a fost si intoarcerea la garnizoana. Primirea a fost foarte calda. Colegii s-au bucurat ca ma vad in viata, mai ales ca din batalionul care a fost in Afganistan doi militari nu s-au intors. Primirea de la garnizoana si incurajarile pe care le-am primit cat timp am fost in spital m-au facut sa simt ce inseamna camaraderie si solidaritate in armata“, spune Vasile Zbanca.

Acum, o zi din viata lui lui nu e cu nimic diferita de cea a unui om normal. Se trezeste dimineata, isi duce fiul, pe Andrei Gabriel, la gradinita cu masina si merge la munca.
„Cand ma intorc, sotia ne pregateste masa. Daca e frumos afara, iesim cu cel mic in parc si ne jucam. Recunosc ca, uneori, din cauza protezelor, mi-e cam greu sa tin pasul cu Andrei, care e foarte vioi“, zice militarul.

Cu toate acestea, Vasile spune ca nu vrea sa renunte in ruptul capului la doua dintre hobby-urile sale: sofatul si schiatul. „Masina mea are un sistem special de schimbat vitezele si nu are ambreiaj“, explica militarul.

De cateva luni, Vasile este mai fericit, pentru ca familia are un nou membru, tot un baietel.
Militarul roman spune ca gesturile de care a avut parte de cand s-a intors la garnizoana fac cat o mie de cuvinte de suflet. Este un om credincios si crede ca asta l-a ajutat mult sa treaca peste perioadele dificile.

„In unele momente esti doar tu cu Dumnezeu, care iti arata, cateodata, ca cineva acolo sus te iubeste“.

</p>

Vote it up
117
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza