Rătăcit pe vulcan

Un alpinist surprins de o furtună de zăpadă luptă pentru supraviețuire
 

LA 7 DIMINEAŢA, americanul Alex Sverdlov a parcat lângă traseul marcat care urcă pe muntele Mauna Loa. Cerul de ianuarie era de un albastru strălucitor, soarele blând. Era mulţumit că se află pe insula Hawaii, în loc să fie acasă, la New York, unde se anunţase ninsoare. Aterizase în Hawaii cu o zi înainte şi făcuse o cerere pentru permisul de a escalada muntele Mauna Loa şi de a înnopta acolo, de duminică până miercuri.

Traseul până pe vârful Mauna Loa, în traducere „Muntele Lung“, are 40 şi ceva de kilometri. Cel mai mare vulcan de pe Pământ, ca suprafaţă, se ridică treptat de la nivelul mării până atinge 4.169 de metri înălţime. Terenul plat şi pantele line pot fi înşelătoare. În zona vârfului, clima este schimbătoare, iar vremea instabilă. Prognoza meteo a regiunii anunţa zile mai mult însorite, dar...

Alex şi-a fixat în spate rucsacul în care avea un sac de dormit, mâncare, o geacă groasă şi alte provizii, şi a pornit la drum. S-a oprit în dreptul unui mare semn de avertizare: „Pericol de îngheţ în toate perioadele anului... Atenţie la fisuri în sol, pietre căzătoare şi strat subţire de lavă“.

Alpinistul de 36 de ani ştia la ce să se aştepte – escaladase deja vulcanul de unul singur, cu un an în urmă. Traseul de trei zile şi jumătate era calm şi lin, dar suficient de provocator încât să îl tenteze să ajungă din nou în vârful vulcanului. Îl atrăgeau aventurile pline de adrenalină.

Pământul de pe traseu, pietros şi prăfuit, se ridica la 2.011 metri deasupra nivelului mării. La începutul după-amiezii, Alex parcursese 11 kilometri şi se afla la 3.048 de metri altitudine. Terenul se înclina. La capătul pantei, traseul se deschidea către un platou roşiatic. La poalele unui deal era o cabană de lemn cu acoperiş cărămiziu, cabana Red Hill, unde şi-a petrecut noaptea.

LUNI. Alex a pornit la drum pe la răsărit. Terenul era foarte schimbător la aceastră altitudine: onduleuri de lavă uscată, în nuanţe de ocru, întinderi de pietre cărămizii, rocă vulcanică cenuşie precum cărbunele. Era un peisaj sculptat de nenumărate erupţii, dintre care ultima avusese loc în 1984. Drumul se unduia în jurul unor depresiuni şi falii în sol, mai adânci de trei metri. La fiecare 100 de metri, grămezi de pietre înalte până la şold marcau traseul.

Apoi, ruta şi-a schimbat direcţia dinspre vârf către cabana Piscul Mauna Loa, unde Alex a poposit peste noapre. În ziua următoare avea să urce cei opt kilometri rămaşi până în vârf, după care va coborî la Red Hill până la lăsarea serii. Se va întoarce de unde a pornit, miercuri, la timp pentru a lua cina cu prietenii. Excursia se desfăşura conform planului pe care şi-l făcuse.

MARŢI. Peste noapte se adunaseră nori, care aduseseră ceaţă densă şi, în mod neaşteptat, câţiva fulgi de zăpadă. Alex nu era îngrijorat. Data trecută ajunsese în vârf în numai trei ore. Şi-a pus pantaloni de trening, o mască ce îi acoperea gura şi nasul, un fes, o helancă de lână, un hanorac polar şi o geacă anti-vânt.

La jumătatea drumului către vârf, s-a oprit să-şi lase rucsacul greu la peştera Jaggar. Pentru sprintul final nu avea nevoie decât de o sticlă cu apă, două batoane cu cereale şi de camera foto.

A început să plouă mărunt. La aproximativ o jumătate de kilometru de vârf, ploaia s-a transformat în ninsoare. Alpinistului i-a trecut prin minte să facă drum întors, dar de-abia fulguia, iar peisajul era mult prea frumos.

În jurul prânzului, când a ajuns în vârf, o perdea albă de ceaţă ascundea priveliştea. Plănuise să stea o oră, dar ştia că zăpada îl va face să înainteze mai greu. La un minut sau două după ce a început coborârea, ninsoarea s-a înteţit. Vântul viscolea zăpada, iar fulgii îi intrau în ochi, astfel încât nu mai vedea nimic.

La scurt timp, zăpada îi ajungea la fluierul piciorului. Îi părea rău că nu se încălţase cu bocancii de zăpadă. Chiar în acel moment, unul dintre bocancii lui perforă o pojghiţă subţire de lavă uscată de sub zăpadă şi el căzu pe spate. Genunchiul drept îl durea, dar s-a considerat norocos: şi-ar fi putut rupe piciorul.

A pornit mai departe. Zăpada continua să cadă, iar rafalele de vânt se înteţeau. Dar picioarele lui erau puternice, iar încrederea nu-i dispăruse. „Ce aventură!“, îşi spuse. Se opri să ia o gură de apă dar constată că apa din sticlă îngheţase. Deşi îi era sete, ştia că nu trebuie să mănânce zăpadă, care i-ar fi scăzut temperatura corpului şi i-ar fi grăbit deshidratarea.

La apus, a ajuns în dreptul unui panou din lemn care indica cei trei kilometri pe care-i coborâse din vârf: mai avea mai puţin de un kilometru până la peştera Jaggar şi apoi alţi 16 până la cabana Red Hill. Numai că orizontul se colorase în gri. Zăpada şi cerul se confundau. Telefonul mobil nu-i mai era de niciun folos, aşa că îl închise.

Semnele de marcaj ale traseului se desluşeau greu, în timp ce întunericul înghiţea peisajul.

Unde era marcajul drumului? Alex se uită de jur împrejur, dar afară se întunecase. Pentru prima oară îi trecu prin minte că poate nu va reuşi să ajungă la peşteră în acea seară. Era epuizat. Dorinţa de a se odihni îi electriza mintea.

Ceasul său arăta orele nouă seara. Se aşeză pe jos, luându-şi genunchii în braţe şi lovindu-şi mânecile gecii una de cealaltă, ca să nu-i îngheţe mâinile. Tuşi violent. Îl durea când înghiţea.

În aerul rarefiat, creierul său primea mai puţin oxigen. În combinaţie cu lipsa apei, acest lucru îl făcea să se simtă ameţit, cu gândurile plutind ca într-o ceaţă. Pentru că nu se mai afla în mişcare, începu să-i scadă şi temperatura corpului.

Nu se mai aflase niciodată într-o asemenea încurcătură, deşi fusese în nenumărate astfel de aventuri. În copilărie, pe când trăia cu mama sa în Queens, Alex mergea adesea în excursii prin munţii Catskill. După ce absolvise colegiul Brooklyn, rămăsese să lucreze acolo ca profesor de IT şi făcea şi muncă de consultant. În timpul liber, mergea în vreo 12 drumeţii lungi pe an. Hawaii era o destinaţie anuală. Cucerise vârful Mauna Kea, în 2012, şi Mauna Loa, în luna ianuarie a anului următor. Acum se întorsese pentru încă o încercare, iar muntele îl ucidea.

Odată cu trecerea orelor, a început să se simtă învăluit de o căldură care-l alina. Nu mai era pe munte. Plutea. Se simţea bine. Halucinaţiile îi jucau feste. Apoi se trezi la realitate.

„Sunt încă aici, la naiba!“, strigă el.

La un moment dat, adormi.

JOHN BROWARD, coordonatorul echipei de Salvamont din cadrul Parcului Naţional al Vulcanilor, din Hawaii, a ajuns marţi la Centrul de Salvamont de lângă Mauna Loa, în jur de opt dimineaţa. Ochii i-au căzut pe o avertizare de la Serviciul Naţional de Meteorologie. Urma să aibă loc o furtună, care avea să acopere vârful muntelui cu zăpadă şi să scadă temperatura la -6 grade Celsius. Vântul avea să bată cu rafale de până la 80 de kilometri la oră. Verificarea permiselor de drumeţie i-a arătat că Alex Sverdlov se afla probabil pe vârf sau în apropierea lui.

Broward coordonase mai mult de 150 de acţiuni de salvare în cariera sa, în munţi din Oregon şi din Florida. Echipa lui Broward îi recuperase pe toţi alpiniştii în viaţă, cu o singură excepţie. O singură dată un alpinist se rătăcise în condiţii de zăpadă, dar fusese găsit în viaţă.

„Când alpiniştii rătăciţi sunt prinşi de o furtună de zăpadă, unii se ghemuiesc la pământ, alţii continuă să meargă. Alţii se adăpostesc în peşteri“, spune Broward. Muntele se întindea pe o distanţă mai mare de 5.180 de kilometri pătraţi. Dacă Sverdlov stătea ghemuit într-una dintre nenumăratele peşteri de pe Mauna Loa, era posibil să nu-l mai găsească ani de zile. Corpul ultimei persoane care murise pe Mauna Loa cu aproximativ 20 de ani în urmă, un angajat al parcului, nu mai fusese găsit.

Broward contactă operatorul de telefonie al lui Alex. Chiar şi atunci când un telefon nu are semnal, emite o undă slabă, iar compania îl poate localiza. Bineînţeles, cu condiţia ca telefonul să fie deschis.

Dar o misiune de căutare şi salvare nu putea începe decât dacă un alpinist nu se întorcea în timpul stabilit. Alex Sverdlov nu putea fi considerat dispărut în mod oficial decât dacă nu se întorcea până miercuri seara, aşa cum fusese prevăzut. Pentru moment, se afla pe cont propriu.

MIERCURI. Când se trezi, Alex răsuflă uşurat că supravieţuise peste noapte.

Ritmul lui încetini. Craterele din sol îl dezechilibrau, iar nămeţii îl înghiţeau până la umeri.

Fusese frig, dar nu mult sub temperatura îngheţului. Furtuna se domolise suficient încât să poată vedea un deşert de omăt, de cel puţin o jumătate de metru adâncime, sau chiar mai adânc, în mormane.

Îi reveni încrederea. Traseul marcat nu putea fi departe. Era sigur că va fi la Red Hill în aceeaşi zi. Dacă avea să ajungă suficient de devreme, va continua să meargă şi să atingă poalele muntelui la timp pentru a cina cu prietenii.

Dădu peste o grămadă de pietre acoperite cu zăpadă. Ghicind poteca traseului, lăsă în curând în spate o altă grămadă. Spre finalul dimineţii, zări trei marcaje profilându-se în depărtare. Era rucsacul lui!

Îl dezgropă din nămeţi, pregăti aragazul de voiaj şi adună zăpadă într-un ibric. Nu mai băuse apă de aproape 24 de ore, dar zăpada se topi şi mai rămase cu mai puţin de o cană de lichid. După ce mâncă un baton proteic, îşi mai puse o geacă, mănuşi groase şi îşi fixă pe cap o lanternă.

Pregătit de-acum să înfrunte frigul şi întunericul, Alex porni către cabana Red Hill cu puţin înainte de prânz. Stratul de zăpadă era mai gros decât în ziua precedentă, îi venea aproape până la genunchi pe anumite porţiuni. Ritmul lui încetini.

Se concentră pe fiecare pas făcut, riguros şi atent.

La lăsarea întunericului, lampa de cap se dovedi a nu fi suficient de puternică pentru a lumina traseul la distanţă, dar cel puţin distingea mai mult decât simple urme. Apoi văzu trei sau patru corturi în raza lanternei. Şi oameni! După care clipi şi totul dispăru în marea de alb. Fusese o himeră.

Noaptea continuă la fel. Avea senzaţia că înaintează printr-un tunel alb. Când începu să halucineze, simţi că mintea i se rupsese în două – o parte se uita prin tunel, iar cealaltă rătăcea pe tărâmuri necunoscute. Cândva, după ora 11 seara, se apropie de un alt marcaj. De aproape realiză că nu era o grămadă de pietre, ci un bolovan care ieşea din pământ. Oare câte pietre acoperite de zăpadă i se păru-seră marcaje ale traseului?

În timp ce mergea înapoi pe urmele paşilor săi, începu să tuşească. Tuşea la intervale regulate de două zile. Aerul rarefiat şi mersul fără oprire îi secătuiseră plămânii. Nu mai băuse apă de dimineaţă, iar gura îi era uscată şi gâtul îl durea. Îi ardea faţa.

Era foarte obosit. Se făcuse miezul nopţii şi nu reuşise să găsească traseul. Îşi desfăcu sacul de dormit, se strecură înăuntru şi trase fermoarul. Deschise mobilul, pentru a-i verifica semnalul. Nimic. Îl închise.

După două zile de eforturi, alpinistul se afla la nici cinci kilometri de vârf. Mai avea încă 14 kilometri până la Red Hill. Se gândi că era o situaţie care-l depăşea. Avusese încredere că experienţa pe care o avea îl va scoate din impas, dar se afla încă departe de cabană. Reuşise să nu fie grav rănit, dar era doar o chestiune de timp până când natura avea să-l învingă.

MIERCURI, DUPĂ CE ninsoarea se opri, salvamontistul John Broward trimise un pădurar pe traseul marcat de pe Mauna Loa. Un altul lăsă un bilet pe maşina lui Sverdlov. Dacă acesta nu se întorcea până la lăsarea serii, avea să înceapă acţiunea de căutare. Broward îi adună pe cei şase salvamontişti din echipa sa la sediu şi puseră la punct planul pentru ziua următoare: mai mulţi pădurari se vor abate de la traseul marcat şi vor urca pe munte. Broward va merge cu elicopterul.

JOI. Spre deosebire de marţi şi miercuri, Alex nu se mai trezi încrezător că va ajunge la cabana Red Hill în acea zi. Avea picioarele amorţite, îl durea capul şi era epuizat.

Găsi traseul marcat la scurt timp după răsărit. Dar înainta mai greu decât înainte. Cerul era senin, vântul se domolise şi vulcani cu creste înzăpezite se zăreau în depărtare. Se obişnuise deja să alunece prin nămeţi.

ADRENALINA CĂUTĂRII îl atrăsese pe Broward spre meseria asta, la începutul anilor ‘80, pe când era student la Universitatea de Stat Florida. Ideea de a petrece zile întregi în mijlocul splendorii naturii şi de a-i proteja pe oameni de cruzimea ei îl fascinase.

Dar nu adrenalină simţea Broward în acea dimineaţă de joi, ci numai îngrijorare. Elicopterul decolă la 8.30. Privea pe fereastra din dreapta. Pilotul, un colaborator de-al lui, alături de care zburase în mai mult de 70 de misiuni de salvare în Hawaii, se uita pe partea stângă şi în faţă. Elicopterul survola traseul marcat. „Un alpinist experimentat ar putea localiza poteca acoperită de zăpadă“, îşi spuse Broward. Elicopterul trecu de marcajul de 3.352 de metri al vulcanului.

Se mişca suficient de încet pentru ca cei doi bărbaţi să caute indicii din priviri: urme de paşi, un obiect, o mişcare. Pentru Broward, zăpada nu era o binecuvântare. Albul nesfârşit care îl făcea pe un alpinist să se rătăcească, îl ascundea privirii pe acelaşi rătăcit. Cu cât se apropiau de vârful muntelui, cu atât albul devenea mai nemilos de imaculat.

Trecură de 3.657 de metri. Tot nimic. Nici măcar o mănuşă, o căciulă ori un băţ de sprijin pentru drumeţii. Era un munte imens. Un alpinist rătăcit avea suficient spaţiu de cutreierat. Broward nu vedea altceva decât zăpadă neatinsă.

„Uite-l acolo!“ spuse deodată pilotul.

ALEX AUZI un zumzet difuz înainte de a vedea un punct gri mişcându-se pe cer. Un elicopter! Începu să-şi fluture braţele, de teamă ca cei din elicopter să nu-l rateze. Apoi realiză: au venit după mine! Elicopterul ateriză şi un bărbat cu geacă verde şi cască albă sări din el. Se întâlniră la mijloc.

– Sunteţi Salvamontul?, întrebă el.

– Da.

Alex îl îmbrăţişă. Abia la bordul elicopterului, din spate, unde stătea, observă literele roşii de pe spatele căştii salvatorului: „BROWARD“. În acel moment, Alex Sverdlov realiză că tocmai trăise cel mai norocos moment din viaţa lui.

De Albert Samaha, din "The Village Voice", cu completări din partea autorului

Vote it up
112
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza