Puterea dansului

Álvaro Restrepo le ofera tinerilor din Columbia o cale de a scapa din cercul vicios al saraciei si violentei
 
<p>
Recitalul de dans tocmai a inceput si, pentru un observator neavizat, pare sa se desfasoare frumos. Intr-un studio inundat de soare, cu un acoperis metalic ruginit, mai multi copii tropaie, se invart si isi rasucesc bratele pe ritmul unor tobe afro-caraibiene. Cu varste cuprinse intre 10 si 13 ani, ei sunt destul de diferiti ca talent, dar arata cu totii adorabil in tricouri albe si pantaloni de trening colorati.

Oaspetii de onoare – Prima Doamna a Columbiei si ministrul culturii, impreuna cu o suita de demnitari – privesc spectacolul cu vadita incantare.

Profesorul, insa, nu este multumit. „S-o luam de la capat!“, striga Álvaro Restrepo, ridicandu-se de pe scaun. Indesat si vanjos, cu fire de par albe razlete si ochelari stilati, umbla descult, la fel ca elevii sai. Restrepo apuca un dansator si il conduce cu gentilete spre dreapta. „Voi trebuie sa priviti in aceasta directie“, aminteste el trupei. Cand tobele se aud din nou, pasii dansatorilor sunt vizibil mai sincronizati.

Restrepo are 54 de ani si este cofondatorul si directorul unei scoli de dans unice, numita El Colegio del Cuerpo (Colegiul Trupului). El a petrecut aproape 15 ani indrumand copiii in directia cea buna, departe de tiparele distructive pe care le-ar fi urmat altminteri in mahalalele din Cartagena de Indias.

Acest oras din Columbia, aflat pe malul marii, este un loc al contrastelor. Centrul istoric, imprejmuit de vechi ziduri de aparare, este o celebra destinatie turistica, renumit fiind pentru arhitectura coloniala spaniola si cluburile la moda. Aici se afla si Colegio del Cuerpo. Cei mai tineri dintre elevii scolii provin insa din indepartatele barrios populares – cartiere in care se traieste greu, dar pe care majoritatea celor un milion de locuitori din Cartagena o numesc acasa.

Pe scena urca 12 elevi aflati in ultimul an, condusi de cei sapte membri ce formeaza trupa profesionista de dans a colegiului, faimoasa in toata lumea. Imbracati in vaporoase vesminte stacojii, dansatorii fac salturi si piruete pe muzica unei balade populare columbiene, executand, cu o gratie care-ti taie respiratia, o bucata dintr-un dans cu o coregrafie complexa. Miscarile lor sunt la fel de ample si de lejere ca si cele pe care le poti vedea executate pe scenele avangardiste din Manhattan sau Berlin, dar au si  valente din cumbia si mapelé – dansuri izvorate din amestecul traditional spaniol, african si indigen, specific acestei tari. Dansatorii isi fac reverentele si savureaza ovatiile spectatorilor care s-au ridicat in picioare, cu zambete largi.

„Este atat de imbucurator sa auzi aplauze“, spune Mayerlis Romero, intinzandu-si muschii obositi dupa spectacol. O tanara mladioasa de 21 de ani, obsedata de cafeaua cu lapte, Mayerlis locuieste intr-un barrio cunoscut sub numele de Nelson Mandela – cea mai mare si mai saracacioasa mahala din Cartagena. Aici, ca oriunde in alta parte a acestei tari care a trecut prin 40 de ani de razboi civil, saracia este endemica, iar traficul de droguri este una dintre putinele cai de a face rost de bani. Cand Mayerlis avea noua ani, mama ei a trimis-o sa ia lectii de dans la El Colegio del Cuerpo, ca sa aiba o ocupatie. Mayerlis s-a indragostit rapid de dans si de atmosfera protectoare pe care a gasit-o la scoala. „Álvaro a fost singura figura paterna pe care am avut-o vreodata“, spune ea. „Multumita lui, nu doar ca am invatat sa dansez, dar si sa ascult, sa gandesc, sa ma respect pe mine si pe alti oameni.“ Ea a dansat deja in Europa, Asia si Statele Unite. Vrea sa devina dansatoare profesionista si viseaza sa aiba, intr-o zi, propria ei companie de dans.

Ca fiu al elitei columbiene, Álvaro Restrepo a avut mai multe optiuni decat elevii scolii de dans al caror mentor este. Unul din cei cinci copii ai proprietarului unui lant de magazine de imbracaminte, el a crescut intr-o casa mare din Bogota si a urmat o scoala catolica exclusivista.
Pentru el, insa, regimul disciplinar strict din scoala a reprezentat un adevarat chin – asa cum a fost si ierarhia sociala stricta, cu nuanta rasiala, din tara lui.

Astepta cu nerabdare vacantele petrecute la o matusa iubitoare de muzica din Cartagena. „Era o artista si mi-a fost ca o bunica“, isi aminteste el, stand in biroul lui aglomerat si privind spre curtea interioara a colegiului. „Pentru mine, Cartagena era ca o oaza. Un oras frumos, vechi si decadent, dar plin de poezie si magie.“

Restrepo si-a incercat norocul si ca interpret de muzica clasica la pian. La universitate a studiat filosofia si literatura. Dar a renuntat la scoala in scurt timp, pentru a-si cauta adevarata chemare. A lucrat ca voluntar la un preot italian, care conducea un program de reabilitare pentru copiii de pe strazile orasului, intr-un sat de pe coasta de nord a Columbiei. „M-a surprins faptul ca acesti pusti erau ca niste actori“, spune el. „Ei purtau masca agresiunii, dar, pe masura ce le aratai tandrete, deveneau iarasi copii.“

Cu vaga idee ca s-ar putea folosi de exercitiile de actorie pentru a ajuta asemenea copii, Restrepo s-a inscris la o scoala de teatru din Bogotá. La un curs de miscare scenica, a facut o descoperire uimitoare: „Aveam un corp facut pentru dans“. Dintr-odata, Restrepo a stiut care e misiunea sa. Prin dans, putea oferi copiilor defavorizati o sansa de a-si exprima personalitatea si convingerile, o disciplina personala si posibilitatea unei vieti mai bune.

Si nu orice fel de dans. El voia sa imbine elementele traditionale columbiene cu dansul modern –incarcatura emotionala si provocarea intelectuala a artei in care pionieri au fost interpreti ca Martha Graham si Merce Cunningham. Urma sa le ofere viitorilor sai elevi posibilitatea de a-si dezvolta un stil propriu.

Dar mai intai trebuia sa-si cultive talentul. In Columbia, dansul modern era ca si necunoscut. Asa ca Restrepo s-a mutat la New York, unde a studiat cu insasi Graham la scoala acesteia si a dansat cu trupe de varf.  Dupa cinci ani, el si-a deschis o scoala de coregrafie. Cum munca lui a inceput sa se bucure de aprecierea specialistilor, a fost invitat in Europa, unde a a petrecut alti cinci ani. Intors la Bogotá, a fost angajat ca adjunct al directorului artistic de la colegiul public de arta. In final, la varsta de 40 de ani, a infiintat scoala la care visase de mult – in Cartagena, orasul unde s-a simtit intotdeauna ca acasa.

Restrepo a fondat El Colegio del Cuerpo impreuna cu o coregrafa pe care a intalnit-o in calatoriile sale: Marie-France Delieuvin,  pe atunci director de programe la Centrul National pentru Dans Contemporan din Angers, Franta. El a fost impresionat de energia si de perspicacitatea ei. „Mi-a placut felul in care asculta“, zice el. „Ea nu avea acea atitudine coloniala de genul «Hai sa-i ajutam pe bietii columbieni.»“
Delieuvin a fost fascinata, la randul ei, de viziunea lui Restrepo. „El a avut ideea asta ca, umbland la relatia copiilor cu trupurile lor, poti schimba felul in care ei vad viitorul“, spune Delieuvin, o femeie micuta, dar cu alura puternica. Ea a inceput prin a face naveta la Cartagena pentru a lucra la proiect si, in cele din urma, s-a stabilit aici.

In 1997, perechea a infiintat o companie formata din dansatori columbieni si francezi si a deschis El Colegio del Cuerpo. Dupa ce au sustinut un spectacol la o scoala dintr-un cartier saracacios, au invitat copii de clasa a VI-a sa vina la cursuri de dans de trei ori pe saptamana. S-au inscris aproape 500 si au fost nevoiti sa lucreze in schimburi. Dupa o luna, Restrepo si echipa lui au ales 90 dintre cei mai promitatori candidati, carora le-a oferit posibilitatea sa-si continue studiile. 

Eduard Martinez, fiul unui mester si al unei casierite in supermarket, a fost unul dintre cei care nu au trecut de selectia initiala. „Eram mic si timid“, isi aminteste el. Dar baiatul de 11 ani s-a intors sa-si sustina cauza. „Le-am spus: «Mai analizati o data aplicatia mea». Am adaugat: «Vreau sa continui la Colegio pentru ca dansul modern a fost facut pentru mine»“. Miscat de entuziasmul copilului, Restrepo i-a oferit un loc. Azi, la 25 de ani, Martinez are echilibrul si alura unui Apollo de marmura. El danseaza ca profesionist in compania de la colegiu, castigand un salariu decent si mergand in turnee prin toata lumea.
                                          
In cartierul Ciudadela 2000, strazile vechi sunt captusite de cocioabe facute din scanduri vechi si deseuri de metal. Caini fara stapan si oameni fara slujba motaie prin curtile murdare. Dar in studioul aerisit de la scoala locala, in jur de 20 de copii exerseaza miscari simple de dans, condusi de un grup de elevi mai mari de la El Colegio del Cuerpo. „Invatand lucruri de felul asta, ma simt ca o  noua persoana in fiecare zi“, spune, cu bucurie, o fata subtirica, in varsta de 14 ani, pe nume Dayana.
Acesti copii fac parte din Proyecto Ma, un program fondat de Banca Mondiala impreuna cu Guvernul Japonez, prin intermediul caruia El Colegio del Cuerpo ajunge la fiecare copil din cele mai sarace cartiere ale Cartagenei. In locuri ca acestea, tinerii vad, adesea, infractiunea ca singurul mod de a-si imbunatati calitatea vietii. Unul dintre obiectivele lui Restrepo este sa le ofere ca alternativa un set de valori. „Vreau ca ei sa inteleaga ca valorezi mai mult pentru ceea ce esti decat pentru ceea ce ai“, spune el.

Are un obiectiv si mai ambitios: sa scoata dansatori de valoare internationala. „Nu suntem un proiect umanitar“, insista el, „noi reprezentam un proiect de calitate.“ Din ce in ce mai multi elevi din familii prospere, ba chiar si cativa europeni, vin sa studieze dansul la aceasta scoala. A inceput constructia unui nou campus, cu posibilitati de cazare si masa si cu o scoala de arte dramatice.
Adevarul este ca idealurile sociale si viziunea artistica ale lui Restrepo sunt inseparabile. El Colegio del Cuerpo opereaza pe trei niveluri. La baza piramidei sunt programele cunoscute ca Educatia prin Dans (Proyecto Ma, printre ele), care introduc elevii din scolile publice in lumea dansului, a muzicii si a altor forme de arta. Sesiunile includ discutii cu specialisti – si dansuri improvizate de copii – pe subiecte ca drogurile, abuzurile sexuale, poluarea mediului si violenta stradala. Profesorii considera ca aceste programe contribuie la imbunatatirea comportamentului si a notelor, dar si la reducerea ratei abandonului scolar.

Iar parintii se minuneaza de schimbarile prin care trec copiii lor. „Mamele imi spun ca fetele lor sunt mult mai deschise, mai putin timide“, afirma Carolina Novella, doctorand in arte dramatice la Universitatea Davis din California, unde si-a scris teza de licenta pe Proyecto Ma. „Baietii au devenit mai putin violenti. Acum ei pot sa-si priveasca interlocutorul in ochi, chiar sa se atinga unii pe altii, fara a interpreta gestul ca pe o provocare la lupta.“

Elevii care au aratat ca sunt motivati si ca au acea scanteie de talent pot continua cursurile de nivel superior, sub denumirea Educatia pentru Dans. De acolo, cativa obtin admiterea intr-o companie profesionala de dans, compusa si din elevi de la alte scoli din intreaga Columbie. De aceste programe au beneficiat, in ultimii 14 ani, mai mult de 8.000 de copii, 86% dintre ei fara a plati taxe de studiu.

Cei mai experimentati dansatori de la El Colegio ii ajuta sa invete pe cei care nu sunt inca profesionisti. Si de aceea Mayerlis Romero lucreaza la scoala din Ciudadela 2000 in aceasta dupa-amiaza, aratandu-le unor fete  mai mici de zece ani cum sa combine elemente de cumbia cu miscari imprumutate de la Martha Graham. „Le invat cum sa-si respecte trupul, sa lase in urma durerea si teama si sa exprime ceea ce simt“, spune, gesticuland in mijlocul camerei zgomotoase. „Fac pentru acesti copii ceea ce a facut Álvaro pentru mine.“

</p>
Vote it up
142
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza