Punct. Si de la capat

Te temi sa nu-ti pierzi serviciul? Iti faci griji pentru viitor? Iata patru povestiri care ti-ar putea da curaj sa incerci sa faci altceva
 

<p>Poti sa faci orice

Eram angajata la o agentie de publicitate, dar aveam o relatie tensionata cu persoana care conducea firma pentru ca vedeam lucrurile diferit. Asa ca, intr-o buna zi, m-am pomenit ca sunt invitata sa plec. Socul acestui anunt m-a paralizat. Era in toamna lui 2008. In presa apareau deja stiri despre criza.

Ca sa imi redobandesc increderea, m-am dus chiar din prima zi "libera" la un interviu. Scenariul meu de viata imi era clar: stau putin si ma reangajez. Intre timp, am inceput sa lucrez la un proiect independent, alaturi de alti oameni.

Chiar mi-a placut perioada aceea. Ma trezeam dimineata pe la 9.00-10.00, alergam sa mai rezolv una-alta, iar pe la 14.00 incepeam sa lucrez pana pe la 19.00, fie acasa, fie la biroul unui prieten.

Cei din jurul meu imi spuneau ca e o perioada de care ar trebui sa ma bucur. Totusi, simteam cum imi suiera pe la ureche un vant rece, care ma grabea "sa rezolv" situatia. Am auzit de un job la o agentie de publicitate importanta, iar discutiile au demarat. Dar criza incepuse sa-si arate coltii, asa ca oferta nu s-a materializat. Apoi m-am implicat in alte proiecte.

Practic, tot ce s-a intamplat in perioada aceasta de vreo jumatate de an a fost sa ma chestionez ce vreau si ce e cu mine. Puteam sa fac orice: sa imi fac bagajele si sa fug in Thailanda, sa plec acasa, la Brasov, la aer, sau sa fiu chelnerita intr-un bar. Dupa terminarea facultatii, trecusem din job in job spre independenta financiara si confort. Dar acum imi dadeam seama ca nu iti trebuie mult ca sa fii fericit: un acoperis deasupra capului, ceva de mancare si energie ca sa faci lucrurile care iti plac.
Cum era evident ca trebuia totusi sa castig niste bani si deja ma saturasem sa trimit CV-uri, am avut revelatia ca pot sa construiesc eu ceva! Stiam sa fac promovare pe internet: planuri, sa scriu continut, sa produc site-uri… Si asa a inceput totul. 
A trecut de atunci un an si cateva luni. Iar lucrurile s-au legat frumos. Clientii au venit unul cate unul, prin recomandari, prin prieteni. Am pornit cu gandul ca fac de toate, de la scrierea de texte la productia de brosuri si pana la urma s-au legat cateva directii de branding, scriere de continut si comunicare interactiva.

Lucrez de acasa si sunt tot timpul pe mailuri si telefoane. Merg la intalniri pe bicicleta. Am cativa colaboratori de nadejde si cateva firme preferate. Cei care vor sa afle ce stiu sa fac pot accesa adresa de internet facebook.com/totheshortcut.

Confortul vietii de freelancer, care bea cafea la ora 11.00 dimineata, s-a transformat intr-un serviciu aproape normal, de la 10.00 la 18.00. Cu exceptia faptului ca, atunci cand vreau sa ies, sa dorm sau sa spal vasele, pot sa fac asta fara sa cer voie nimanui.
Imediat dupa ce am plecat de la acea agentie de publicitate mi-am taiat toate cheltuielile de calatorie, de restaurant si concerte, de cumparat haine sau carti si nu m-am mai dus la coafor. Acum nu pot sa ma plang in ceea ce priveste finantele, dar am ramas cu o retinere in a cheltui bani aiurea. Totusi, am o freza sic! Asadar, faptul ca mi-am pierdut serviciul a fost pana la urma un lucru foarte bun.

Din subteran, la han

Timp de 11 ani am lucrat ca miner acolo unde era mai greu. Dar castigam bine, eram sef de brigada. In anul 2002, a venit valul disponibilizarilor in minerit si mi-am pierdut locul de munca. Dar nu am fost nicio clipa descurajat si nici nu mi-am risipit banii stransi. Mai facusem inainte ceva afaceri cu animale si, la un moment dat, deschisesem cateva magazine, care au mers bine. Apoi am renuntat la multe din ele. Cand am incasat platile compensatorii, ma gandeam ce as putea sa fac cu banii primiti si cu cei economisiti din diversele afaceri pe care le incercasem. Divortasem si locuiam cu noua sotie, Mariana, intr-un apartament inchiriat. Cum imi placeau mult animalele, mi-am facut o ferma. Munceam de dimineata pana seara si am ajuns sa am vreo 150 de porci si 15 vaci. La un moment dat, ne-am dat seama ca e foarte greu sa ne tot deplasam la ferma si ne-am decis sa ne construim doua camere acolo. La scurt timp, am avut o "productie" buna de purcei. Dupa ce i-am vandut, i-am spus Marianei sa ne facem acolo o casa asa cum trebuie. Dar, dupa ce am vazut proiectul, am spus: "Ce-ar fi sa construim un han?". Si asa m-am lansat in afaceri intr-un domeniu total strain pentru mine, in turism. Aveam un var in Irlanda. I-am expus si lui planul, fiindca mai aveam nevoie de bani. Mi-am spus: Daca merge, merge, daca nu, ii dau fiecarui copil cate doua camere si ne mutam toti aici. (Am patru copii cu varste intre 23 si 27 de ani, din prima casatorie). Si asa, am ajuns sa ridicam un han cu 12 camere, restaurant, sala de mese si crama. L-am lansat pe 27 decembrie 2008. Atunci, de Sarbatori, un nepot din Bucuresti mi-a spus: "Vezi ca iti aduc turisti de Revelion". Noi pe 27 decembrie abia incheiam lucrarile. Turistii trebuiau sa ajunga la ora 14.00, iar noi la 11.00 inca faceam curatenie. Dar a fost bine!

Intre timp am angajat doi bucatari, trei barmani, care sunt si ospatari, si o camerista. De restul ma ocup eu impreuna cu sotia. Iar tot ce se mananca aici e de la ferma noastra, unde avem nu mai putin de 500 de pasari, 16 porci si patru scroafe, 13 vaci si 56 de oi. Preparatele le fac chiar eu, pentru ca n-am incredere in nimeni altcineva. Voi incerca chiar sa extind afacerea, pentru ca Primaria va da in folosinta telegondola care face legatura cu Pasul Valcan. Asa ca voi participa cand va avea loc licitatia pentru terenuri, ca sa contruiesc mai sus un alt han sau un motel. Intr-adevar, muncim de dimineata pana seara, dar nu regret deloc. E afacerea noastra, e munca noastra, e viata noastra, asa cum visam sa o traim. 

Pe carari nebatute

Eram singurul reporter de investigatii de la ziarul Romania libera in aprilie 2009, cand s-au anuntat restructurari din cauza crizei. Desi lucram acolo de zece ani, mi-am pierdut jobul. E drept, nu eram nici o persoana foarte comoda, ci genul de om direct, care spune ce are de spus. Probabil ca asta deranja, la fel ca activitatea mea in sindicat, niciodata vazuta cu ochi buni de angajator. Dar imi placea munca mea. Asa de mult, incat, cu doi ani inainte, hotarasem sa initiez un proiect pe internet, proiect care se dorea un alt fel de presa. Existau o groaza de informatii si anchete care nu se publicau in ziare si care ar fi trebuit sa ajunga la publicul larg. Dar echipa pe care incercasem sa o fac m-a lasat balta cand a auzit ce costuri si cata munca presupunea un astfel de proiect, fara ca un castig financiar real sa se anunte a doua zi. Dar eu nu am renuntat. Pe 1 aprilie 2008 mi-am lansat blogul reportervirtual.ro, pe care mai publicam stiri si fotoreportaje. Dar jobul meu era acela de reporter de investigatii. In momentul in care am ramas fara el, am avut doua optiuni: fie acceptam ofertele de la alte ziare, fie incercam sa fac acel blog atat de bine, incat sa scot si bani. Cu salariile compensatorii primite la plecarea de la Romania libera, stiam ca pot supravietui o vreme. Totusi, cand am vazut prima factura la telefonul mobil, de 10 milioane de lei, pe care trebuia sa o platesc din buzunarul meu, m-a cuprins disperarea.

Au mai fost si alte momente dificile. Am pierdut niste proiecte europene din care voiam sa finantez site-ul, pentru ca mi-am rupt mana dreapta. Nu am mai reusit sa le fac. Pentru a nu-mi pierde cititorii, m-am chinuit timp de doua luni, scriind si administrand blogul numai cu mana stanga. Dar am reusit. Lumea ma citeste.

Blogul cuprinde informatii despre presa, in special din culisele mass-media, dar nu se opreste aici. Public si interviuri, reportaje, anchete, fotoreportaje si un snop de stiri zilnic, din mai multe domenii. In general, blogul este specializat pe exclusivitati. A ajuns sa aiba in medie 4.000 de vizitatori zilnic, iar din punctul de vedere al banilor, am ajuns deja sa castig mult mai bine decat la ziar, in jur de 2.000-3.000 euro pe luna. Am fost intotdeauna de principiul ca "un sut in fund e un pas inainte". Si, desi in cele mai multe zile muncesc cate 16 ore, imi fac programul cum vreau eu si nu depind de nimeni. Chiar pot spune ca am viata care imi place!

Capsuni cu noroc

Am fost printre primii romani care au plecat la cules de capsuni in Spania, cu aproape noua ani in urma. Aveam nevoie de o schimbare majora in viata mea. Parintii mei murisera de tineri, iar eu divortasem in 1995. Dar, ceea ce m-a facut sa las totul in urma a fost decesul fratelui meu, care s-a stins la numai 31 ani. Asa ca am renuntat la slujba de la Loteria Romana si am semnat un contract  pentru cules de capsuni in regiunea Huelva, din sudul Spaniei. Conditiile erau groaznice: dupa sapte-opt ore de munca, trebuia sa mergem sa ne luam de mancare la patru kilometri distanta. In acel sezon au fost multe ploi reci, iar noi nu aveam decat haine de vara.

Dupa numai doua luni si jumatate de munca, patronul spaniol mi-a anulat contractul. Din cauza ploilor, nu mai era nimic de cules. Asa ca m-am trezit intr-o tara straina, cu numai cateva sute de euro in buzunar si fara slujba.

Insa nu m-am descurajat. Toata viata mea am fost o luptatoare. Am plecat cu inca o fata in Zaragoza, capitala Aragonului, si am acceptat prima slujba care mi s-a oferit: sa ingrijesc doi batrani spanioli. Salariul nu era mare, 700 de euro pe luna, dar m-am inscris in acea perioada la mai multe cursuri: de limba spaniola, de asistenta sociala, de protocol si diplomatie.
Dupa un an, cand mi-am luat si eu concediu, mi-am pierdut slujba la cei doi batrani. Asa ca am inceput sa am grija de doi copii. Intre timp, am depus si multa munca voluntara.

Prin recomandarile celor pe care i-am ingrijit si i-am ajutat am ajuns sa obtin un loc pe listele Partidului Popular la alegerile pentru consilieri municipali ai primariei din Zaragoza. Si, desi nu am castigat alegerile, drept recompensa pentru cat am muncit am fost aleasa in functia de consilier administrativ al Primariei, la Departamentul Social pentru Batrani, in sectorul 1 al orasului Zaragoza.

O consider reusita vietii mele, desi aici fac munca voluntara. Dar, in urma cursurilor, am obtinut un contract la o firma, unde lucrez ca asistent auxiliar (ajutor la domiciliu), pentru care sunt platita cu aproape 800 de euro pe luna si doua salarii extra pe an. Apartamentul meu este aproape de Primarie si consider ca duc o viata foarte buna.

Ma ocup si de alte lucruri: in timpul liber am grija de o fetita de opt ani, m-am implicat in proiectul infiintarii Federatiei Emigrantilor Rezidenti in Spania, pentru a-i ajuta pe cei ajunsi aici sa-si gaseasca de lucru, am strans semnaturi pentru aprobarea construirii unei gradinite, merg la un curs de informatica... Un alt proiect in care m-am implicat a fost Torre del Agua (Turnul de Apa) unul dintre cele mai reprezentative pavilioane de la Expozitia Internationala Zaragoza 2008, la care au participat 114 tari printre care si Romania. Important este ca ma simt respectata si am satisfactia ca sunt utila si apreciata.

Simt ca am inceput o noua viata la 42 de ani. Si am inteles ca niciodata nu e prea tarziu sa o iei de la capat. Important e sa nu te lasi doborat si sa daruiesti. Asa iti vei gasi locul.</p>

Vote it up
351
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza