Psihoterapeutul zburator

Descopera povestea unui psiholog care calatoreste in catune izolate, pentru a-i “trata” pe oamenii din pustietate
 
<p>
La inceput, ideea parea oarecum bizara. Dar am avut multe de invatat

S-a intamplat in in pustiul Australiei, acel nesfarsit teritoriu care, fiind de o ariditate neiertatoare, e un spatiu fascinant si plin de personalitate. Zona poate fi caracterizata, intr-un anumit sens, ca pustie, dar, daca cercetezi mai atent, este, de fapt, plina de viata. Nu numai pentru ca aici traiesc vietuitoarele cele mai rezistente si mai adaptabile, dar, de asemenea, si cei mai rezistenti si adaptabili oameni. Iar acesti indivizi, cu cateva exceptii, sunt remarcabili.

Am vizitat regiunea (cunoscuta ca outback) in cateva randuri, dar intotdeauna iarna, cand temperaturile pe timpul zilei nu numai ca erau usor de suportat, ci chiar placute. In acel an, totusi, am decis sa fac o calatorie de la Adelaide la Alice Springs in decembrie – nu chiar perioada ideala. Si asta nu numai pentru ca e insuportabil de cald, cu temperaturi care se ridica la peste 40 de grade, dar, daca ploua, drumurile devin impracticabile saptamani intregi.

Fusesem invitat sa petrec Craciunul cu niste prieteni care locuiau in Alice Springs de sase luni. Ei m-au convins sa merg: „O sa-ti placa locul“, mi-au zis.
Ma indoiam ca asa va fi, dar am fost incitat. Orasul Alice Springs are distinctia de fi fost imortalizat in literatura, in povestea romantica a lui Nevil Shute despre al Doilea Razboi Mondial, A Town Like Alice - Un oras ca Alice. In virtutea acestui fapt, are cam acelasi statut cu Casablanca. Ce turist poate rezista tentatiei de a merge spre Casablanca, chiar daca stie foarte bine ca nu va gasi acolo nici urma de Humphrey Bogart si nici Rick’s Café Américain? Si, totusi, totusi...

Mi-am facut pregatirile. Ca turist in Australia, am avut cateva experiente conducand in conditii de outback, dar au fost o multime de sfaturi de luat in seama. Am facut rost de o masina potrivita, plina cu cantitatea necesara de apa pentru situatii de urgenta, am studiat harta si am pornit la drum.

Poti face intreaga calatorie pe autostrada Stuart, un drum bine intretinut care taie, ca o panglica, Australia de Sud si Teritoriul de Nord. Daca o iei pe acest drum, vei avea parte de o calatorie sigura, linistita, dar cam anosta. Cand conduci ore in sir pe un astfel de drum, esti absorbit de peisajul aflat dincolo de geamurile masinii. Esti in outback, dar nu te simti acolo. Nu simti nici o aroma, nici praful ori denivelarile care dau experientei in sine un caracter aparte. Asa ca am ales o ruta ocolitoare, pornind din nord si urmand conturul acelei grozave mari interioare, Lake Eyre, care in acel an era plina-ochi de la precipitatiile care cazusera peste Queensland, in ultimul sezon ploios.

Nu m-am grabit si am investigat pe indelete asezarile acum abandonate si darapanate ce margineau vechea ruta de cale ferata Ghan, care leaga Darwin de Adelaide. E o atmosfera specifica de dezolare pe care o lasa aceste cladiri, ai sentimentul ca ai fost dezamagit de cineva. Un sentiment de izolare completa. Si totusi, in aceste locuri au muncit oameni, au dus o viata intreaga acolo. Si mai fac asta, desigur, in diverse alte orasele si gari. Inca mai sunt atasati de aceste peisaje sclipitoare, intr-o lume cu o caldura de cuptor, cu praf si muste. Fac asta pentru ca locul le acapareaza imaginatia, poate revendica sufletele celor pregatiti sa fie uimiti de imaginea lui seducatoare, sa observe dealurile indepartate, intinderile in culori vii, frumusetea lui naturala care topeste inimile.

Drumul m-a condus prin mici orase din outback, unde vezi doar o mana de cladiri, dintre care unele hoteluri unde puteai face plinul cu benzina, cumpara mancare si unde sunt postate informatii pentru calatori si localnici deopotriva. Afisele de pe peretii carciumilor de tara spun, adesea, intreaga istorie a locului. Gasesc decupaje ingalbenite dintr-un ziar de scandal, scoase in anumite zile in care orasul devenise stire. Povesti menite sa atraga atentia – istorii despre motociclisti care si-au parasit vehiculele cand acestea s-au stricat. Povesti despre realizari sau fapte marete ale localnicilor. O intreaga istorie sociala, ai putea crede, poate fi scrisa pe baza acestor notite.

La unul dintre aceste localuri am oprit ca sa iau pranzul, cu patru zile inainte de Craciun. Nu era un loc spatios, dar, cu toate astea, hotelul parea sa fie destul de aglomerat. Fermele de vite din apropiere au dus la formarea unei populatii si, fara indoiala, acesta a fost la inceput motivul pentru care orasul a fost intemeiat aici. Numele acestui loc nu este nici aici, nici acolo.

Hotelul si-a luat numele The Grand, care, scris cu litere mari, a fost atasat pe acoperisul din tabla ondulata al verandei. In spatele lui era o plantatie maricica de arbori de cauciuc, un rezervor de apa si o moara de vant. Apoi, imediat in spatele ei, o pista de aterizare cu cateva avioane usoare, parcate langa un indicator de vant, care atarna molatic in lipsa vantului.
Mi-am parcat masina. M-am plimbat cateva minute cat sa-mi  dezmortesc trupul, apoi am mers in hotel, la aerul rece dinauntru, usurat ca am scapat de toropeala, chiar daca statusem doar foarte putin timp afara.

Ajunsesem pe la ora pranzului, iar barul era aglomerat. Cativa oameni stateau pe scaunele imbracate in piele tabacita de la bar si inca vreo doi-trei, pe o bancheta asezata la perete. Dupa cum aratau, m-am gandit ca sunt localnici. E ceva pe chipul oamenilor care locuiesc in outback ce ii diferentiaza de cei care sunt doar in trecere. O anume duritate, un umor sanatos care reflecta viata pe care o duc. E ceva in ochii lor, ceva ce are de-a face cu traiul intr-un loc in care distantele pe care le masori cu privirea sunt mari si unde linia orizontului e departe. W.H. Auden, poetul, a scris despre felul in care chipul omului se modifica in functie de locul in care traieste. Daca ar fi vizitat acest colt de lume, punctul lui de vedere s-ar fi confirmat. Acesti oameni, cu inventivitatea si rezistenta lor, cu abilitatea lor de a supravietui, intaresc cu varf si indesat punctul de vedere al lui Auden. 

Am comandat ceva de baut si m-am uitat pe meniul cu mancare.
– Aglomerat, azi, am spus catre tanara din spatele tejghelei.
– Da. Vine Doc George. E intotdeauna aglomerat cand trece pe aici.
Am ridicat din sprancene a mirare.
– Doc George?
– Da. Doc George. Are cativa pacienti azi. Chiar acolo.
A dat din cap in directia bancii. 
– Si acolo.

Mi-a aratat doi oameni stand la capatul barului, fiecare avand in fata cate o bere.

Toata lumea stie despre serviciul medical aeropurtat si am facut imediat legatura. Acest loc este suficient de izolat incat sa aiba nevoie de un astfel de serviciu medical. Si ce loc e mai bun pe post de cabinet medical decat birtul comunal? Era convenabil, aproape de pista, si probabil, avea apa curenta. Si calda, si rece.
– Ah, am zis. Doctorul zburator.
Tanara  a scuturat din cap.
– Nu tocmai... ei, bine, e el doctor, presupun, dar e unul mai special, este psihoterapeutul care vine pe calea aerului.
Mi-a luat un moment sa asimilez ce tocmai spusese femeia. Probabil n-am auzit eu bine. Poate ca este un fizioterapeut care a venit cu avionul – cineva care a venit sa se ocupe de entorse si umflaturi, specifice celor care lucreaza la o ferma.
– Ai spus „psihoterapeutul“ care zboara?
Ea dadu din cap.
– Da. Face parte din serviciul medical aeropurtat. Aceeasi uniforma.
  Expresia fetei mele a aratat probabil nedumerire.
– Chiar asa este, a zis ea.
– Vrei sa spui ca este un... un psihoterapeut care zboara pana aici ca sa ajute oameni care..., am cautat cuvantul potrivit. Care au probleme emotionale?
– Da, exact, a raspuns ea. Devii cam insingurat aici. Si, desi mai toti oamenii care locuiesc in aceste parti sunt destul de duri, e la fel ca oriunde – au si ei problemele lor.

Nevoia de a avea un serviciu medical aeropurtat este destul de clara – doctorul zboara acolo pentru a asigura serviciile medicale de urgenta. Dar psihoterapie? Ideea mi s-a parut intru totul bizara.
Ea se uita la ceas.
– Va ajunge din moment in moment. De fapt, cred ca se aude chiar acum avionul lui. Piloteaza chiar Doc George.
Facu o pauza.
– Vrei o programare? Eu fac programarile pentru el si cred ca pot sa te strecor pe lista. Nu costa nimic.
Nu stiu de ce am zis „da“, dar acesta a fost raspunsul meu.
Pana la urma, ideea unui psihoterapeut care vine cu avionul a fost atat de neasteptata, de iesita din comun, incat cu greu puteam rata aceasta ocazie.
– Daca are timp si pentru mine, am spus. Ar fi minunat.
Ea s-a uitat pe o hartie dindaratul tejghelei.
– Nicio problema. Il vede mai intai pe Bob, apoi Sally are cateva vorbe cu el. Asta n-ar trebui sa-i ia mai mult de douazeci de minute, numai daca Sally nu e intr-una din dispozitiile ei speciale, caz in care ar dura cam o ora. Te grabesti?
  I-am explicat ca nu am nicio graba.
– Bine, a zis ea. Este in camera de acolo, din spate. Te strig eu cand te poate vedea.

Mi-am luat pranzul cu un sentiment de nerabdare. Am auzit avionul aterizand, dar nu l-am vazut pe Doc George intrand in bar. M-am gandit ca a intrat prin spate. Asta mi s-a confirmat cand femeia de la bar a mers sa vorbeasca cu unul dintre barbatii care stateau pe banca, iar el a luat-o tropaind pe coridor. Acela, m-am gandit, era Bob.

Cincisprezece minute mai tarziu, Bob s-a intors, si-a luat palaria si a plecat. Tanara de la bar a venit apoi sa stea de vorba cu mine.
– Sally nu si-a facut aparitia, a zis ea. Probabil ca se simte mai bine. Fie asta, fie s-a intors Norman acasa. Asta o binedispune intotdeauna. Asa ca poti merge. Bill nu e disponibil pentru consultatia lui inainte de ora doua, asa ca ai cel putin o jumatate de ora la dispozitie.
Usa de la capatul coridorului era intredeschisa. Am batut si am intrat. Psihoterapeutul statea la o masa si in fata lui era un scaun pentru pacient. S-a uitat la mine si a zambit:
– O fata noua.
M-am prezentat.
– Uite, sunt doar in trecere pe aici. Femeia de la bar mi-a povestit despre tine si, ei, bine, nu mi-am putut stapa-ni curiozitatea. Nu mi-a venit pur si simplu sa cred ca aici exista un psihoterapeut aeropurtat.

Nu a parut deconcertat.
– Nu multi oameni stiu despre acest serviciu, a zis el. Mi-as dori sa fie mai bine promovat. Exista o multime de oameni in aceste comunitati izolate care ar putea beneficia de acest serviciu. E mare pacat ca stiu atat de putini.
– Si tu te ocupi de problemele...
El a completat:
– ...psihologice ale oamenilor. Da. Ma ocup de genul asta de probleme. Fobii. Nevroze. Probleme cu increderea. Spune-le cum vrei.
– Dar am crezut ca un doctor care vine cu avionul este unul care salveaza vieti – genul acesta de serviciu medical.
– Este, zice el. Si colegii mei medici fac treaba buna. Ei se ocupa cu astfel de lucruri. Eu, de partea asta.
Am mers si mai departe cu propria curiozitate.
– Deci, daca cineva de la o ferma de vite de aici, din mijlocul pustietatii, are brusc o... problema de incredere, zbori incoace?
  El a dat din cap.
– Da. Mai mult sau mai putin.
S-a uitat la mine.
– Care-i necazul, asadar?

Am vrut sa rad. Am vrut sa spun: Necazul e ca pur si simplu nu pot sa cred asta. Dar n-am spus asta. In loc, am zis:
– Cred ca trebuie sa merg mai departe.
Spusesem un lucru ridicol si banal. Dar asta e tot ce mi-a trecut prin minte.
El a dat aprobator din cap.
– Toti trebuie sa mergem mai departe. Ai fi surprins sa afli cat de des este aceasta cauza problemelor pe care le au oamenii si de care trebuie sa ma ocup.

S-a uitat la mine si i-am vazut ochii. Erau ochi sfredelitori, intelegatori, ochii cuiva care a vazut o multime dintre necazurile pe care le are lumea.
– Asta-i sfatul meu pentru tine, a zis. Nu uita sa ierti. Trebuie sa-i ierti pe ceilalti ca sa te poti ierta pe tine. Astea doua merg mana-n mana.
– Iertarea?
– Da, a zis el. Iertarea e vindecatoare. Noi uitam asta, mai ales in zilele astea, cand suntem neobositi in a-i acuza pe ceilalti pentru necazurile noastre. Noi uitam obligatia de a ierta. Iertarea ne permite s-o luam de la capat. Iertarea face posibil ca noi sa putem privi mai degraba in viitor decat in trecut.

S-a lasat tacerea. Venisem sa-l vad pe acest om cu un soi de neincredere. Acum ma simteam cu totul diferit. Afara, s-a pornit un vant, un vant uscat din nord, sufland cald. Arborii de cauciuc au inceput sa freamate, iar zgomotul vantului in frunzele lor parea sa semene cu zgomotul valurilor marii.
– Intelegi ce tocmai ti-am spus?, m-a intrebat.
Am dat din cap aprobator.
– Si nu e nimeni pe care nu l-ai iertat?
Era.
– Este intotdeauna cineva in trecutul nostru – un parinte, un prieten, cineva cu care am lucrat. Este intotdeauna cineva pe care avem nevoie sa-l iertam.

A facut o pauza.
– Ori care are nevoie sa te ierte.
Am ascultat in liniste.
– Asadar, a continuat el, mergi si
gandeste-te la asta. Si in timp ce faci asta...
– Da?
– In acest moment al anului, mai ales, gandeste-te si la ceva diferit.
Gandeste-te la puterea dragostei. E remarcabila, nu-i asa?
Am dat din cap. S-a uitat la ceas.
– Bine, a spus. Asta este. Mai am o persoana de vazut si trebuie sa-mi iau zborul.
– Desigur.

Am vazut avionul, de un alb sclipitor, ridicandu-se spre cer, 40 de minute mai tarziu, si prinzand soarele cu aripile sale. Apoi m-am asternut din nou la drum, in directia Alice Springs.

Stiam ce am de facut.

</p>
Vote it up
109
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza