Proscrişii

Romii sunt respinşi pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Dar parcă nicăieri atât de sistematic ca în Franţa.
 

Ramona Burdet îşi strânge braţele în jurul genunchilor. Stă ghemuită pe jos şi se leagănă înainte şi înapoi, peste şlapii ponosiţi pe care îi poartă. Soţul ei e aşezat pe un scaun incomod, în spatele ei, iar ochii lui verzi se golesc de expresie, la auzul veştii că un tribunal a emis verdictul ca familia lui să elibereze în termen de câteva zile un service de automobile părăsit din Aubagne, un orăşel liniştit cu 47.000 de locuitori, aflat la periferia de est a Marsiliei.

Suntem pe la jumătatea lunii aprilie 2015. Au locuit aici de la începutul lui martie, într-o comunitate înjghebată ad-hoc de adăposturi temporare, cu un număr de locuitori în constantă schimbare. Sunt obişnuiţi să se mute frecvent, să fie mereu cu un pas înaintea legii. Dar de această dată, Benjamin, care are 32 de ani şi s-a străduit fără succes să-şi găsească de lucru, s-a săturat. „Copiii noştri învaţă la şcoală aici, iar eu nu îi retrag“, spune el, sfidător. „O să locuim în maşina noastră până la vară.“

Ramona are 29 de ani. Recent, a rămas gravidă cu cel de-al şaptelea copil al familiei. Ştie că maşina lor, o rablă străveche cu patru locuri, nu e o opţiune realistă. Dar dacă vor continua să stea în mica lor cameră sordidă, îşi riscă viitorul în această ţară. Familia Burdet nu vrea să fie trimisă înapoi în România. Iar în Franţa, au toate şansele să păţească acest lucru, dacă sunt prinşi.

„Măcar nu o să avem şobolani în maşină“, spune Ramona.

Asemenea familiei Burdet, sunt aproape 20.000 de romi, care locuiesc în prezent în diverse imobile deplorabile, aflate în ruină, la periferia societăţii franceze. Îi poţi găsi în fabrici părăsite, sub poduri şi prin câmpuri părăginite. Majoritatea vin în Franţa pentru şansa la locuri de muncă mai bine plătite, asistenţă medicală de mai bună calitate şi educaţie pentru copiii lor. Nu sunt pregătiţi pentru reacţia radicală a Franţei în ceea ce îi priveşte. În timp ce alte ţări europene fac măcar efortul de a tolera comunitatea romă (adeseori cu chiu cu vai), autorităţile de aici le demolează frecvent adăposturile temporare şi îi deportează cu forţa, chiar dacă romii au paşapoarte UE.

Forţele de ordine publică apar din când în când, de cele mai multe ori pe neaşteptate, în taberele rome. Poliţiştii sunt echipaţi cu bastoane de cauciuc şi cu furtunuri cu apă. Uneori, sunt însoţiţi de buldozere care strivesc totul în cale: căruţe, adăposturi şubrede, maşini şi diverse alte bunuri. E o panoramă a suferinţei, o imagine cutremurătoare după alta.

Clic. Un copilaş târăşte un cărucior de plastic printre rămăşiţele unei tabere din Seine-Saint-Denis, la nord de Paris, după ce poliţia a efectuat un raid de dimineaţă şi a distrus locuinţele improvizate a 180 de oameni, dintre care 30 erau copii.

Clic. În La Courneuve, situat şi el la nord de Paris, poliţia demolează cu violenţă Tabăra Romă Samariteană, una dintre cele mai vechi şi stabile comunităţi din ţară, care găzduieşte în jur de 300 de oameni sau 80 de familii. Numai 12 dintre cei mai vulnerabili primesc un alt cămin. Restul trebuie să se descurce cum pot. Multe din obiectele lor, inclusiv cărţile de identitate, au fost distruse.

Clic. Elevii unui liceu se uită oripilaţi la poliţişti, în timp ce aceştia smulg o colegă a lor romă, în vârstă de 15 ani, din autobuz, în timpul unei excursii aprobate de şcoală în zona Doubs, din estul Franţei. E preludiul deportării ei, împreună cu familia, înapoi în ţara lor natală, Kosovo.

Sub auspiciile unei legi din Uniunea Europeană, care le permite ţărilor membre să expulzeze străinii, dacă aceştia reprezintă o povară pentru serviciile de asistenţă socială, guvernul francez deportează mii de oameni înapoi în România şi Bulgaria. În 2014, aproape 13.500 de oameni au fost mutaţi înapoi, iar unii au fost alungaţi din ţară cu sila şi lăsaţi fără adăpost. În primele şase luni ale anului 2015, aproape 4.000 de oameni au fost daţi afară fără menajamente din căminele lor.

„E ură împotriva ţiganilor, nimic altceva“, spune Saimir Mile, un rom din Albania, care s-a stabilit în Paris în 1996, să urmeze un masterat. În calitate de fondator al grupului militant pentru drepturi La Voix des Rroms (Vocea Romilor), al cărui scop este să reprezinte diversele interese ale comunităţii, el afirmă: „E vorba de violenţă izvorâtă din ignoranţă şi rasism alimentat de stat. Şi e ironic, dacă luăm în considerare că guvernul vorbeşte despre ajutorarea emigranţilor proveniţi din zone de conflict, cum ar fi Siria. Când vine vorba de romi – cetăţeni UE în situaţii dificile – nu sunt în stare de ajutor.“

Autorităţile franceze îşi continuă programul de distrugere şi deportare, în pofida criticilor aduse de organizaţii ca ONU şi Amnesty International, care au denunţat aceste practici drept dovezi ale unui program rasist de respingere.

Din 2009 de când au început de portările, pe perioada guvernării lui Nicolas Sarkozy şi a succesorului său socialist François Hollande, nicio acţiune oficială nu a ajuns într-un tribunal şi nici măcar o singură sancţiune n-a fost penalizată. Pare că francezii sunt intangibili. Deşi şi-a exprimat dorinţa, încă în 2012, ca nicio tabără romă să nu fie demolată fără ca locuitorii acesteia să primească adăpost în altă parte, Hollande nu a mai spus nimic nou pe subiect. În schimb, primul său ministru, Manuel Valls, a condus atacul în cea mai mare măsură. Pe când era ministru de interne, a afirmat că romii nu sunt interesaţi să se integreze în societatea franceză, pentru că sunt în ghearele celor care conduc reţele de cerşetorie şi prostituţie.

„Nu îi putem întâmpina cu bună voinţă pe aceşti oameni“, a spus el. „Nu există nicio altă soluţie, în afara demolării progresive a acestor tabere şi a deportării locuitorilor acestora.“

Acest punct de vedere radical este reflectat de acţiunile primăriilor şi consiliilor locale respective. În 2015, primarul din Champlan, un oraş situat lângă aeroportul parizian Orly, a refuzat să acorde permisiunea pentru înmormântarea unui bebeluş, o fetiţă romă de două luni, care suferise de sindromul morţii subite a sugarului. Primarul a afirmat că nu erau suficiente locuri.

Cu o vară înainte, o curte de apel a decis ca adjunctul primarului din Cholet, situat în vestul Franţei, să plătească o amendă de doar 3.000 de lire pentru comentariul că „poate că Hitler n-a omorât îndeajuns de mulţi ţigani în cel de-Al Doilea Război Mondial“ – o aluzie la exterminarea a până la jumătate de milion de romi în lagărele de concentrare naziste.

Cetăţenii francezi au folosit cocteiluri Molotov pentru a provoca incendii care să-i alunge pe romi din cartierele lor, i-au ameninţat pe aceştia cu gaze lacrimogene şi arme de foc. Un băiat rom de 16 ani a fost găsit fără cunoştinţă, îndesat într-un căruţ de supermarket, după ce a fost bătut până la sânge de extremişti.

Romii nu au nicio şansă aici, spune Fathi Bouaroua, preşedintele sucursalei Provenţa – Munţii Alpi – Coasta de Azur a Fundaţiei Abbé Pierre, o organizaţie cu sediul la Paris ca re face eforturi să ofere locuinţe comunităţilor aflate în situaţii dificile.

„Fiecare val de nou-veniţi imigranţi e marginalizat, silit să trăiască la periferie, în ghetouri, sau chiar mai rău“, spune el. „Iar romii, mai ales cei din România şi Bulgaria, sunt respinşi într-un mod sistematic şi permanent.“

Din punctul de vedere al lui Saimir Mile, simpla idee ca un rom care nu-şi ascunde originea să fie integrat în Franţa e o fantezie. „Integrarea n-a fost niciodată scopul politicienilor francezi. Singurele sisteme politice care au acordat cetăţenilor romi o poziţie normală în cadrul societăţii au fost statele europene socialiste de după cel de-Al Doilea Răz boi Mondial“, spune Mile.

Când vizitez adăposturile rome din sudul Franţei, locuitorii sunt precauţi la început. Aş putea fi gaboriţă, adică ofiţer de poliţie. Reticenţa lor e uşor de înţeles.

Şi totuşi, există câteva semne de speranţă şi răgaz, datorate eforturilor întreprinse de grupuri ca Fundaţia Abbé Pierre şi ADDAP 13, care oferă educaţie şi sprijin în integrarea socială, precum şi individual, din partea anumitor cetăţeni francezi, care cred că guvernul lor ar trebui să adopte acţiuni mai eficiente.

Dacă faci o plimbare de câteva sute de metri de la garajul în care a locuit familia Burdet, vei găsi un adăpost care arată diametral opus: e curat, are toalete ecologice, iar câţiva bărbaţi şi femei muncesc din greu să cureţe deşeurile care s-au acumulat în clădire, de-a lungul anilor de abandon. Aud strigăte şi cuvinte de încurajare – şi remarc mândria izvorâtă din munca de jos, grea, dusă cu succes la bun sfârşit. E o etapă a unui experiment social lansat de grupuri comunitare, în parteneriat cu Fundaţia Abbé Pierre, pentru a le oferi temporar romilor din zonă un salariu minim pentru munca lor. Astfel, aceştia se califică pentru asistenţă socială şi autorizaţie de muncă şi, prin urmare, au timp să caute locuri de muncă adevărate.

„Tot ce îmi doresc este să-mi pot întreţine fiica“, spune Simeon Ioan, în vârstă de 26 de ani, în timp ce îşi şterge fruntea. „Acum am şansa să rămân aici, ba poate chiar să-mi cumpăr un apartament.“

În următoarea zi, vizitez o mină abandonată din Gardanne, la 26 de kilometri de Marsilia, spre nord-est. Aici, un grup comunitar local oferă un cămin familiilor rome alungate din marile oraşe. Principiul pe care se bazează acţiunea e că nu capeţi nimic dacă nu oferi ceva la schimb, explică doi voluntari ai comunităţii, Didier Bonnel şi Christine Vérilhac.

„Unii sunt mai puţin dispuşi să înveţe decât alţii. Dar fac şi ei eforturi, iar noi le oferim cadrul potrivit pentru asta“, spune Vérilhac. „Vrem să-i învăţăm ce înseamnă stima de sine. Şi a funcţionat. Iar comunitatea e aici de trei ani.“

Funcţionarii din Gardanne vin în vizită cam o dată pe lună, să se asigure că acest contract nescris este respectat. Adulţii trebuie să ia lecţii de limba franceză, copiii trebuie să frecventeze şcoala din localitate, iar fosta mină trebuie păstrată în curăţenie şi ordine. Un medic şi o asistentă vin cu regularitate şi au loc seminarii pe diverse teme, de la curăţenie la literatura pentru copii.

Când ajung aici, singurii copii pe care îi întâlnesc sunt cei de vârstă preşcolară şi bebeluşi. Restul sunt la şcoală. În căruţe, vasele sunt spălate, paturile sunt făcute şi podelele sunt măturate. Pe unul din pereţii interiori ai locuinţei Tercăi Raznea se află, lipită, o fotografie mare, decupată din ziar, a primarului Roger Meï, la vârsta de optzeci de ani. Arată de parcă acesta ar fi un star rock.

„E eroul meu“, spune femeia de 33 de ani, mamă a doi copii. „Toţi oamenii care au muncit să ne aducă aici sunt eroii mei. Poate că nu e cine ştie ce. Dar e acasă.“

Ei sunt cei norocoşi. Majoritatea romilor sunt într-o situaţie similară cu a Alinei Merşan, cu care mă întâlnesc în cămăruţa minusculă pe care a împărţit-o, timp de un an, cu soţul ei, George Luţu, şi cu cele două fiice ale lor, într-o secţie de poliţie de mult părăsită, în Marsilia. Alina o mângâie pe mica Francesca Maria, în vârstă de două luni, în timp ce se uită deznădăjduită prin preajmă, în spaţiul plin de gunoaiele altor oameni. Copiii de romi care se nasc aici, deşi sunt fii ai Republicii Franceze, sunt trataţi şi ei ca nişte intruşi, indiferent ce fac sau cât de bine vorbesc limba ţării.

Sunt în jur de 200 de romi care locuiesc în acest adăpost, iar vocile lor se aud în ecou, în sălile cavernoase. După ce trec de poarta înaltă care fereşte clădirea de ochii străzii, mă izbeşte, înainte de toate, miasma pătrunzătoare şi copleşitoare de canal. Nu există apă curentă, iar instalaţia electrică e înjghebată în pripă, in constantă şi periculoasă.

Originari din România, Alina şi George au venit aici din Italia. Acolo, George, un bărbat fragil, brunet şi blând, şi-a rupt glezna într-un accident, pe un şantier de construcţii. Deşi e aproape ora prânzului, el s-a trezit de puţin timp, pentru că a umblat de colo până colo toată noaptea şi a colectat gunoaie, chinuindu-se să-şi întreţină familia.

„Vreau să găsesc un loc de muncă adevărat“, spune el în limba franceză, pe care a continuat s-o înveţe de când a venit aici. „Acum, însă, este un chin. Asistenţii sociali ne întreabă cum ne descurcăm. Priveşte în jur. Ce crezi? Dar nu vrem să fim trimişi înapoi în România.“

În Aubagne, familia Burdet trece prin aceeaşi poveste. Când mă duc să-mi iau rămas bun de la ei, îi găsesc în mica lor maşină. Ramona se uită pe geam de pe locul şoferului. Chipul ei frumos e posomorât. În spate, Benjamin stă cu o privire fixă, îndreptată înainte, cu braţele încrucişate, de parcă ar fi pregătit să înfrunte orice.

În timp ce mă uit la el, mă gândesc la un comentariu al lui Saimir Mile de la finalul interviului nostru: „Pacea nu a fost o opţiune niciodată. Trebuie să devenim puternici, pentru a ne înfrunta duşmanii. Oamenii ne prezintă drept victime. Trebuie să ne unim forţele şi să începem să luptăm pentru drepturile noastre“.

Vote it up
174
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza