Prabusit in munti

Avionul nostru se prabusise in muntii Sierra Nevada din California si eram toti grav raniti. Cat putea dura pana s fim salvati?
 
<p>"Ne prabusim!"

- Tineti-va bine, baieti, avem o problema!, le spun in casca celor doi prieteni ai mei.
In cabina avionului usor Maule M-5, la 4.000 de metri altitudine, se lasa o liniste totala. Cu doar cateva clipe inainte, eram captivati de culmile stancoase ale muntilor Sierra Nevada, din California. In dimineata acelei duminici de sfarsit de noiembrie a anului 1994, zburam catre est cu vreo 235 de km pe ora, indreptandu-ne catre muntii Inyo si Valea Mortii, nu departe de raul Kern, cu cascadele sale inghetate. Tovarasii mei, Lloyd Matsumoto, de 57 de ani, si Wave Hatch, de 49 de ani, erau incantati de priveliste, iar eu ma simteam ca in rai. Imi placeau muntii si imi placea zgomotul motorului de avion Maule. Lloyd, in dreapta mea, facea fotografie dupa fotografie, in timp ce Wave filma in spate cu o camera video. Eu, un burlac de 33 de ani, ma gandeam: "Doamne, de-abia astept sa pilotez aparatul asta in jurul lumii".
Apoi, deodata, intram intr-o zona de turbulenta si pierdem in altitudine aproape 1.000 de metri. Avionul incepe sa se zgaltaie, rasucindu-se cu aripile curbate cand in sus, cand in jos. Nu putem comunica prin radio cu cel mai apropiat centru de control, pentru ca muntii ne blocheaza transmisia.
Putem scapa doar in doua feluri, ma gandesc: fie urc si trec pe deasupra muntilor din fata, fie incerc sa ma intorc.
Ma hotarasc sa ridic avionul, fortand motorul la limita, dar aparatul nu raspunde cum trebuie. Misc maneta inainte si inapoi. Avionul revine la viata, dar motorul nu prea tureaza.
- Tineti-va bine, in caz ca ne prabusim, strig, in timp ce jos incep sa se zareasca vreo cateva parcele de pamant acoperit cu zapada.
Plutim chiar peste varfurile copacilor si peisajul fuge pe langa noi cu o viteza care il face sa para fluid. In cabina se lasa o tacere de moarte. Tocmai se vede o poienita, cand avionul incepe sa zboare razant peste varfurile copacilor. Se aude cum se dezmembreaza fuselajul.
- Tineti-va bine, inca nu s-a terminat!
Sunt atat de violent zgaltait, incat nu pot ajunge la maneta si nici la comutatorul central pentru a intrerupe alimentarea electrica. Deodata,  o voce din spatele meu intreaba:
- Oare o sa mor?
Dupa o pauza, aud din dreapta mea:
- Nu.
Apoi iar liniste si senzatia ca ne ridicam din cabina. Avionul reuseste sa evite arborii de sequoia de peste 30 de metri inaltime, apoi se inclina, aruncandu-ma intr-o parte, desi port centura de siguranta. Scrasnind din dinti, imi spun: "Hai, ca poti!" Ma aplec din nou si  incerc sa trag de maneta. Se aude un huruit final, ultima zvacnire a elicei.
- NE PRABUSIM!, strig.

Ma asteapta o calatorie lunga

Sunt pironit in scaunul meu, cu o durere cumplita. Sangele care imi tasneste din ranile adanci de la cap mi se scurge pe fata si o parte imi intra in ochi. Incerc sa privesc cu ochiul drept, pentru ca am senzatia ca o bucata de metal mi-a patruns prin ochiul stang direct in craniu.
Ne-am prabusit intr-un loc deschis, la aproximativ 2.500 de metri inaltime, langa arbori masivi de sequoia, bolovani si stanci; pamantul pare acoperit cu un strat gros de zapada. Cand tusesc, simt gustul sangelui proaspat si cald. Trec alternativ prin stari de constienta si de lesin, iar o voce launtrica imi spune: "Nu te panica, relaxeaza-te si gandeste". Sunt pironit locului din cauza tabloului de bord si a mansei care s-au spart, dupa ce mi-au rupt coastele de pe partea dreapta. Urma sa aflu mai tarziu ca aveam sapte coaste fracturate, patru oase rupte la umarul drept si o articulatie dislocata. Glezna mea stanga parea zdrobita. Singura parte a corpului pe care mi-o pot misca este capul.
Avionul sta proptit in bot si in aripa stanga, adica aripa de pe partea mea, asa ca suport greutatea lui Lloyd, care ma blocheaza din dreapta. Si pentru ca avionul are coada in sus, gravitatia ne impinge pe toti inainte, asa ca suport si toata greutatea lui Wave, din spatele meu.
Rostesc cu greutate:
- Wave, unde esti?
Dupa cateva secunde, Wave raspunde:
- Ooohh, aici sunt.
Respir adanc si zic:
- Lloyd, ma auzi?
Alta pauza. Gafaind, Lloyd spune:
- Sunt bine.
- Wave, spun eu, scoate-ne de aici. Nu ma pot misca. Si Lloyd este tintuit si nu se poate misca.
- Da, da, lasa-ma cateva clipe.
Dar nici unul nu se misca. Timpul se scurge.
- Wave, iesi afara din avion!, strig. O sa ia foc!
Wave raspunde:
- Nu imi pot desface centura. Tot incerc, dar e blocata.
Reusesc sa spun:
- In regula, baieti, incercati sa nu va rezemati de mine! Eu voi face tot posibilul ca sa ies de aici.
Insa usa de pe partea mea e atat de deteriorata, incat nu o pot deschide. Simt mirosul padurii. Ne aflam intr-o zona umbrita dintr-o vale mare cu versanti abrupti - este Pustiul Pastravului Auriu, din California.
Wave incepe sa geama de durere. In timp ce imi intorc incet capul spre dreapta, il vad pe Lloyd tusind si inecandu-se cu propriul sange. Vreau cu disperare sa il ajut.
Ar fi atat de simplu sa raman asa cum sunt si sa astept ca avionul sa ia foc! Imi vine in minte ca nu are rost sa mai lupt. E mult prea greu! Apoi, dupa o clipa, parca aud o alta voce interioara izbucnind: Daca mor, macar sa mor incercand.

Hubloul de la capota avionului este chiar deasupra mea. Gemand ca un animal prins intr-o capcana, ridic capul in speranta ca voi vedea pe unde intra lumina. In ciuda durerii, imping cu capul in sus, ca sa deschid hubloul. Inca o data si inca o data. Incep sa imping si cu picioarele, dar simt o durere asa de mare in glezna stanga, incat trebuie sa renunt. Dar ceva bun tot se intampla: am bratele libere.
- Rezistati, le spun prietenilor, ma eliberez in curand!
Indarjit, ies afara, la lumina, cu capul si cu umarul stang mai imping inca o data si, in sfarsit, sunt liber. Incercand sa evit metalul taios al fuselajului, imi croiesc drum prin deschizatura si ma rasucesc mai intai catre aripa, lasandu-ma apoi sa cad in zapada rece, inalta pana la brau.
Dupa cateva minute, reusesc sa il eliberez pe Wave, deschizandu-i centura de siguranta si tragandu-l afara cu singurul brat bun care mi-a ramas.
Wave este grav ranit la frunte. Rosteste cu greu:
- Nu-mi vine sa cred ca am supravietuit unei prabusiri in munti…
Ne chinuim mult sa il scoatem pe Lloyd, dar nici chiar dupa 45 de minute  nu putem da la o parte cu mainile goale bucatile de metal rupt. Cand il strig pe Lloyd, nu primesc nici un raspuns.
- Doamne, spune Wave, este intepenit rau!
Devine limpede ca trebuie sa ne despartim pentru a ne dubla sansele de supravietuire. E necesar ca unul dintre noi sa mearga dupa ajutor, in vreme ce altul trebuie sa ia de sub scaunul pilotului transmitatorul de locatie pentru situatii de urgenta si sa il duca intr-un loc mai inalt. Astfel, un avion care ar trece pe deasupra, monitorizand frecventa radiolocatorului nostru, ne-ar putea gasi. Stiam ca Wave se poate achita de treaba asta, doar era mecanic de aviatie la uzinele de avioane McDonnel Douglas. Cel care ramanea in urma ar putea sa aprinda si un foc cu combustibilul ramas in rezervor si sa mai incerce sa il elibereze pe Lloyd.
Ma uit in ochii prietenului meu si spun:
- Imi pare rau ca…
Dar el ma intrerupe:
- Nu e vina ta. Nu puteai face nimic.
Intr-un an si jumatate de cand il cunosc pe Wave, nu m-a intrerupt niciodata si nici nu a vorbit vreodata asa de ferm. Dupa o pauza, ma intreaba:
- Daca pleci, crezi ca reusesti?
Am oasele rupte, un ochi inchis complet, plagi si zgarieturi pe tot corpul.  Ii spun lui Wave:
- Zapada este foarte adanca. Daca nu sunt furtuni, s-ar putea sa imi ia vreo cinci zile sau o saptamana.
Trec rapid in revista situatia: am ciorapi, bocanci, canadiana, manusi si pulover, plus carnetul de conducere si vreo 300 de dolari. As putea reusi. Mi se rupe inima cand il imbratisez pe Wave. A fost dintotdeauna optimist, amuzant si generos, iar tanara lui fiica inseamna totul pentru el. Lloyd are si el doi copii, amandoi baieti.
In timp ce imi iau ramas-bun, deja ma tem de ce ma asteapta. Ultimele mele vorbe gafaite catre Wave sunt:
- Daca faci o greseala, mori!
El da din cap posomorat, in timp ce eu pornesc la drum.

"Mama, tu esti?"

Dintotdeauna mi-a placut riscul si am tanjit dupa aventura. Cand eram copil, imi placeau cursele de motocros, karatele si urcatul pe munte. In martie 1993 incepeam sa invat sa zbor, iar in august obtineam brevetul de pilot. Eu si Wave ieseam cu avionul la fiecare sfarsit de saptamana. Zburam catre deserturile din California si Arizona, exersand tehnica de aterizare pe tufisuri.
Acum tremur, iar stomacul ma doare infiorator, in timp ce imi croiesc drum prin zapada inalta de vreo trei sferturi de metru, sprijinindu-ma de copaci. Respir cu greutate. Incerc sa nu ma gandesc la durerea de la glezna. Scuip sange si am inghetat rapid in aerul rece, de minus 10 grade Celsius.
Stiu ca autostrada 395 e la est, facand legatura intre Los Angeles, Reno si lacul Tahoe - sunt cam 64 de kilometri de la locul unde ne-am prabusit cu avionul si pana la autostrada. Ma hotarasc sa merg pe langa crestele sudice, unde trebuie sa fie mai cald. Din cand in cand ma opresc sa mestec bucati de zapada, incercand sa absorb apa.
Cunostintele mele privind hipotermia spun ca bautul de lichide reci cand te afli intr-un mediu cu temperaturi scazute poate duce la scaderea temperaturii corpului. Trebuie, totusi, sa ma hidratez. Nu am deloc mancare - am lasat painea, merele, sucul si apa la avion.
Tarziu, dupa-amiaza, dau peste o pestera uscata si goala. Sunt inghetat si am dureri peste tot, dar cel putin ma pot adaposti de vant. Stand asa, ma gandesc la tatal meu, Rocco. E singur la mine acasa, in Long Beach, la sud de Los Angeles; urma sa stea pana cand se termina iarna in New England. Paralizat pe partea stanga de la o serie de atacuri cerebrale, se putea misca numai cu ajutorul unui cadru. Cand calatoream, aranjam intotdeauna sa vina sa stea cineva cu el. Oare Kevin Doyle, partenerul meu de afaceri, se va opri sa mai vorbeasca cu tata? Eu si Kevin avem o firma care se ocupa cu vanzarea cablurilor sudate. Nu e deloc neobisnuit pentru mine sa nu il sun pe Kevin pana luni seara ori marti dimineata.
De vreme ce e duminica, isi va da, oare, cineva seama ca ceva nu e in regula? Prietena mea, Susan care stia ca urma sa decolez de pe aeroportul Long Beach? Sau sora mea, Denise, care locuieste in Woodland Park, langa Colorado Springs? Ori poate fratele meu, Rocco, din Connecticut, care este cu sase ani mai mare decat mine?
Nu ma mai pot concentra. Temperatura in scadere m-a extenuat. Tremur si am frisoane. Imi misc degetele de la picioare, imi incordez muschii abdominali. Inspir aer pe nas si expir pe gura doar in canadiana, incercand sa imi incalzesc pieptul. Corpul incepe sa se calmeze.
Bun, deci am gasit o solutie sa nu inghet. Imi zic: Peter, poti supravietui pesterii acesteia inghetate daca nu adormi. Si strig cu voce tare: Adormi si mori! Unu, doi, trei… Nu ma opresc pana nu ajung la o mie. Si apoi o iau de la capat cu numaratul. E o noapte infernala.
A doua zi dimineata, luni, 28 noiembrie, ma smulg din patul meu rece si pornesc imediat la drum. Gasesc un bat de care sa ma sprijin in mers, care imi usureaza presiunea din glezna. Dupa ce reusesc sa ma tarasc peste un perete stancos, ma uit la cerul senin. E cam 10 dimineata. Vad ceva ce seamana cu o stea. E fantastic!
Acest corp celest radiaza lumina. Sa fie Venus? Are forma de migdala, cu varful ascutit indreptat in jos. O lumina alba, extrem de puternica, radiaza pe margini. Inspaimantat, ma uit in alta parte, sperand ca va disparea. Dupa cateva clipe, lumina e inca acolo. Inteleg ca sunt pe punctul de a ceda, dar ce se intampla?
Nu mai pot sa ma controlez. Lacrimile incep sa mi se rostogoleasca pe obraz. Mi se pare ca pana aici mi-a fost. Gata, mi-a sunat ceasul, vin sa ma ia. Apoi imi vine alta idee. Ridic privirea si intreb:
- Mama, tu esti?
Mama mea a murit in 1981, dupa o boala lunga, si imi e tare dor de ea. Oare e aici, cu mine, calauzindu-ma?
Dupa ce ma opresc din suspinat, incep sa simt o pace interioara. Simt ca nu mai sunt singur. O s-o scot eu la capat cumva.
In acest timp, la mine acasa incepe sa sune telefonul. Unul dintre apeluri e de la sora mea, Denise, care ma roaga pe mine ori pe tata sa o sunam inapoi. Marti, 29 noiembrie, colocatarul lui Wave depune la politia din Long Beach o petitie prin care reclama disparitia lui, iar politia anunta Patrula Aeriana Civila. Iar miercuri, partenerul meu de afaceri, Kevin, o suna pe sora mea sa ii spuna ca nu mai are nici o veste de la mine. Denise se repede la Long Beach ca sa stea cu tata.

Ingenuncheat de viscol

Pentru mine, zilele trec intr-o succesiune neclara de agonie inghetata, in vreme ce continui sa ma tarasc pe drum. Sunt obosit si infometat - ganganiile lipicioase pe care le extrag scobind in scoarta copacilor nu imi potolesc foamea. In a patra noapte, imi sap o vizuina intr-un maldar de lemne, frunze si crengi pentru a ma incalzi. La primele simptome de inghet, inmarmuresc: degetele de la maini si de la picioare sunt decolorate si imi tiuie urechile.
O imbunatatire: imi pot deschide ochiul stang si chiar pot vedea cu el.
Joi, 1 decembrie, la cinci zile de cand a inceput dezastrul, sunt surprins sa dau peste o pajiste mare fara pic de zapada. De ce nu e zapada? Pasesc spre sud, unde pamantul e acoperit pe jumatate cu iarba. Zarind un mic iaz, putin adanc, ma intreb de ce nu este inghetat.
Cand vad o bula ridicandu-se la suprafata, imi smulg manusa din mana stanga si ingenunchez incet. Intind mana catre iaz si imi spun: Hai, Doamne, te rog! Strang pumnul si il scufund putin in apa:
- Ah, Doamne, multumesc pentru izvoarele astea termale!
Imi scot cu greutate hainele. In cinci zile am slabit enorm: pot sa-mi trag pantalonii fara sa ii mai deschei. Cufundandu-ma in apa calda, suspin:
- Doamne, ce bine este! Multumesc mult, Doamne! Multumesc!
E un adevarat chin sa ma desprind de izvor, dar in cele din urma trebuie sa o fac. Disciplina, disciplina, imi spun, in timp ce ma usuc si caut un adapost. In ziua urmatoare, lupta mea indelungata pentru cucerirea unui varf inzapezit e rasplatita cu o vedere panoramica inspre vest. Privind spre locul unde se prabusise avionul, ma intreb ce o fi facand Wave si daca Lloyd mai e in viata. Ma intreb daca inca mai este posibil sa fie salvati, desi nu am vazut si nu am auzit nici o echipa de salvare. Oare ei ma cred mort? Rasufland cu greutate, imi continui urcusul. Gura imi e uscata. Imi vine sa vars de oboseala. Combinatia mortala de teren accidentat si zapada pana la genunchi ma forteaza sa caut portiunile cu zapada nu prea inalta.

In noaptea asta, ingropat sub crengi si muschi, ascult urletul vantului inghetat. Urmeaza o furtuna, stiu sigur. Iar incep sa tremur, ca in fiecare noapte, si ma gandesc ca, daca va trebui, ma voi intoarce la izvoarele termale. Sub un cer rece, dar frumos si plin de stele, rostesc cateva rugaciuni pentru mama, tata, Wave si Lloyd. A doua zi, plecand la drum, ma pomenesc acoperit de turturi. In viata mea nu am mai vazut o astfel de zapada.
Intre timp, Patrula Civila Aeriana, care pana atunci folosise 26 de avioane si facuse 54 de zboruri de recunoastere prin muntii Sierra Nevada, este obligata sa anuleze toate misiunile de cautare. Denise organizeaza un grup de rugaciune pentru mine, iar televiziunea transmite stiri despre furtuna. Nimeni nu mai crede in salvarea noastra.

Ceea ce cauti e Intotdeauna sub ochii tai

In dimineata aceea de sambata, 3 decembrie, la sase zile de la prabusirea avionului, mi-aduc brusc aminte de ceva din trecut. Era vara si eram in clasa a patra; stateam cu bunicii la tara, in Connecticut. Intr-o noapte,
i-am zis bunicului ca vreau sa merg singur prin padure, sa caut niste animale salbatice. Bunicul a fost de acord, spunand: "Tine minte, misca-te incet si cu grija, ca de nu, vei trece pe langa ceea ce cauti. Ceea ce cauti e intotdeauna sub ochii tai. Ai rabdare".
Reamintindu-mi vorbele lui, imi zic: Stai calm. Tot ce ai nevoie se afla chiar aici. Privirea mea trece in revista fiecare copac, tufis ori bolovan, cand, deodata, prin vartejul de zapada, zaresc un trunchi de copac de latimea unei masinute. In dreapta e un sir de bolovani imensi care il apara de vant. Poate reusesc sa inalt o cazemata. Si asta si fac. Strecurandu-ma in interiorul trunchiului intunecat, ma relaxez complet.
Luptand cu teama de a muri singur intr-un trunchi de copac, imi folosesc putinele sanse de supravietuire ca pe o forma de inspiratie personala. Imi soptesc: Stiu ca sunt oameni care ne cauta. Probabil ca ne considera morti, acum, ca a inceput furtuna. Le voi dovedi ca s-au inselat.
Nu stiu cum reusesc sa imi continui urcusul spre est, facand ceva progrese. Imi mai petrec alte cateva nopti scuturand zapada de pe mine, sapandu-mi adaposturi pe sub crengi si ace de pin. Apoi, pe 7 decembrie, trecand pe la poalele muntelui Monache, intru intr-o vale si dau de niste acareturi aflate langa niste cabane turistice. Nu-mi vine sa cred: adapost!

Cu ceva har de sus si autodisciplina mentala si fizica, la sfarsitul diminetii de vineri, 9 decembrie, reusesc sa zaresc cu coltul ochiului un sir de stalpi de inalta tensiune. Imi croiesc drum printre tufele de salvie direct catre autostrada si incep sa zaresc cladirile insirate de-a lungul acesteia, la numai o aruncatura de bat. Simtind ca se apropie finalul periplului meu, merg inainte, cand deodata dau peste un gard de aproape trei metri, cu sarma ghimpata in varf. Stimulat de masinile pe care le vad si le aud trecand pe autostrada 395, depasesc neinsemnatul obstacol cat ai zice peste. Apoi sunt nevoit sa traversez o sectiune lata de vreo sase metri a apeductului Los Angeles, ce directioneaza apa din munte spre sud, paralel cu autostrada. In final, gasesc o spartura in gardul ce inconjoara canalul si o vale murdara. In fine: o intrare.
E aproape amiaza cand pasesc pe asfaltul autostrazii. Vad cateva masini venind dinspre indepartatul sud. Disperat, fac semn cu mana pentru a le opri. Soferii primelor trei masini raspund claxonand agresiv si depasindu-ma razant. Arat probabil ca un vagabond. Ochiul meu stang e tumefiat, sunt murdar si schiopatez. Hainele imi sunt rupte. Merg chiar pe mijlocul autostrazii facand semne cu mana. In cele din urma, un camion opreste, iar cand soferul iese din masina, strig:
- Ajutor, ajutor!, si ma impleticesc catre el.

O ultima cautare cu inima stransa

Soferul de camion ma duce pana la o cafenea aflata la vreo trei kilometri departare si roaga pe cineva sa contacteze autoritatile. Chelneritele imi aduc suc de mere si ciorba fierbinte de peste. Sorbind din suc si din supa calda, izbucnesc in plans, iar lacrimile mi se scurg pe tejghea. Curand, aud o chelnerita exclamand:
- Ajutorul de serif este aici!
Sergentul Wayne Read, ajutor de serif, imi arunca o privire si spune:
- Trebuie sa te duc la spital imediat. Spune-mi unde este avionul.
- Uite ce este, zic eu, daca nu am murit pana acum, nici nu mai mor. Avionul este intr-o zona cu multi copaci. In plus, probabil ca nu mai poate fi zarit, fiind ingropat in zapada. Cel mai rapid mod de a-mi salva prietenii este sa va duc chiar eu acolo. Va rog, haideti sa mergem.
Dupa ce a auzit povestea mea si a vorbit cu Chuck Mullen, alt ajutor de serif, Read e de acord cu planul meu. Ma duce pana la aeroportul Lone Pine, la 40 de kilometri distanta, unde ne intalnim cu managerul Bill Woodward, care accepta sa piloteze avionul lui, un Maule 5, pana la locul prabusirii.
Mullen, Woodward si cu mine zburam cam 35 de minute. Recunoscand varfurile acoperite de zapada, le transmit prin sistemul de comunicatii:
- Suntem in zona.
Sunt plin de speranta. Imi lipesc fata de geam, cautand cu privirea fumul de la focul lui Wave. Oare au scapat?
Dam inca un ocol si Bill zboara razant prin canion. In timp ce ma uit pe fereastra din stanga, Bill spune:
- Uite-l!
Avionul meu sta rezemat pe o aripa si coada i se inalta din zapada drept in aer, la fel ca acum 13 zile. Bill intreaba:
- Acesta este avionul tau?
- Da!, strig.
Ma gandesc: Wave, unde Dumnezeu esti?
Soarele s-a ascuns deja dupa culmile indepartate ale muntilor, iar noi continuam sa ne invartim in cerc. Curand, un elicopter specializat in misiuni de salvare de la baza navala China Lake, California, ni se alatura. Doi salvatori sar in zapada care le ajunge pana la brau. Puternici si atletici, urca spre epava avionului. Ajunsi la Maule-ul meu, fac o descoperire trista: corpul inghetat al lui Lloyd sta inert in scaunul sau.
E prea mult pentru mine. Echipajul de salvare ii comunica lui Bill:
- Il cautam si pe celalalt.
Ajutorul de serif Mullen ma intreaba:
- Unde ar fi putut sa se duca?
Ii raspund:
- E posibil sa fi luat cu el echipamentul de salvare, ca sa il instaleze pe un varf sudic, unde este mai cald.
Echipa de la sol ii comunica prin radio lui Bill:
- L-am gasit!
Mullen imi transmite vestea, iar eu intreb imediat:
- E bine?
Suspinand adanc, se intoarce catre mine. Imi spune incet, cu voce grava:
- L-au gasit cam la zece metri de avion. Nu a supravietuit.
Corpul lui Wayne zace in zapada, marturie a faptului ca supravietuise totusi furtunii de doua zile. Inchid ochii si imi clatin capul. Durerea pricinuita de moartea celor doi prieteni la bordul avionului meu, pierduti in frig, imi strapunge sufletul. Wave, de ce nu esti in viata? Ce s-a intamplat?
Cand Denise afla ca m-au gasit, trebuie sa se aseze, ca sa nu lesine. Tata si Susan sunt linistiti, dar e un sentiment amestecat cu amaraciune, stiind ca Lloyd si Wave au pierit.
Seara, la 8.30, dupa ce sunt dus la aeroportul Van Nuys pentru a fi transportat mai departe la spital, fratele meu, Rocco, navaleste inauntru.
- Te caut in muntii Sierra de sambata trecuta,  imi spune.
Incerc sa ma ridic, dar fratele meu ma ia in brate. Ii soptesc:
- Usurel, ca am multe oase rupte!
El da din cap a intelegere, cu ochii in lacrimi.
Ne indreptam catre avionul pe care il inchiriase Rocco. Pot sa ma misc doar in pas de melc. Fratele meu se ofera:
- Pot sa te sustin eu?
Raspund cu un oftat din rarunchi:
- Nu, multumesc! Ma doare prea tare.
Rocco imi spune:
- Da. Ai procedat bine! Ai procedat foarte bine! Sunt mandru de tine.
Iar imi dau lacrimile, care mi se scurg pe obraji.
- Ai facut cel mai potrivit lucru in situatia data: ai supravietuit! Ai reusit s-o scoti la capat!
Iar Rocco se asaza langa mine imbratisandu-ma protector, ca sa nu cad.

Peter DeLeo a suferit patru interventii chirugicale si a trecut prin doi ani de reabilitare fizica. Dupa refacere, a mai fost de cateva ori prin muntii Sierra Nevada, strabatand pustietatea pe schiuri.</p>

Vote it up
157
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza