Povestea Danielei Garcia

Desi soarta ii era potrivnica, tanara originara din Chile a reusit sa-si refaca viata. "Este o poveste cu final fericit", spune ea
 

<p>Paseste cu incredere, schiopatand usor, pe holurile Institutului de Reabilitare Infantila din Santiago, Chile. Parintii copiilor cu nevoi speciale, sositi aici pentru programari medicale sau terapie, ii zambesc plini de apreciere tinerei doctorite, mai ales cand ii vad mainile. Unii chiar o arata cu degetul si soptesc:

- Uite-o pe Daniela Garcia!

Daniela, in varsta de 27 de ani, este bine-cunoscuta atat in acest oras de sase milioane de locuitori, cat si in intreaga tara. Ea este autoarea unei carti autobiografice cu mare succes. Atat in 2006, cat si in 2007, Daniela a fost desemnata una dintre Femeile Anului din tara ei, iar in 2005 a aparut in topul celor mai influente zece personalitati din Chile.

Cand tinerii ei pacienti, dintre care multi sufera de handicapuri sau boli grave, precum distrofia musculara, se uita la ea curiosi, nu se supara. Stie ca si ei vor trebui sa-si gaseasca la randul lor propria sursa de curaj si optimism, odata cu trecerea timpului. Nu se supara nici cand o intreaba, cu sinceritatea fireasca a copiilor: "De ce schiopatezi? De ce ai carlige in loc de maini?". Ea spune despre astfel de situatii: "Imi place. Se creeaza o legatura intre noi".

Pana in ziua de 30 octombrie 2002, Daniela Garcia a dus o viata linistita si lipsita de griji, tipica pentru o tanara crescuta in sanul unei familii bune din Chile. Tatal ei, Cristián Garcia, era medic radiolog pediatru si profesor la Facultatea de Medicina din cadrul Pontificia Universidad Catolica de Chile (PUC). Mama ei, Leonor Palomer, era stomatolog, dar renuntase temporar la cariera pentru a-i creste pe Daniela, pe fratele ei geaman, Cristian, si pe cei trei baieti mai mici. Inteligenta, sportiva si plina de viata, Daniela inflorea in mediul plin de afectiune al caminului Garcia.

Fiind o eleva eminenta, si pasionata de biologie, Daniela a fost acceptata la facultatea de medicina a PUC, una dintre cele mai vechi si mai prestigioase universitati din Chile, tara in care diploma de medicina generala se obtine dupa sapte ani de studiu, si alti trei de rezidentiat.

In ultima saptamana din octombrie a anului 2002, Daniela avea 22 de ani si era in ultima luna de studiu a celui de al patrulea an de facultate. Avea de patru ani o relatie stabila cu Ricardo Strube, un tanar chipes si sportiv, care studia economia la o alta universitate. Cei doi iubeau natura si isi petreceau timpul liber plimbandu-se cu bicicleta sau facand sport.

In emisfera sudica se apropiau zilele fierbinti de vara, iar examenele finale erau pe cale sa inceapa. In aceeasi perioada, se desfasurau si jocurile anuale dintre facultatile de medicina, o competitie traditionala la care luau parte aproape toti studentii la medicina din tara. In fiecare an, circa 1.500 de studenti luau parte la concursul ce dura patru zile, printre probele caruia se numarau jocuri ca voleiul, baschetul, inotul, tenisul sau fotbalul. In acest an, competitia urma sa aiba loc la Temuco, un oras cu 260.000 de locuitori, situat la circa 670 de kilometri la sud de Santiago.

Colegii ei au batut-o la cap zile in sir sa-i insoteasca. Echipa avea nevoie de iscusinta ei la fotbal. In cele din urma, s-a induplecat, stiind ca sportul era una dintre cele mai bune modalitati de a scapa de anxietate si stres. Insa, cand a ajuns la gara in acea noapte de miercuri, sentimentul de rau-augur nu a facut decat sa se amplifice. Pentru a face fata sutelor de studenti care se indreptau inspre sud, catre Temuco, reteaua nationala de cai ferate suplinise numarul de trenuri, punand in functiune si vagoane vechi. Danielei nu i-au placut geamurile murdare, vopseaua scorojita si becurile arse din vagoanele invechite.

Trenul lor tocmai traversa orasul industrial Rancagua. Cand treceau dintr-un vagon in altul, un prieten mergea in fata ei, iar un altul in spate. Becurile de deasupra erau arse si nu puteau vedea mai nimic. Daniela nu stia ca pasajul care uneste in general vagoanele, acoperind gaura dintre tampoane, lipsea cu desavarsire. Prietenul ei inalt, Diego, cu picioarele lui lungi, putea sari cu usurinta intre tampoane, insa exact in momentul in care micuta Daniela l-a urmat, pregatindu-se sa sara si ea, trenul a luat o curba larga, iar distanta dintre vagoane s-a marit.

Daniela a facut un pas si deodata a simtit cum cade in gol. A disparut brusc de langa prietenii ei.
Un pasager care fuma pe culoarul vagonului a spus:

- Hei, fata aia tocmai a cazut!

Daniela se simtea azvarlita dintr-o parte intr-alta. Iar apoi, ca trezita dintr-un vis confuz, si-a dat seama ca zacea pe sine in noaptea intunecata.

Nu o durea nimic, insa avea parul si ceva cald si lipicios pe fata - sange de la o taietura superficiala de deasupra ochiului stang. Si-a miscat mana stanga pentru a-si da parul din ochi. Nu s-a intamplat nimic. A mai incercat o data, insa avea impresia ca bratul ei doar lovea aerul. Uimita, si-a ridicat capul pentru a arunca o privire. S-a infiorat, ingrozita, vazand ce se intamplase. Jumatate de brat si mana stanga ii disparusera.

S-a uitat apoi la celalalt brat, cuprinsa de oroare: si bratul, si mana dreapta ii fusesera retezate. Sangera puternic prin ranile deschise ale celor doua brate amputate. A incercat sa se miste si, pentru prima data, a simtit un val de durere strabatandu-i intreg trupul.

Danielei nu-i place sa-si aminteasca ce a vazut in momentul urmator. Piciorul ei stang fusese amputat intre sold si genunchi. Piciorul drept lipsea cu desavarsire de la genunchi in jos.

Groaza pe care o simtea la gandul ca isi pierduse toate membrele era aproape de nesuportat. Fiind studenta la medicina, Daniela era constienta ca nu trebuia sa intre in panica. Stia ca pierduse probabil foarte mult sange.

Si-a dat seama ca, din clipa in clipa, putea sa soseasca un alt tren. Trebuia sa se ridice de pe sine si sa faca rost de ajutor. Altfel avea sa moara. Zacea intr-un punct in care sinele intrau intr-o curba periculoasa. A vazut in departare luminile a ceea ce parea a fi o benzinarie de la marginea unei autostrazi. Cumva, in ciuda leziunilor grave si a durerii, a reusit sa-si ridice spatele si sa se rostogoleasca de pe calea ferata, ajungand sa zaca in spatiul dintre sinele care o luau spre nord si cele care coteau spre sud. Insa nu putea sa se miste mai departe. A inceput sa urle:

- Ajutor! Va rog, ajutati-ma!

Din intamplare, exact in acel moment, un muncitor zilier de la ferma, Ricardo Morales, savura o tigara in aerul cald al serii, in timp ce se plimba de-a lungul sinelor, precum facea in fiecare seara inainte de culcare.

A alergat inspre ea.

- Nu te misca! O sa aduc ajutoare, i-a spus el uluit. </p>

Vote it up
289
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza