Povestea unei rapiri incredibile

Din clipa in care fiica ei a disparut, impreuna cu doi prieteni ai sai, o mama nu a incetat niciodata sa caute raspunsuri
 

<p>

Delores CysTer se indrepta vesela spre casa dupa o zi lunga de munca. Era 10 iulie 1993, ziua in care implinea 29 de ani. In emisfera sudica se instalase iarna, dar vremea devenise neobisnuit de calda in campia plina de vanturi Cape Flats. Era obosita dupa o tura de noua ore de sudat cutite de macelarie in Epping, zona industriala a orasului Cape Town, din Africa de Sud. In acea sambata insorita, gandurile ei se indreptau catre sarbatoarea pe care o planuise in familie.

Tanara mamica era insarcinata si decisese, impreuna cu sotul ei, Eric, sa dea o petrecere pentru cei patru copii ai lor Wayne, Samantha, Waylene si micuta Johnnica. Cand a coborat din taxi, Delores si i-a imaginat deja pe cei trei copii mai mari ajutand-o plini de incantare pe bunica lor la pregatirile ce aveau loc in casuta din Mitchell’s Plain. Mai intai trebuia insa sa o ia pe micuta Johnnica de la cuplul care o ingrijea in timp ce ea era la serviciu, timp de cinci zile fara intrerupere. Mai ales atunci cand schimburile ei se terminau tarziu, cum fusese si cazul acelei saptamani.

„Johanna! Philip!“, a strigat ea vesela, in timp ce batea la usa. Johanna Ambraal era una dintre cele mai bune prietene ale lui Delores, o femeie plapanda si fermecatoare, mai in varsta cu sapte ani, de care Delores avusese grija intr-o perioada dificila pentru mariajul ei. Philip ii fusese coleg de serviciu cu sapte ani in urma, cand obisnuia sa-l vada zilnic. Apoi a fost disponibilizat si a inceput sa lucreze ca sofer de camion.

Cum niciunul dintre ei nu a raspuns, Delores a batut mai tare. Curand, veselia ei s-a transformat in nerabdare. Apoi, in ingrijorare. A inconjurat casa de mai multe ori, batand la ferestre si usi, cu uimire si neincredere. In cele din urma, un vecin si-a facut aparitia fiindca auzise zgomotul. „Familia Ambraal a plecat“, i-a spus el. „Au impachetat tot si au plecat miercuri. N-au lasat nicio adresa.“
„Dar fetita mea e la ei!“, a strigat Delores. „Unde e fetita mea? Unde e Johnnica?“

Aflat La periferia orasului Cape Town, Mitchell’s Plan e unul dintre cele mai mari si colorate districte, un loc unde traficul de droguri si bandele sunt la ordinea zilei. Dar la fel este si spiritul comunitar. Toata familia extinsa a lui Delores si prietenii ei au inceput imediat cautarile. Curand, li s-au alaturat si altii.

Singura  pista a venit de la vecinul sotilor Ambraal. Acesta si-a amintit ca i-a auzit pe cei doi cum discutau sa se indrepte spre o localitate din apropiere, Manenberg, apoi catre Port Elizabeth, un oras de coasta aflat la 750 de kilometri distanta. Nici urma de ei in Manenberg, dar Delores stia ca Philip avea o sora, Mimi, in Port Elizabeth. A sunat-o. Mimi i-a spus ca, din ce stie, cei doi sunt inca in Cape Town.

Sotii Ambraal ii erau cei mai buni prieteni, asa ca Delores nu a vrut sa amestece politia. Comunitatea din care facea parte nu era una care sa apeleze cu usurinta la autoritati. Si, oricum, se gandea ca sigur exista o explicatie logica pentru disparitia lor. Dar, pe masura ce noptile de nesomn se inmulteau, a inceput sa cedeze nervos. Si Eric se imbolnavise de ingrijorare. Disparitia cutremuratoare a fetitei lor incepea sa lase urme asupra sanatatii lui. La noua zile dupa disparitia Johnnicai, familia a declarat incidentul la politie. Or fi fost sotii Ambraal prietenii lor, dar rapirea fetitei era un act criminal.

Conform declaratiilor lui Stephanus van Deventer, locotenent colonel la Biroul pentru Persoane Disparute, care apartine de politia sud-africana, pana la 1.700 copii – cam patru pe zi – sunt declarati anual disparuti. Multi dintre ei sunt gasiti in decursul unui an. 87% dintre copiii dati disparuti intre 1 decembrie 2010 si 30 noiembrie anul trecut au fost gasiti, conform raportului provenit de la Missing Children South Africa (Copii Diparuti in Africa de Sud – MCSA). „La fel ca in familiile acestora, nici noi nu ne pierdem vreodata speranta ca acei copii, care inca sunt disparuti, vor fi gasiti in viata“, spune Judy Olivier, coordonator national la MCSA.

In fiecare saptamana, Delores suna la sectia de politie dupa vesti si se ruga incontinuu. Fie ca se indrepta spre statia de taxiuri in drum spre serviciu, fie ca se plimba agitata in timpul noptii, privea cerul  si implora mereu: „Doamne, adu-mi copilul acasa si ai grija de el!“

In cele mai intunecate momente, isi imagina cum Johnnica fusese vanduta unor straini, pedofili sau traficanti, sau chiar ucisa pentru siguranta celor ce-o tineau captiva. Dar oricat de inexplicabile si josnice pareau actiunile celor doi soti, ea nu si-i putea imagina permitand ca fetitei de care avusesera grija ca si cum ar fi fost a lor sa i se intample vreun rau. Philip avea copii dintr-o casatorie anterioara, dar Johanna Ambraal nu putuse sa aiba niciunul. Probabil ca dragostea i-a determinat sa dispara impreuna cu fiica ei, a concluzionat Delores.

Ea a alungat restul gandurilor si s-a concentrat doar pe acesta. Isi  oferea astfel o scanteie de speranta ca Johnnica era in viata si ca va fi din nou a ei. Delores si Eric au crezut ca venirea pe lume a noului lor copil le va mai usura durerea, dar, oricat de mult il iubeau pe noul sosit, fiul lor, Morné, nimeni si nimic nu putea s-o inlocuiasca pe Johnnica.

Flacara sperantei s-a aprins din nou, dupa trei ani, in iunie 1996, cand Delores a strans suficienti bani din modestul ei salariu ca sa plateasca benzina pana in Port Elizabeth. Impreuna cu doua surori, s-a inghesuit in masina cumnatului ei, o Mazda albastra. Acesta a condus toata noaptea, pentru ca Delores sa o poata vizita pe Mimi Ambraal.
A meritat: Mimi i-a spus ca fratele ei locuia undeva in Johannesburg, la 1.400 de kilometri de casa din Cape a lui Delores, si ca avea o fetita. Mimi facuse rost si de o poza neclara, cu o fetita de sase ani. Delores a recunoscut-o imediat pe Johnnica, dar bucuria i-a fost umbrita de durere si manie. Copilul era in viata, dar nu crestea langa ea. A tinut poza in dreptul inimii pe tot drumul spre casa.

Delores a transmis politiei informatia si a inceput sa se roage si mai mult. In ciuda faptului ca Johnnica era in viata, trecusera ani de cand o pierduse si stresul acumulat isi cerea tributul. Agitatia constanta o facuse sa piarda foarte mult in greutate, iar spre sfarsitul lui 1997 a suferit o cadere nervoasa. A cautat ajutor la spitalul de psihiatrie Lentegeur, din Mitchell’s Plain, unde si-a tratat suferinta timp de saptamani bune.

Cateva luni mai tarziu, familia a fost lovita din nou de tragedie. In februarie 1998, Eric, sotul lui Delores, a murit intr-un accident de masina. Ajutorul primit de la mama sa si din partea lui Alfonso, un prieten de familie, dar si gandul ca trebuie sa se faca bine, pentru a-si gasi copilul pierdut si pentru a avea grija de ceilalti, i-au dat putere sa mearga mai departe.

Odata cu trecerea timpului, Delores si Alfonso au devenit din ce in ce mai apropiati, sfarsind prin a se casatori, in anul 2000. Au urmat doua fetite frumoase – Krislyn si Kristan. Totusi, parca nimic nu-i putea lua locul lui Johnnica. Delores obisnuia sa le perie parul asa cum facuse si cu Johnnica, in timp ce din ochi ii curgeau lacrimi. In acel an, Delores a contactat Asociatia Parintilor Ingrijorati ai Copiilor Disparuti (CPMC, condusa de Michael si Michelle Ohlsson. Le-a cerut celor doi ajutorul. Trecusera sapte ani de cand Johnnica disparuse, iar Delores dorea disperata sa stie daca cineva mai putea face ceva pentru a-i gasi fiica.

Michael si sotia sa, Michelle, consilier voluntar pe probleme de trauma, inca il mai cautau pe fiul lor Matthew, disparut de 15 ani. Au incurajat-o pe Delores sa continue sa spere. Astfel ca, in septembrie anul trecut, in loc de obisnuita vizita la sectia de politie, Delores a mers un kilometru in plus pana la sediul Organizatiei pentru Hartuire Sexuala, Protectia Copilului si Violenta in Familie, unde si-a spus povestea.

Cand a vazut ca se face decembrie si nu aflase inca nimic, Delores s-a dus  din nou la politie. In timp ce statea de vorba cu un ofiter pe coridor, un alt politist, subofiterul Nicholas Du Plessis, i-a auzit povestea. Miscat, s-a oferit sa incerce sa o ajute. Detectivul carunt a inceput imediat sa urmareasca pistele vechi, prima fiind chiar Mimi, sora lui Philip, din Port Elizabeth.
Politia s-a dus la Mimi acasa, ca sa afle vesti despre fratele sau, Philip. A reiesit ca acesta murise. Dar si sotia lui. Philip in urma cu cinci ani, iar Johanna cu un an inainte. Dar Johnnica era in viata! Si, mai mult de atat, locuia in Port Elizabeth, cu cei doi copii ai ei. Dupa o investigatie de mai putin de doua saptamani, s-a rezolvat astfel un mister ce dura de 18 ani.
Du Plessis a sunat-o pe Delores.
 – Am si vesti bune si vesti proaste, spuse el.
– Nu-mi spuneti ca Johnnica a murit, raspunse Delores, sugrumata de teama.
– E bine, o asigura el. Delores tipa si izbucni in lacrimi de usurare si fericire.
– Dar vestea proasta e ca cei care au rapit-o sunt morti si nu mai pot fi dati pe mana justitiei.
Isi trase din nou sufletul si continua.
– Mai am niste vesti bune. Aveti si doi nepotei!

Era o noapte fierbinte de vara in ultima saptamana din ianuarie a acestui an. In casa cu patru camere a   familiei, cei prezenti s-au adunat in jurul fotoliului maro de plus. Delores s-a asezat tremurand. Deschise telefonul si suna. Era un apel la care visa de ani de zile. „Buna, Johnnica“, spuse, luptandu-se sa-si stapaneasca lacrimile. „La telefon e mama ta!“
La celalalt capat al firului, Johnnica Bailey sau Johnnica Senoné Ambraal, dupa cum o numisera sotii Ambraal, pur si simplu nu-si putea crede urechilor. Crescuse percepandu-i pe cei doi, care o strigau adesea „Senoné“ sau „Micky“, drept parinti. Le spunea „Hanna“ si „Philip“, nu „mama“ si „tata“, dar credea ca asta e din cauza ca nu locuia cu ei. Pentru ca ambii lucrau, locuia cu sora mai mica a lui Philip, Jennifer, si cu sotul acesteia. Johnnica crezuse ca femeia e matusa ei. Se simtea fericita cu ea, mai ales ca, dupa scoala, o ajuta la treburi sau se juca, alaturi de prietenele ei, in micuta curte a casei din Port Elizabeth.

Jennifer, Johanna si Philip nu isi afisau prea mult afectiunea, dar Johnnica stia ca o iubeau. Au crescut-o insuflandu-i valori morale crestine si ducand-o la biserica in fiecare duminica. A facut parte chiar din corul bisericii. La 15 ani, in timp ce se afla in turneu cu acesta, cantase chiar la biserica din Mitchell’s Plain, la doar cateva strazi de casa lui Delores.
In 2006, Johanna si Philip s-au mutat in casuta lui Jennifer, deoarece Philip era grav bolnav de cancer. Foarte afectata, Johnnica, care implinise 16 ani, l-a ingrijit si i-a schimbat pansamentele, pana cand a murit.

Cand Johnnica s-a indragostit si si-a dat seama ca e insarcinata, s-a temut de reactia familiei. Socata, Jennifer a gonit-o de acasa, pentru ca apoi sa se imbuneze si s-o primeasca inapoi, inainte de nasterea fiului ei, Kezian, care acum are aproape patru ani. Jennifer a acceptat relatia ei cu acel tanar. Doi ani mai tarziu, l-a primit bucuroasa pe cel de-al doilea copil al Johnnicai, o fetita pe nume Keshia.

Intr-o dimineata din anul 2010, Johnnica se afla la spital cu Kezian, cand a primit un telefon devastator. Jennifer suferise un atac de cord. Peste un, cand Johnnica inca nu-si revenise complet dupa moartea lui Jennifer, Johanna s-a imbolnavit si ea.

Fara Jennifer in preajma, toata greutatea a cazut pe umerii fetei. Ea s-a aflat si langa Johanna cand aceasta a murit, tot de cancer, anul trecut. Ramasa si fara ultima ruda si cu relatia incheiata, Johnnica a fost primita de catre unul dintre fiii lui Philip.

Nici macar pe patul de moarte, Philip, Johanna sau Jennifer nu i-au suflat vreun cuvant despre trecutul ei. Apoi, Craciunul trecut, in timp ce ciocneau un pahar in familie, Johnnica a avut parte de prima aluzie cu pivire la veridicitatea trecutului ei.
„Johanna nu e chiar mama ta“, i-a spus nora lui Philip. „Mama ta te-a dat spre adoptie cand te-ai nascut, pentru ca erati kroes.“ (Par cret, care indica origine neagra, africana – o insulta pentru unii membri ai comunitatii.)Johnnica a pus-o pe seama alcoolului si nu a crezut-o nici macar atunci cand, dupa doua saptamani, aceasta i-a spus iar: „Mama ta naturala te cauta.“

Cand Delores a sunat-o in lacrimi, pe 26 ianuarie, Johnnica a fost socata. Era neincrezatoare. A fost nevoie ca politia sa o sune, pentru a se convinge de adevar. Intr-un final, Delores a pus telefonul pe speaker, pentru ca Johnnica sa-si poata auzi fratii si surorile. „Vreti sa vin in Cape Town?“, a intrebat ea tremurand. „Da!“, au strigat fratii ei, „Da!“

Delores si-a luat economiile facute la noua ei slujba de la cantina si i le-a trimis Johnnicai pentru drum. Pe 2  februarie, toata familia s-a strans s-o astepte pe fata cu afise de bun venit si castroane cu koekister (gogosi impletite). Taxiul a lasat-o pe Johnnica la sectia de politie din Mitchell’s Plain, iar o masina cu girofar i-a adus pe toti trei acasa, la ora 2 dimineata.
Ingrijorarea de moment a lui Delores s-a transformat in incantare cand a deschis usa si i-a vazut. „Copilul meu, priviti, a venit copilul meu!“, a spus, luandu-l pe Kezian in brate si alergand catre Alfonso. Baietelul de trei ani parea sa fie mai degraba fata ei disparuta, decat tanara de 21 de ani care tocmai coborase din masina politiei, purtandu-si in brate celalalt copil. I-au trebuit cateva minute lui Delores sa alerge catre locul unde Johnnica se asezase tacuta, inconjurata de fratii ei. Si-a luat fiica in brate si a potopit-o cu o mare de lacrimi si de cuvinte. Au stat de vorba pana la 6 dimineata. Apoi, Delores a condus-o pe Johnnica in camera pregatita special pentru ea si a vegheat-o si in timp ce dormea.

Acum urmeaza insa partea cea mai grea. „Prima intalnire cu copilul disparut e ca o luna de miere“, spune Michelle Ohlsson, de la CPMC. „Apoi, copilul si parintele trebuie sa-si potriveasca visele si asteptarile cu realitatea. Cat timp ati fost despartiti, vreme de 19 ani, copilul tau a fost crescut si modelat de altii. Trebuie sa ajungi usor-usor la o intelegere mutuala, dar si la compromisuri si acceptare.“

Delores este, pe buna dreptate, furioasa pe sotii Ambraal. „Sunt bolnava din cauza anilor in care m-au tinut departe de copilul meu!“.
Johnnica ezita intre resentimente si faptul ca rapirea, din punctul de vedere al lui Philip, Johanna si Jennifer, a fost o dovada de afectiune. „S-au purtat bine cu mine“, spune ea incet. „Viata alaturi de ei este singura pe care am avut-o si nu a fost o viata rea. N-am cum s-o regret. Daca nu as fi fost rapita, nu as fi avut copiii astia frumosi.“

Toti trei locuiesc acum cu Delores. Femeia isi acopera fata rotunda cu o batista si suspina. „Johnnica e o fata tacuta, iar cand figura ei devine trista, ma gandesc ca ii este dor de Port Elizabeth“, se necajeste ea.
Fata isi cuprinde linistitor mama pe dupa umeri. Si, pentru o clipa, figura ei draguta seamana cu cea a mamei ei. „Simt ca exista o caldura speciala aici“, zambeste ea. „Aici imi este familia.“

</p>

Vote it up
179
Ai votat deja!Voteaza