Potop in canion

Un traseu montan de agrement devine o capcana primejdioasa pentru un grup de tineri amatori de alpinism
 
<p>Pe un brau de stanca ingust si inclinat, unde abia daca le incap picioarele, trei barbati si doua femei stau zgribuliti sub ploaia nemiloasa. Sunt imbracati numai in pantaloni scurti si tricouri subtiri si uzi pana la piele. Temperatura a atins 16 grade Celsius si continua sa scada. La vreo sase metri dedesubt, viitura de pe munte se scurge pe un jgheab stancos, cu trepte la baza carora s-au format rezervoare adanci pline cu apa. Daca unul din ei aluneca acum, suvoiul ce se involbureaza sub ei l-ar antrena intr-o cadere de zeci de metri pe hornul ingust si pietros. De aceea, fiecare s-a legat de cate un copac. Nu se stie cat va dura ploaia si nici daca salvatorii vor putea ajunge la ei inainte de zori.
- Vreau acasa! Vreau sa cobor!, izbucneste una din tinere.
Panica isi arata coltii. Atunci, barbatul care o tine strans in brate, ca sa o incalzeasca, fara sa-i mai pese ca abia se cunoscusera, incepe sa cante din toti bojocii: "Stau singurel,/Bing-bang"... "Intr-un copac,/Bing-bang", i se alatura si ceilalti. Continua sa repete cantecelul in bezna de mormant care ii inconjoara. Si parca incep sa simta ca se mai incalzesc.

Sambata, 7 august 2010, Administratia Nationala de Meteorologie a emis un nou cod galben de ploi torentiale, cu acumulari insemnate de apa, pentru 25 de judete din nordul, centrul si sudul tarii. "Nu scapam insa de ploi nici la noapte. Noaptea va fi agitata, incarcata de averse si descarcari electrice", adauga prezentatoarea de la Realitatea TV.
Desigur, unii nu erau in fata televizoarelor in acel weekend fierbinte. Ca multi alti romani, brasovenii Sebastian Tintesan si sotia sa, Steliana, se refugiasera de caldura orasului si rutina cotidiana intr-un camping din apropierea barajului Pecineagu, situat intr-o depresiune dintre Muntii Piatra Craiului si Muntii Iezer-Papusa.
La 35 de ani, Sebastian - pentru prieteni Sebi -, un tanar brunet si bine cladit, pasionat de tot ce inseamna sport montan, de la alpinism la rafting si schi, se poate lauda ca isi castiga traiul facand ceea ce-i place. Ca instructor montan, organizeaza si conduce activitatile in aer liber la o firma de teambuilding. Sotia sa, Steliana, o blonda miniona, are 32 de ani si este secretara la o firma de curierat.
In timp ce la televizor se dadea prognoza de mai sus, ei, impreuna cu nasii lor de cununie, din Bucuresti, si cu alti prieteni si colegi din Brasov, stateau in jurul focului si pregateau o delicioasa cina la ceaun. Nici gand sa le fie dor de televizor sau de stirile de seara. Au suplinit cu brio lipsa acestora scotand chitara si cantand.

A doua zi, pe drumul spre casa, gasca - zece la numar - a oprit la o belvedere din apropierea satului Podu Dambovicioarei. Era cald si insorit. Nici urma de nor pe cer. Toti purtau pantaloni scurti si tricouri. Doar in picioare aveau bocanci de escalada, caci ultima parte a distractiei abia incepea.
De la panorama au mers vreo 20 de minute, pana la un canion ingust si abrupt, sapat de apele repezi ale ploilor de munte in peretele pietros.
- Stiu bine zona, este un traseu pe care l-am pitonat si curatat cu niste prieteni, zise Sebastian.
Insotit de un instructor, nu trebuia sa fii as ca sa cobori pe acolo prin alunecare pe coarda ("in rapel", cum spun alpinistii). Diferenta totala de nivel nu era mai mare de 150 de metri. Pe fete le astepta o aventura de neuitat.
Canionul, de fapt un horn ingust, de vreo doi metri latime si cu pereti inalti de 50-60 de metri, din piatra fina, arata ca un sir de trepte neregulate, fiecare de cativa metri inaltime - o secventa de cascade succesive, dar uscate.
Au intrat in canion pe la ora 13. Coborarea mergea bine. Baietii filmau, faceau glume si dadeau indicatii. Cel mai bine se descurca Steliana. Sebastian
era mandru de ea. Ii asculta intotdeauna sfaturile si avea incredere deplina in el. In primavara isi oficializasera relatia. Absolventa de management, ea era o fire studioasa si retrasa, dar el, care facuse facultatea de educatie fizica, o atragea in diverse aventuri sportive. Se completau excelent.
La piciorul cate unei trepte mai gaseau ochiuri de apa rece ca gheata, ramase de la o ploaie recenta.
- Ce apa curata, numai buna de
baie!, remarca nasa lui Sebastian.
Iar nasul il intreba despre fructele de padure care cresteau prin crapaturile canionului.
- Ei, nu stiu daca-s comestibile, ca doar nu am plecat sa-mi testez abilitatile de supravietuire! Desi, daca ma uit la ritmul fetelor, ma tem ca ne prinde noaptea!, ii raspunse el in gluma.

Pe la jumatatea traseului, soarele s-a ascuns brusc. Au inceput, din senin,  tunete si fulgere. Un firicel de apa, care se prelingea de sus susurand incet, incepu sa creasca vizibil. Semn rau, se gandi Sebastian.
O parte din grup, printre care si nasii, trecuse deja de jumatatea traseului si avea un avans considerabil. Sebastian si Steliana ramasesera in urma, impreuna cu Bianca, o tanara din Brasov, cu Ovidiu, un prieten de familie din Bucuresti, si cu un coleg de-al lui Sebi, Gabriel. Strabatusera o treime din traseu si erau acum la o treapta foarte inalta, sau "saritoare", pe limba alpinistilor. Ca sa o coboare, trebuia sa desfasoare vreo 40 de metri de coarda.
Sebastian a recunoscut-o imediat. Era cea mai lunga cascada din horn. Chiar in clipa aceea, s-au desfacut zagazurile cerului. Turna cu galeata. Cat ai clipi, au fost uzi pana la piele. Iar haine de schimb nu aveau la ei.
Dar nu raceala era principalul pericol care ii pandea. La baza cascadei pe care tocmai coborasera, apa se acumula cu repeziciune. Acelasi lucru se intampla sub toate treptele hornului. Unele din aceste bazine (numite si "bulboane"), sapate in timp de apele torentelor, aveau si doi metri adancime. Sebastian privi in sus. La munte, daca ploua, orice paraias creste brusc, devenind un fel de balaur acvatic, care taraste totul la vale: stanci, copaci, oameni. Problema era cata apa urma sa vina. Pe hornul acela ingust erau in mare pericol.

Trebuie sa iau o decizie!, se gandi Sebastian. A vorbit cu cei din grupul de mai jos si le-a aruncat o coarda. Ei puteau continua in relativa siguranta coborarea, caci trecusera de partea dificila si aveau timp sa se puna la adapost in caz ca, intre timp, pe urmele lor se umflau apele. Daca, insa, Sebastian si cei ramasi in urma - printre care trei persoane care foloseau coarda de alpinism prima data in viata - incepeau sa coboare in rapel cascada cea mare, riscau sa fie surprinsi de viitura atarnati de perete.
O solutie era calea intoarsa. Sebastian a incercat sa urce pe cascada pe care tocmai coborasera. Nu avea insa blocatoare pentru coarda, iar stanca era prea neteda si alunecoasa. S-a chinuit o ora s-o abordeze cu mainile goale, dar n-a reusit. Intre timp, la baza ei se stransese atata apa, incat ii ajungea pana la brau.
Sebastian cauta cu privirea un loc in care cei cinci sa se poata refugia. Sus, pe peretele drept al hornului, se vedea o limba de pamant. Apa continua sa creasca, dar locul acela, aproape inaccesibil, ar fi fost ferit de suvoaie.
Venise clipa lui Trebuie! De data aceasta, era obligat sa reuseasca escalada libera. Alt plan de rezerva nu mai aveau. Si i-a reusit snur. Acolo, sus, in peretele abrupt si neprietenos al canionului, se incapatanau sa creasca si cativa copaci. Prinse coarda de unul din ei si incepu sa-i traga pe ceilalti patru, pe rand. Aveau numai atata loc cat sa-si puna picioarele in paralel cu stanca. Si nici macar nu era drept, ci inclinat in jos spre canion, de parca muntele voia sa-i scuture inapoi, pe toboganul plin cu apa si abrupt, unde ii pandea moartea sigura. S-a ancorat fiecare de cate un copac. In fine, puteau rasufla cumva usurati.
Aici, pe perete, aveau si semnal la telefonul mobil. Pe la 20.30, Sebastian a vorbit cu cei care o luasera inainte. Ajunsesera jos in siguranta. Daca ei sunt in viata, hai acum sa ne vedem si noi de viata noastra!, isi spuse Sebastian si suna la 112.

In seara zilei de 8 august, la refugiul de la Cota 2000 din Muntii Fagarasului, Ion Sanduloiu, seful Serviciului Salvamont Arges, astepta sa i se termine tura. Avusese o zi plina. Scosesera o turista din prapastie si o trimisesera cu elicopterul la spital in Bucuresti.
Pe la noua seara suna telefonul. Erau cei de la Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta Arges. Intr-un canion din Piatra Craiului, langa Cheile Oratii, ramasesera blocati de viitura cinci turisti. Zona era dificila. Interventia avea sa fie foarte periculoasa. Verifica la Centrul de Prognoza. In jurul orei 23, se preconiza o intensificare a precipitatiilor. Ca sa intervina, trebuia sa se grabeasca.
Dintre formatiile de interventie pe care le coordona, cea mai apropiata de cei cinci era cea de la Campulung. "Stiam ca tocmai se intorsesera din patrula, dar trebuia sa-i chem." De cand lucra in bransa, de 45 de ani, se obisnuise: in perioadele de vacanta, cand lumea se relaxeaza si pleaca in concediu, salvamontistii se incordeaza si lucreaza la foc continuu.
Alexandru Holbosan, zis Puiu, in varsta de 60 de ani, tocmai se intorsese acasa, la Campulung, dintr-o patrula prin Muntii Iezerului. El si colegii de formatie reparasera acoperisul si adusesera lemne pentru iarna la refugiul Salvamont, apoi verificasera traseele.
Abia apucase sa faca o baie si se pregatea sa manance ceva, cand suna telefonul. Era dispeceratul de urgente al judetului Arges. La Podu Dambovitei, cinci turisti erau blocati de ape intr-un canion periculos. Bunul lui prieten, Ion Sanduloiu, se uitase pe harta si le spusese dispecerilor: "E la nea Puiu".
Toti il cunosc pe nea Puiu, singurul care putea ajunge in acel canion la ceas de noapte. E salvamontist de 40 de ani si a fost dintotdeauna indragostit de masivul Piatra Craiului. Il considera cel mai frumos din lume si descopera carari noi mereu. "Eram foarte obositi. Dar nu puteam spune nu", isi aminteste el acum.

Steliana Tintesan statea ancorata de copac alaturi de Sebastian, Bianca, Ovidiu si Gabriel. Daca vantul incepea sa bata mai tare, copacii crescuti pe versanti se puteau rupe si prabusi oricand peste ei - sau cu tot cu ei. Dar nu-si putea permite sa fie speriata. Era, oricum, mai experimentata decat ceilalti. Daca ea si Sebi cedau, cedau toti. Acum, ploaia ii amintea cum se imprietenise cu Sebi. Cu noua ani in urma, un necunoscut o abordase pe strada, salutand-o de parca se stiau de o viata. I-a spus ca fusese la ea acasa, la o petrecere, dar Steliana nu l-a crezut. Cand, insa, a inceput sa ploua, el s-a oferit sa o conduca acasa si i-a demonstrat ca-i cunoaste adresa.
De atunci n-au scapat weekend sau vacanta in care sa nu faca impreuna o drumetie montana. Ii placea firea lui sportiva. In cercul ei de prieteni nu erau oameni atat de activi.
Steliana le-a impartit proviziile ei de hrana celorlalti: doua iaurturi, o punga de alune si un litru si jumatate de apa. Apa nu prea au baut. Se saturasera de ea. Curgea pretutindeni imprejur. In plus, locul si pozitia nu le permiteau decat sa-si faca nevoile din picioare, cu urina siroind prin pantaloni pana in bocanci - cum de altfel si facusera cativa. In departare, jos, se zareau luminile caselor din Podu Dambovitei. Oamenii isi vad de treaba jos, in timp ce noi incercam sa ne salvam! Si altadata, cand noi vom sta la caldura acasa, altii poate ca vor suferi, se gandi Sebastian.

Pe la ora 23, Holbosan si ceilalti trei membri ai echipei sale au ajuns la gura de sus a canionului si au strigat, ca sa afle daca turistii erau in regula. Sebastian le-a raspuns. Nu-i cunostea personal, dar participase de cateva ori la operatiuni de salvare in zona Brasovului. Avea un mare respect pentru cei care vin sa te salveze din inima muntelui in ceas de noapte. Stia ca nu o fac pentru bani.
Exact atunci, tunete si fulgere au inceput sa brazdeze din nou cerul. Salvamontistii aveau sa lucreze contra cronometru, caci, daca ploaia se intetea, viitura putea creste in orice clipa. Au lasat un om sus, sa supravegheze debitul apelor, iar Holbosan si alti doi slavatori au coborat in rapel, pe cascadele pe care continua sa curga apa. Inainte de a patra, i-au zarit: cativa  tineri infricosati si infrigurati, refugiati pe un perete foarte abrupt. A durat o ora doar sa-i ajute sa coboare de acolo.
Toti, si salvatori, si turisti, erau uzi pana la piele. Steliana rasufla usurata. Inca nu-si dadea seama ca abia acum o astepta testul major. Erau din nou la baza celei de a treia cascade si trebuia sa o ia inapoi, urcand pe coarda cu blocatoare, in timp ce apa curgea peste ei de sus in cantitati apreciabile.
Pentru Steliana, chinul era inzecit. De mica, ea are o problema mai putin obisnuita: nu suporta sa ii curga apa pe fata. Cu ploaia se descurca, dar daca mai multa apa ii atinge nasul, intra in panica. Se sufoca si izbucneste in lacrimi. De aceea, baia - fie ea in mare sau in cada - e tabu pentru ea. Cand se spala pe fata, isi uda intai o jumatate de obraz, apoi pe cealalta. Niciodata nasul. Iar acum trebuia sa urce un perete neted, pe care apa curgea in valuri. Pe la jumatatea lui, Steliana s-a blocat. "Voiam sa le zic sa se grabeasca, fiindca simteam ca ma lasa puterile. Dar niciun cuvant nu-mi iesea pe gura", isi aminteste ea.
Sebastian a sesizat ca ceva nu era in regula si s-a repezit sa o impinga de jos. In acel moment, i s-a dezlegat limba Stelianei. "Nu mai pot!", voia sa spuna, dar din gura i-a iesit mai mult un strigat de bucurie. Trecuse cu bine hopul. Iar Sebastian fusese alaturi de ea la momentul potrivit. Ca intotdeauna.

Dupa cinci zile, pe 13 august, Sebi si Steliana se pregatesc pentru un weekend la Lacul Sf. Ana. Peripetia de saptamana trecuta e inca proaspata in mintea lor, dar nu ii face sa dea inapoi de la noi aventuri.
"A fost experienta vietii mele de pana acum. Dar trebuie sa ma intorc candva in acel canion si sa fac traseul pana la capat!", spune Steliana. "Am incredere in Sebastian, iar asta imi da curajul de a face lucruri pe care nu credeam ca le-as putea face." Iar Sebastian adauga: "Intr-adevar, ne completam foarte bine. Copilul nostru cred ca va fi perfect".</p>

Vote it up
221
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza