Portretul unui invincibil

Cum a schimbat prietenia incredibila dintre un puscarias carismatic si un aristocrat francez vietile amandurora in bine
 

<p>

Abdel Sellou nu va uita nicicand acea prima intalnire. Notificarea de la biroul de somaj a ajuns intr-o dimineata ploioasa de decembrie 1994, la Paris. I se propunea sa aplice pentru o slujba – „asistent ingrijitor si companion pentru un tetraplegic“. Sellou nici macar n-a facut efortul s-o citeasca pana la capat. Pentru el era mereu vorba de acelasi exercitiu: sa obtina o semnatura pe acel document, pentru a demonstra ca s-a prezentat la interviu.

La 23 de ani, facuse deja 18 luni de puscarie pentru jaf armat. Apoi si-a gasit de lucru intr-o pizzerie, unde se plictisea atat de tare incat a facut tot posibilul sa fie dat afara. Nu avea niciun fel de scrupule in a trage foloase de pe urma sistemului. Timp de doi ani, a scos de la stat aproape la fel de mult cat ar fi castigat daca ar fi muncit.

Interviul pentru postul din notificare era pe strada Avenue Leopold-II, Paris 16, o zona instarita a capitalei franceze. La intrarea in micul palat, situat pe un hectar de gradina, Abdel a ramas, pentru un moment, fara glas. Apoi a intrebat, vorbind catre un interfon, fixat in piatra: „Slujba aia de asistent din anunt, aici e?“ I-a raspuns o voce plina de curtoazie: „Poftiti inauntru, domnule!“

A trecut, mai intai, printr-o intrare pentru trasuri si apoi prin alta. Abdel si-a dat seama, intr-un final, ca nu se afla in sediul unei companii, ci intr-o casa particulara. O casa atat de mare – cu tablouri realizate de mari artisti, cu scrinuri ce aveau sertare cu manere aurite, tocmai din perioada medievala, cu mese pe piedestaluri incrustate –, incat l-a lasat fara grai. In blugii lui decolorati si jacheta veche, facea o nota discordanta cu intreg decorul.
Cand barbatul aflat in scaunul cu rotile i-a cerut, printr-un semn, sa se apropie, Abdel l-a privit lung.
– Buna dimineata, imi puteti semna asta?, a intrebat Abdel. E pentru ajutorul de somaj.
Barbatul din scaunul cu rotile i-a raspuns imediat:
– Nu vezi? Nu pot sa fac nimic de unul singur. Sunt tetraplegic si am nevoie de cineva care sa ma ajute si sa ma insoteasca peste tot.
Philippe Pozzo di Borgo a simtit ca acest tanar e inca neimblanzit, iar asta l-a entuziasmat. Avea nevoie sa fie scuturat, nu compatimit.
– Esti interesat?, l-a intrebat pe Abdel.
Interesat? Asta era putin cam mult. Dar, la fel ca acest ghem de nenorocire din fata lui, condamnat mereu in scaunul lui cu rotile, nici el nu avea nimic de pierdut.
Abdel Yamine Sellou avea numai patru ani cand a parasit Algeria. Venise la Paris sa locuiasca impreuna cu noii lui parinti, unchiul Belkacem si matusa Amina, un cuplu fara copii. Nu era ceva iesit din comun pentru familiile arabe din nordul Africii sa le ofere un copil rudelor care nu aveau niciunul. A venit insotit de fratele sau, Abdel Ghany, care era cu un an mai mare. Cei doi aveau sa creasca intr-o tara unde trebuiau sa invete limba, intr-un apartament de trei camere din districtul parizian Beaugrenelle.

Parintii adoptivi nu i-au impus niciun fel de restrictii – usa era mereu deschisa. Abdel le cerea noilor sai parinti ceea ce dorea, dandu-le chiar ordine. Nimeni nu-i interzicea sa urmareasca filmele de seara si nici nu-l verifica la teme sau la ce ora se intorcea de la scoala.  Si nimeni nu se intreba unde era, cand se ducea sa fure de la magazinul din colt. Profita din plin de toata libertatea oferita.
Orice scuza era potrivita pentru a-si pune in aplicare micile smecherii: la scoala ii forta pe cei mai mici sa-i dea adidasii lor noi si se servea singur de pe rafturile supermarketurilor si de pe cele ale magazinelor sportive, fara sa mai treaca apoi si pe la casa. ii lasa fara aparatele foto pe turistii americani, care se imbulzeau la picioarele Turnului Eiffel. O data, de doua ori, de 20 de ori, Abdel a fost dus la sectia de politie. De indata ce-a implinit 18 ani, a ajuns in inchisoarea Fleury-Mérogis.

Dar nimic nu-l pregatise pe tanarul infractor pentru ceea ce avea sa insemne ingrijirea zilnica a unui invalid: faptul ca trebuia sa-i incruciseze bratele deasupra stomacului, pentru a-i face sangele sa circule, sau sa-i impinga pieptul in afara, sa-l poarte in brate pana la scaunul lui cu rotile, sa-i desfaca membrele si sa le aseze cum trebuie, sau sa-l incalte.
Deoarece locuia intr-un apartament din casa, Abdel se ocupa de Phillipe inca de la primele ore ale diminetii.
Desi ajunsesera impreuna din intamplare, tanarul a inceput incet-incet sa nutreasca sentimente de afectiune pentru acest invalid. „Pus fata in fata cu acest om, care era un spirit atat de generos, incat mai putea sa si rada, am simtit cum intre noi se creaza o legatura ce trecea dincolo de o simpla slujba“, povesteste Abdel in autobiografia sa.  „Fara sa aiba nicio legatura cu contractul dintre noi sau cu vreo obligatie morala, el mi-a deschis ochii catre o lume pe care credeam ca o urasc: lumea celor care au totul.“

Pana la accidentul din 1993, care avea sa-l transforme intr-un tertraplegic, Philippe, un descendent al marii aristocratii franceze, indeplinise functia de codirector al prestigioasei case producatoare de sampanie Pommery. Acum, avand in vedere faptul ca nu se mai putea baza pe activitatile fizice, acest om luminat, mare iubitor al artelor,  se bucura mai mult ca oricand de cele intelectuale. Abdel a petrecut, astfel, ore intregi dand paginile unor carti ce pareau fara sfarsit.
„Ce volume imense si grele sunt cartile tale!“, i-a spus Abdel, adaugand cu un aer rautacios: „Ar fi perfecte pentru a pune la pamant un politist!“. Tanarul petrecuse mai mult timp pe strazi decat o facuse la scoala. Cu timpul, Abdel a inceput sa mai arunce insa cate un ochi peste umarul patronului sau. si asta pentru a citi. in atmosfera intima a impunatoarei resedinte din Avenue Leopold-II, Abdel a inceput, usor-usor, sa cerceteze romanele din biblioteca.
– Abdel, pune pe verticala cuvantul CATERISIT, te rog.
Seara, lui Philippe ii placea sa joace Scrabble. Abdel a facut ce i s-a cerut, pe jumatate zambind, pe jumatate plangandu-se.
– CATERISIT nu e un cuvant!, a protestat el. E un tip care s-a deteriorat.
Phillipe l-a corectat prompt.
– Un preot caterisit este un om al lui Dumnezeu, care se intoarce la o viata de laic.
Pentru ca nu-i placea deloc sa piarda, Abdel a insfacat dictionarul sa verifice. Subtilitatile unui vocabular variat i se pareau la fel de plictisitoare ca noptile pe care le petrecuse in arestul politiei.

In 2000, cand Philippe a inceput sa lucreze la cartea sa, Le Second Souffle (Al doilea vant), il astepta o surpriza. Fara sa scrie in viata lui nimic, Abdel s-a oferit, la un moment dat, sa ia notite dupa dictarea lui Philippe, omul din scaunul cu rotile: „Gata cu statul degeaba!“. Azi, Abdel recunoaste: „Cu Pozzo, am castigat 20 de ani de scoala.“
Fiind si sofer, lui Abdel ii mai placea sa-si faca de cap, uneori, cu masinile patronului sau. si asta noaptea tarziu, prin oras. Intr-o seara, politia a ciocanit la usa casei lui Philippe.
– Asadar, Abdel, se pare ca ai facut praf Jaguarul?, l-a intrebat.
Abdel nu a incercat sa-si musamalizeze fapta.
– V-am spus, domnule, ca masina e periculoasa. Dumneavoastra nu stiti ce face viteza, s-a scuzat el.
Apoi a adaugat, sfios:
– OK, nu am vazut o curba. Iata cheile. Ele sunt tot ce-a mai ramas.

In 2002, fiind responsabil cu organizarea petrecerii de majorat a nepotului lui Philippe, Abdel a invitat o stripteuza. „Nu i-ai fi facut asa ceva propriului tau copil!“, a izbucnit Philippe.
Iar atunci cand a auzit ca Abdel, un afemeiat incorigibil si lipsit de rusine, si-a parasit o cucerire efemera, pe care n-o mai suporta, lasand-o pe marginea drumului, Philippe a strigat la el: „O femeie nu este o marfa. Ea trebuie admirata si respectata! O sa afli asta cand o sa ai o sotie. Abia atunci vei fi gata sa te lupti pentru ea.“ Cu fiecare escapada a lui Abdel, Philippe incerca sa-si aduca protejatul inapoi pe calea cea buna.

Abdel a ramas cu Philippe zece ani. in 2004, cei doi au pornit catre Saïda, o statiune la Mediterana, situata in extremitatea de nord-est al Marocului. Philippe a cautat climatul ideal pentru corpul sau slabit. Abdel era, ca de obicei, in cautarea unui nou proiect, in masura sa le mai condimenteze vietile.

Acolo, nu departe de Algeria natala a lui Abdel, cei doi au pus la cale constructia unui parc de distractii pe plaja. Proiectul lor n-a mai vazut lumina zilei, dar, in hotelul la care erau cazati, lui Abdel i-a cazut cu tronc Amal, o receptionera tanara si draguta. in fata ei, a trait aceeasi senzatie ciudata de a fi gol-pusca, ca in ziua in care a ajuns pentru prima oara la resedinta lui Philippe. Cand se plimba pe plaja alaturi de Amal, se simtea stangaci si caraghios. „Abdel, imi placi“, a spus ea, luand initiativa. „Dar, daca ma vrei, trebuie sa te casatoresti cu mine.“
Philippe, care privea de la distanta, si-a adus aminte mai tarziu: „in ziua in care l-am vazut pe misoginul asta la bratul lui Amal, acceptandu-si capacitatea de a fi decent si tandru, am inteles ca se intampla ceva important“. Si Abdel era de acord. „Daca Philippe nu ar fi aparut in viata mea, Amal ar fi fost doar o simpla cucerire, ca toate celelalte.“

Astazi, Abdel are 42 de ani si locuieste la Paris, impreuna cu sotia lui, Amal, si cei trei copii ai lor: Abdel Malek, Salaheddine si micuta Keltoum. Atunci cand nu sta in Paris, Abdel locuieste in Djelfa, Algeria, unde si-a facut o ferma de pasari. Philippe traieste in Essaouira, Maroc, cu Khadija, a doua lui sotie. Cand cei doi vin la Paris, stau la Amal si la Abdel, in apartamentul lor de trei camere, din districtul 15.

Philippe ramane pentru Abdel „maestrul sau Jedi“. in afara faptului ca nu mai locuiesc impreuna, nimic nu s-a schimbat intre ei. „Vorbim intotdeauna despre orice, niciun subiect nu este tabu. Povesti murdare, povesti triste. Mi-a oferit sa imping scaunul sau cu rotile, ca si cum mi-ar fi oferit o carja de care sa ma sprijin. Inca il mai folosesc in acest fel si astazi.“    

In 2011, regizorul francez Olivier Nakache si Eric Toledano au realizat filmul Invincibilii dupa cartea lui Philippe Pozzo di Borgo, Le Second Souffle (Al doilea vant), care spune povestea extraordinarei sale prietenii cu Abdel Sellou si a legaturii profunde dintre acesti doi paria. In Franta, filmul a facut deliciul a mai mult de 19 milioane de iubitori de cinema, iar la nivel international a devenit cel mai de succes lungmetraj francez. Pentru personajul sau, pe care l-a jucat alaturi de François Cluzet, inter-pre-tul lui Philippe, Omar Sy (dreapta) a castigat, in 2012, premiul César pentru cel mai bun actor. Dupa ce filmul a devenit atat de cunoscut, Sellou si-a lansat autobiografia, Tu as chan-gé ma vie (Mi-ai schimbat viata).

</p>

Vote it up
115
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza