Pierduti in larg

Dupa ce barca li se scufunda in larg, o familie iesita la pescuit ramane peste noapte in deriva pe ocean
 
<p>Ben Pollock, varul sau Frank Doolin si baietii lor leneveau pe punte. Fusese una dintre cele mai grozave zile de pescuit din viata lor: o zi frumoasa de primavara, in mai 2004. Prinsesera vreo 70 de bibani de mare, suficient cat sa-si umple lazile frigorifice. Cei doi barbati si fiii lor mai mari, Gabriel Pollock si Michael Doolin, impreuna cu un alt var, Jordan Stokes, iesisera in largul Golfului Mexic dis-de-dimineata, iar acum se bucurau de ultimele raze calde ale soarelui, inainte sa se intoarca in portul din Hudson, Florida. Aflati la vreo 75 de kilometri, adica la doua ore distanta de tarm, abia asteptau sa mearga acasa cu tot ce pescuisera. Mai era o ora pana sa apuna soarele.
Pollock cumparase de curand un vas de pescuit lung de sase metri. Era fabricat in 1972 si iesise cu el sa-i faca proba in apele agitate ale Atlanticului. Ca multe alte barci vechi, nu era invelita cu un strat de spuma care sa o tina la suprafata daca s-ar fi rasturnat. Doolin a avut o presimtire si i-a spus lui Pollock ca nu vrea sa iasa in larg cu o ambarcatiune "de epoca". Dar Pollock a glumit cu el pana cand l-a facut sa se dea batut.
Ocoleau un recif cand i s-a parut ca barca a devenit cam lenesa. Pollock a crezut ca, probabil, luase putina apa. A scos dopul de la carena pentru a lasa forta gravitationala sa rezolve problema, in timp ce mergeau spre mal.
Dupa cateva minute, motorul, ramas fara benzina, a inceput sa tuseasca si a murit. Trebuia sa puna combustibil din rezervorul de schimb.

Doolin dormise putin cu o noapte inainte - cel mult o ora, timp in care avusese un cosmar. Se facea ca fiul sau, Michael, se ineca. In timp ce se indrepta spre prova, visul ii tot venea in minte, chinuindu-l. Intre timp, Pollock a inchis dopul de la carena, a luat repede carburantul si o palnie si s-a pregatit sa umple rezervorul.
Apoi, totul a inceput sa se deruleze foarte repede. Pupa s-a lasat adanc in apa. Valurile au inceput sa treaca peste bord. Parca o mana uriasa tragea barca la fund. Doolin a pus mana pe o galeata din plastic de vreo doi litri si a inceput sa scoata apa.
- Pune repede benzina!, a strigat el.
Pollock a turnat imediat combustibilul. Apoi a rasucit cheia disperat, incercand sa porneasca motorul. Acesta insa nu voia sa o ia din loc - era clar ca luase apa.
- Ia vestele de salvare. Ia orice pluteste!, i-a strigat Doolin.
Barca s-a lasat pe o parte, asa ca baietii au sarit, in timp ce barbatii au fost aruncati in apa.
Doolin i-a tras langa el pe Michael, de 13 ani, si pe Jordan, de 12 ani, in timp ce tot echipamentul lor a inceput sa iasa la suprafata in jur. Si-a scos telefonul mobil, pe care il tinea intr-o punga de plastic, si a format numarul de la urgente. Nimic. Erau mult prea departe ca sa aiba semnal.
- Pune mana pe parama, a urlat el catre Pollock. Ancora tragea barca in jos. Aveau nevoie de franghia galbena de plastic. Pollock si Gabriel, cel mai mare dintre baieti, care avea 14 ani, au retezat parama cu o pala de la elice. Apoi, tinandu-si echilibrul pe vasul rasturnat care se balansa intruna, ceilalti copii s-au legat unul de altul cu parama de la ancora.
- Baieti, trebuie sa stati aici, spuse Doolin, catarandu-se pe barca. N-o lasati sa se rastoarne, pentru ca s-ar putea sa ramanem aici toata noaptea.
Copiii pareau calmi, dar Doolin stia ca erau ingroziti.

Pollock si Gabriel au inceput sa caute pe sub apa din barca obiecte folositoare si au dat peste o punga de aer care mirosea dezgustator a gaze de esapament de la motor. Gabriel iesi de sub apa si lua vestele de salvare care pluteau la suprafata. In timp ce toti ceilalti isi puneau vestele, Pollock s-a mai scufundat, recuperand de pe fundul barcii rachete de semnalizare, o lanterna, un cutit si un steag portocaliu de naufragiu. Le-a pus pe toate intr-un mic racitor care salta pe valuri si s-a dus din nou sub apa.
Apoi s-a auzit cum aerul bolborosea, iesind la suprafata. Barca se scufunda.
- Sariti in apa si indepartati-va ca sa nu va traga dupa ea, urla Doolin.
Peste un minut, pupa s-a inclinat in jos si prova s-a ridicat catre cer. Cea mai mare lada frigorifica a lor, un Igloo alb de dimensiuni impresionante, de aproape un metru si jumatate lungime si un metru latime, era inca bine fixata intre bara carmei si coca. Era plina cu alimente si apa, dar plutea. O puteau folosi ca sa se mentina la suprafata. Pollock a plonjat din nou in apa.
A inotat pana la lada frigorifica si a tras de maner. Aceasta nu s-a clintit. Vasul il tragea in jos odata cu el, in timp ce se scufunda tot mai rapid. A smucit din nou manerul, iar de data asta lada a zburat catre suprafata, tragandu-l si pe Doolin dupa ea.
- Uraaa!, chiui Pollock jubiland, in timp ce inota catre ceilalti impingand uriasul Igloo. Dupa ce a imbracat o vesta de salvare, s-a legat de fiul sau si de Jordan. Peste tot in jur ieseau din apa alimente si, din greseala, Pollock a deschis si o mica lada frigorifica. Din ea s-au revarsat zeci de pesti insangerati.
- Inotati! Suntem momeala pentru rechini!, a tipat el.
Cand au privit inapoi dupa ce s-au indepartat cateva sute de metri, barca nu mai era. Toti cinci stateau agatati de o lada frigorifica ce salta pe valuri.
Pollock i-a linistit spunandu-le ca vor primi ajutor. Intrecandu-se cu tatal lui, Gabriel brava si el:
- Frate, asta-i nimic! Marinarilor li se intampla asa ceva tot timpul!
Dar Doolin stia ca ce era mai rau abia urma. In cateva minute, golful avea sa inghita marele soare portocaliu. Nimeni nu-i va mai vedea. Nimeni nu-i va cauta. Pollock le spusese familiilor ca s-ar putea sa stea in larg o zi in plus si sa nu-si faca griji daca nu se intorceau acasa in noaptea aceea.
Se facuse frig. La temperaturi ale apei de sub 20 de grade, in trei ore se poate instala hipotermia. Tremurau de le clantaneau dintii. Tatii si-au strans fiii mai tare in brate.

Se facuse aproape 22.15. Un vas de pescuit creveti trecea in viteza la vreo doi kilometri distanta.
- Da-mi o racheta!, striga Pollock. Pe o noapte asa de intunecata, o racheta de semnalizare va atrage, cu siguranta, privirea oricui s-ar afla pe puntea vasului.
A lansat-o, asteptandu-se sa vada un arc imens de lumina. Dar racheta a urcat doar cativa centimetri, aprinzandu-se numai o clipa inainte sa dispara.
- Ce?!! Asta numesti tu racheta de semnalizare?, a intrebat Doolin, aproape razand. Pollock a trimis inca una in aer.
A doua a urcat putin mai sus si apoi s-a stins fasaind. A treia a sfarait si a palpait, fara sa dea mai multa lumina decat un bat de chibrit.
Lanterna! Lumina mai slab, dar tinea mai mult. Pollock a scotocit prin lada frigorifica in care pusese obiectele salvate. Unde era? Trebuia sa fie acolo. Nu mai era. Au privit toti cum vasul de pescuit creveti disparea in zare.

Doolin tremura din toate incheieturile. Ar fi fost atat de usor sa se dea batut, sa inchida ochii si sa lase marea sa-l inghita. Trebuia sa reziste pentru Michael.
Inalt si slab, Michael nu avea aproape nici un pic de grasime care sa-l protejeze de frig. Acum era letargic si, din cand in cand, parea prea putin constient de ce li se intampla.
- Trezeste-te, trezeste-te!, l-a indemnat Doolin.
Baiatul a mormait ceva si Doolin l-a strans tare, rugandu-se sa nu moara.
Ceilalti baieti dadeau si ei semne de slabiciune si dezorientare. Lui Gabriel ii venea sa vomite din cauza apei sarate pe care o inghitise. Jordan parea sa aiba halucinatii.
In zori, Gabriel si Jordan si-au revenit putin. Michael era prea slabit ca sa-si tina capul ridicat. Doolin si Pollock l-au legat de lada frigorifica pentru a-si mentine capul la suprafata apei. Trecusera aproape 12 ore de cand pluteau in deriva, fara nici o protectie impotriva frigului.
Au inotat spre est, catre mal. Meduzele ii ciupeau de picioare, dar ei au continuat sa inainteze. Cand s-a facut 7 dimineata, Pollock a simtit ca-l cuprinde disperarea. Unde erau toate barcile? A lor fusese la o ora departare de mal cand se scufundase. Trebuia sa vada deja vase de pescuit iesind pe apa. Oare cei de pe vase ii vor vedea?
Doolin si-a dat seama ca nimeni nu avea sa zareasca cinci capete saltand pe valuri chiar la nivelul apei. Dar pescuise la Florida Keys si stia ca pescarii sunt atenti la pasarile-fregata care plonjeaza in apa fiindca acestea indica prezenta pestilor. Ce ar fi putut arunca in aer ca sa semene cu o pasare care plonjeaza dupa prada? Aveau racitorul alb de mici dimensiuni.
Dupa ora opt, si-au facut aparitia doua barci, mult la sud-vest fata de locul unde erau ei. Doolin a aruncat micul racitor in aer. Pollock a azvarlit steagul de naufragiu. Gabriel si Jordan li s-au alaturat, strigand, urland, aruncand in aer cu tot ce gaseau. Barcile au trecut in viteza pe langa ei.
Doolin s-a uitat cu atentie la Michael. Era moale ca o carpa, isi pastra cu greu cunostinta si nici macar nu mai tremura. Doolin se invinovatea pentru ca si-a luat baiatul la pescuit.

Joe Miley, James Fullerton si sotia lui, Carol, se indreptau spre un loc de pescuit care se gasea la 65 de kilometri de Hudson. Cu Miley la carma, vasul InTheCooler naviga cu o viteza de 24 de noduri. Dupa o ora de lupta cu valurile, Miley a oprit pentru o scurta pauza. Si-a aruncat privirea inspre orizont. Se misca ceva acolo. O pata doar. Pasari care plonjau sau, poate, testoase de mare. Asta putea insemna un recif. Iar recifele insemnau peste.
- Te deranjeaza daca facem cateva sute de metri in directia aceea?, l-a intrebat el pe Fullerton.
Fullerton era nehotarat.
- Pai ne cam abatem.
 Au hotarat sa vada despre ce era vorba. Dupa ce s-au apropiat, li s-a parut ca erau doar niste resturi plu-tind pe apa. Miley a continuat sa inainteze.
Cand a fost si mai aproape, i-a trecut prin cap gandul ca ar putea fi oameni acolo. Dar nu era posibil.
- Doamne!, a exclamat Carol Fullerton. Sunt copii in apa!
Acum ii auzea strigand.
Ochii lui Doolin s-au umplut de lacrimi pe masura ce barca tragea langa ei. Oamenii de pe punte i-au ajutat sa-i urce pe Michael si pe ceilalti doi copii in barca. Apoi au suit la bord si el, si Pollock. O femeie i-a infasurat fiul in paturi si prosoape, in timp ce barbatii au pornit motorul, indreptandu-se catre mal. Toti le multumeau fara incetare salvatorilor lor.

Ce sa intelegem din visul lui Doolin? Sa fi fost o premonitie? O coincidenta? Ce stim cu adevarat este ca Michael si ceilalti au supravietuit. Stim ca isi datoreaza cu totii viata lazii frigorifice care i-a tinut la suprafata, precum si celor trei pescari care i-au gasit  plutind in voia valurilor.</p>

Vote it up
113
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza