Petrecerea anului în Spania

Milioane de pelerini pornesc la drum, în cinstea Fecioarei
 

Articole similare

Ana Gomez Men doza îşi ridică iute fusta cu buline, lungă până în pământ, şi sare în căruţa trasă de cai. La cei 44 de ani ai săi, fosta directoare a unei companii de construcţii pare suficient de sportivă pentru a prinde cu lasoul un armăsar sălbatic. Chiar şi aşa, îmbrăcată în ţinuta asta feminină.

Stau chiar în faţa ei, iar poalele roşii ale fustei mele se amestecă cu poalele fustei Anei, colorată în alb şi liliachiu. Abia s-a luminat de zi. Soarele Andaluziei străluceşte jos, la linia orizontului, iar răcoarea nopţii încă nu s-a risipit. În păduricea de pini din jurul nostru, câţiva spanioli somnoroşi strâng corturile şi îşi pregătesc caii de drum. În scurt timp, drumul de ţară lat şi nisipos se aglomerează cu trăsuri şi căruţe, umplute până la refuz de pelerini: femei în rochii flamenco şi bărbaţi în costume gri de călărie, croite cu măiestrie şi pălării de bolero cu boruri largi. Copiii poartă şi ei costume naţionale.

Toată lumea pare să o salute pe Ana: „Hola, guapísima!“. Când ne depăşesc căruţa, bărbaţii călare ne dau şi ei bineţe. În mână au nişte botellíns, sticle minuscule de bere, din care mai iau câte o gură, din când în când. Mai sunt câteva minute până la ora 8.00.

„Sunt oamenii mei“, spune Ana, în timp ce se ridică în picioare şi le trimite bezele. Se întoarce spre mine şi, cu un zâmbet ghiduş, mă întreabă: „Vrei ceai sau bere?“.

Mă pregătesc să spun că aş bea un ceai, dar observ că Ana goleşte o sticlă de gin într-un ceainic de tinichea. Mai adaugă puţină limonadă şi apoi toarnă o porţie zdravănă într-un pahar de plastic.

„Venga, niña“, îmi spune, cu puternicul ei accent andaluzian, în timp ce îmi întinde raţia de alcool ce mi se cuvine pentru micul dejun. „Doar călătoreşti cu noi, eşti de-a noastră“.

Romería del Rocío este cel mai mare pelerinaj religios din Spania. An de an, evenimentul atrage credincioşi din toată ţara în faimosul sătuc El Rocío, din sudul Spaniei. În cea mai mare parte a anului, localitatea andaluză arată ca un decor hollywoodian de film western, părăsit de actori. Dar, la final de mai sau început de iunie, aproape un milion de pelerini se revarsă pe străduţele modeste din El Rocío. Spaniolii vin aici, cu mic, cu mare, să aducă un omagiu pentru Virgen del Rocío, o efigie sacră a Fecioarei Maria.

Legenda spune că, în secolul al XV-lea, a fost găsită în trunchiul unui copac o mică statuie religioasă, cu chipul Fecioarei Maria reprezentat în relief. Fecioara din Rocío a devenit obiect de veneraţie, iar tradiţia pelerinajului Romería del Rocío s-a păstrat secole de-a rândul, până în ziua de azi. Dovezi recente arată însă că este posibil ca obiceiul de a veni în El Rocío pentru celebrarea anuală să dateze chiar dinainte de catolicism.

Cei mai mulţi pelerini călătoresc în confrăţii, grupuri mari de credincioşi care provin din acelaşi oraş sau care locuiesc în acelaşi cartier, aceeaşi zonă. Aceştia mănâncă, beau, se odihnesc şi călăresc împreună. Fiecare confrăţie îşi aduce propria statuie a Fecioarei, aşezată pe un altar cât mai împodobit, care este, de obicei, tras de o pereche de tauri. Pelerinii pornesc la drum la mijlocul săptămânii, ca să ajungă vineri în El Rocío, unde petrec apoi până duminică seară. Punctul culminant al săptămânii se desfăşoară luni, în primele ore ale dimineţii. Este momentul când bărbaţii trebuie să se lupte, pentru a câştiga onoarea de a purta pe umeri statuia Fecioarei din Rocío prin localitate, unde salută efigia fiecărei confrăţii în parte. Este o datină religioasă – dar una condimentată cu băutură, veselie şi o doză sănătoasă de trivialitate (se zvoneşte că, la nouă luni după Romería del Rocío, în fiecare an, în Andaluzia are loc o creştere subită a natalităţii).

Pentru cineva care nu este de prin părţile locului şi care se află la prima experienţă de acest gen, celebrarea a ceea ce pare a fi simbolul suprem al purităţii în religia catolică printr-o petrecere, care se zice că ar fi cea mai înflăcărată sărbătoare a Spaniei, poate să pară ciudată.

Dar, cum nimeni din jurul meu nu pare prea frământat de astfel de dileme, dau pe gât „ceaiul“ de la Ana şi decid să mă las purtată de val. Valul de pelerini petrecăreţi. Şirul întins de căruţe şi trăsuri îmi pare învăluit într-o pâclă de colb ridicat în aer de copitele cailor, dar şi de aburul ginului, combustibilul credincioşilor, fără de care ar fi mai dificil să călătorească zile întregi pentru fi cuprinşi, odată ajunşi la destinaţie, de veneraţie şi evlavie.

„Cea mai cunoscută femeie din El Rocío este Fecioara“, îmi explică Jaime Guadiaga Dominguez, un bărbat rumen în obraji din Sevilia. Convoiul de pelerini cu care călătoresc se numeşte La Hermandad de la Macarena, o confrăţie alcătuită din 815 credincioşi dintr-un cartier central al Seviliei. De casele lor până în El Rocío sunt 64 de kilometri, pe care confrăţia îi parcurge în aproximativ trei zile. Jaime îşi va petrece majoritatea călătoriei în căruţa Anei.

„Fecioara e Fecioara, nicio femeie nu are cum să fie mai faimoasă decât ea. Dar să ştii că cea mai faimoasă femeie în viaţă din El Rocío este Ana“, adaugă Jaime în hohote de râs. Ana zâmbeşte uşor, apoi se pune pe cântat: „Am aşteptat un an acest moment…“.

Într-adevăr, Ana şi-a petrecut ultimele 12 luni pregătindu-se pentru acest pelerinaj. A cusut costume naţionale elaborate, care necesită fiecare câte şapte zile de croit şi împodobit. A pus la punct până în cele mai mici amănunte meniul pentru festinurile îmbelşugate din timpul pelerinajului. Şi, nu în cele din urmă, şi-a antrenat şi pregătit caii special pentru călătoria care durează zile întregi.

Tipul ei de căruţă se numeşte coche de caballo, poate să transporte până la opt persoane şi este trasă de doi cai – destul de modestă în comparaţie cu atelajele altor vecini de drum. Un grup de cel puţin douăzeci de persoane trece pe lângă noi, într-o jardinera, un pat pe roţi, echipat cu o masă lungă şi băncuţe, tras de un tractor. Credincioşii din jardinera se înfruptă din platouri apetisante cu diferite sortimente de brânză, măsline, mezeluri şi beau din pahare de sticlă cu picior. Unul dintre bărbaţi se apleacă peste margine şi îmi întinde o sticluţă de botellín. O iau fără prea mare tragere de inimă. Am observat că, dacă nu am niciun fel de băutură alcoolică în mână, nu trec mai mult de trei secunde până să se găsească cineva să îmi ofere un pahar.

Pelerinajul este, dincolo de semnificaţia sacră, un bun prilej de socializare. Suntem pe drum de câteva ore, iar prin căruţa noastră s-au perindat deja zeci de cunoştinţe, prieteni şi vecini. În convoiul din faţa şi din spatele meu, văd un du-te vino de oameni care sar în căruţe, coboară din trăsuri sau îşi mână caii în susul şi în josul convoiului, pentru a călări la pas cu unul sau altul. Când căruţa noastră ajunge în dreptul unui bătrân cu pălărie de paie, Ana îşi duce mâinile pâlnie la gură: „Pepe, hai încoace!“.

„Nu!“, îi strigă înapoi Pepe. „Doar am zis că fac drumul ăsta pe jos. Ce Dumnezeu, m-am jurat!“ La scurt timp însă, Pepe sare în căruţa Anei. Cu părul lui alb, zburlit în vârful capului, şi ridurile arse de soare din jurul ochilor albaştri, bătrânul de 70 de ani anunţă cu mândrie că el este cel care are rolul de cohetero în acest pelerinaj. Pepe îmi povesteşte cum vom trece prin mai multe oraşe, în drumul nostru spre El Rocío. Cohetero are responsabilitatea de a anunţa sosirea convoiului de fiecare dată când pelerinii se apropie de vreo localitate, prin aprinderea unor artificii zgomotoase. Ne arată lansatorul lui artizanal de artificii, pe spatele căruia sunt lipite imagini religioase. Cu toţii îi lăudăm dibăcia. Apoi cineva întreabă de apă. O aud pe Ana cum răspunde: „Apa e pentru cai şi pentru spălat!“.

În jurul prânzului, procesiunea încetineşte, pe măsură ce ne apropiem de râul Quema. Majoritatea celor 140 de confrăţii trebuie să traverseze albia lată şi, din fericire, nu foarte adâncă a râului. Este o tradiţie ca pelerinii să se oprească în mijlocul apei, pentru a se închina la efigia confră-ţiei din care fac parte. Cu mic, cu mare, credincioşii îşi suflecă pantalonii, îşi ridică poalele fustelor şi se avântă în apă. Sunt înconjurată de sute de oameni, care au împrejmuit căruţa în care se află statueta confrăţiei La Hermandad.

Deodată, mulţimea din jur amuţeşte şi aşteaptă cuminte în apele susu-rânde ale râului. Atunci, o bătrână îşi ridică mâinile în aer şi începe să cânte versete de preaslăvire a Fecioarei. Două câte două, femeile dansează, cu zâmbetul pe buze. Au braţele ridicate şi palmele strânse, în formă de floare. În frenezia lor, credincioasele stropesc cu apă restul pelerinilor intraţi în râu.

Când liniştea se aşterne din nou printre pelerini, un bărbat înalt, călare, îşi face loc prin mulţime, până în faţa statuetei. Îşi scoate pălăria de pe cap şi o înalţă în semn de respect către mica efigie.

„Viva la Virgen de la Macarena!“, strigă bărbatul.

„Viva! Viva! Viva!“, aclamă zgomotos mulţimea euforică.

Procesiunea începe să înainteze din nou, însă Ana trage căruţa într-o parte şi iese din convoi. „Lia nu e de prin părţile locului, trebuie botezată!“, strigă Ana. Apoi îi spune lui Jaime să aducă o cană.

Cobor din căruţă şi intru în râu, urmată de Jaime. „Te botez Lia, ducesa lincşilor şi a iepurilor!“, spune bărbatul. După ce se distrează pe seama propriilor bazaconii, îmi toarnă apă rece ca gheaţa pe pielea încinsă de soare.

„Acum eşti o rociera!“, exclamă Ana bucuroasă.

Din nou îmi trece prin minte gândul că pelerinii au obiceiul de a interpreta regulile bisericeşti într-o manieră destul de liberală. Deşi nu sunt catolică, oamenii par bucuroşi să mă includă în ritualurile lor. Nu contează ce credinţă sau religie ai.

După ce trecem de râu, ajungem în Doñana, cea mai mare rezervaţie naturală din vestul Europei. La un moment dat, printre trunchiurile zvelte de copaci, zărim un bătrân aplecat în faţa unui cazan uriaş. Aburii răspândesc o mireasmă îmbietoare, ce o face pe Ana să se oprească în dreptul bucătăriei improvizate.

„Eu sunt Rafael“, se prezintă bătrânul bucătar, cu un zâmbet blajin pe faţă, ridicând apoi capacul de la cazan, pentru a ne prezenta creaţia sa. Olla Falsa, o tocană tradiţională andaluză din năut, usturoi şi dafin. A pregătit mâncarea pentru nişte prieteni. Îi aşteaptă să apară din minut în minut, dar insistă să ne servească şi pe noi.

„Asta nu este Romería adevărată“, opinează bătrânul Rafael, în timp ce ne toarnă cu polonicul din tocana lui aromată în castroane. „Înainte, procesiunea era o experienţă mult mai autentică, dormeam sub cerul înstelat, eram mai aproape de natură, de religie, de esenţa vieţii“. Este adevărat că, astăzi, majoritatea credincioşilor călătoresc în rulote speciale, numite carriolas. Dotate cu dormitoare, bucătării şi duşuri, aceste carriolas sunt trase de tractoare, care se amestecă în mulţimea de căruţe, cai şi tauri. De multe ori, încetinesc şi chiar obstrucţionează convoiul procesiunii.

Afară s-a înnoptat de mult, iar huruitul generatoarelor electrice de la carriolas acoperă cântecul Anei şi al prietenilor ei.

Mă avânt în întunericul nopţii, cu salteaua gonflabilă după mine, plasa contra ţânţarilor şi sacul de dormit. Când tabăra rămâne un punct luminos în urmă şi în liniştea nopţii nu mai străbate decât un zumzet înfundat, mă opresc şi îmi instalez locul de dormit. Somnul mă fură imediat ce pun capul jos.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, mă întorc înapoi în tabără şi îmi caut partenerii de drum. „Puteţi să daţi altcuiva locul meu în căruţă“, le spun Anei şi prietenilor ei. Astăzi e ultima zi petrecută pe drum, aşa că vreau să călătoresc cum făceau altădată pelerinii Romería. Voi parcurge pe jos distanţa rămasă până la El Rocío.

Au trecut câteva ore de mers fără oprire. Soarele îmi bate în cap, iar vântul umple văzduhul de un praf auriu, ca de ocru. Convoiul înaintează cu greu pe drum. După o vreme, ajung să îmi târşâiesc picioarele după mine. Într-un final, se întrevede la orizont un pod lat şi, după el, silueta vagă a unui sat cu clădiri albe, scăldate în soarele după-amiezii: El Rocío.

Pe măsură ce ne apropiem, priveliştea din faţa noastră se animă. Străduţele pustii, acoperite în restul anului doar de nisip, freamătă acum de căruţe şi călăreţi, de negustori zgomotoşi cu gheaţă şi pâine, care îşi strigă marfa la megafoane, de bărbaţi şi femei în haine festive, care umblă de ici colo la fiecare colţ de stradă. Case văruite în alb flanchează de ambele părţi străduţele din El Rocío. Localnicii, bucuroşi de oaspeţi, dau petreceri după petreceri în curţile din faţa clădirilor, care gem de străini gălăgioşi.

Nici nu mai ştiu de câte ori am văzut oameni care se ciocnesc întâmplător pe stradă, încep să ţipe şi se iau în braţe. Se leagă multe prietenii în El Rocío. Dar majoritatea se văd doar de Romería, o dată pe an. La mare căutare sunt platourile imense cu creveţi proaspeţi, săraţi şi blanşaţi, iar Manzanilla, un sherry tare, specific Spaniei, curge precum apa în fântânile arteziene.

Zilele de vineri şi sâmbătă au trecut ca prin ceaţă, dintr-o fiesta în alta. Cât ai clipi, s-a făcut deja duminică noapte, iar eu mă nimeresc invitată în locuinţa închiriată de Sofia, o contabilă din Sevilia. Acesta este al treilea an în care vine la El Rocío, împreună cu 30 de prieteni. Casa e dotată cu paturi supraetajate, aşa că dorm şi câte opt în cameră.

„În prima zi era ordine în casă“, se scuză Sofia cu un râs gutural, stropit de câteva pahare de Manzanilla. Mă conduce în hol, unde portretul înrămat al Fecioarei din Rocío este înconjurat de o mulţime de lumânări aprinse. Chiar şi acum, în mijlocul petrecerii care vuieşte în jurul nostru, oamenii care trec pe aici se opresc pentru câteva fracţiuni de secundă în faţa icoanei, cu o expresie serioasă pe faţă.

„Venim în El Rocío în primul rând să vedem Fecioara“, îmi explică Sofia, pe un ton solemn. Apoi se luminează la faţă: „Şi apoi să mâncăm, să bem şi să ne bucurăm timp de o săptămână, alături de prietenii noştri.”

Mergem afară, unde colegii ei de cameră şi alţi câţiva necunoscuţi s-au îngrămădit pe mica terasă din faţa casei. Din bucătărie începe să curgă un şir nesfârşit de tăvi, ticsite cu fel de fel de delicatese gătite de prietenii Sofiei: crochete din şuncă serrano, melci înăbuşiţi în supă fierbinte ,aromată cu mentă şi anason, urmate de felii groase de friptură de porc, împănate cu usturoi.

Este miezul nopţii de duminică, aşa că îmi iau paharul de sherry spaniol cu mine şi îmi fac loc prin mul-ţimea adunată în piaţa mare a satului. Deşi locul este imens, nu ai unde să arunci un ac. Am lăsat cu toţii petrecerile şi veselia deoparte si ne-am strâns aici, să vedem, în sfârşit, fai-moasa statuie a Fecioarei – scopul celui mai mare pelerinaj din Spania.

Dar lucrurile nu se întâmplă cu una, cu două. Aştept mai bine de trei ore, alături de zeci de mii de alţi oameni. Privim cu toţii, nerăbdători, cum confrăţie după confrăţie trece solemn, în şir indian, prin faţa uşii deschise a bisericii albe din El Rocío. O lumină puternică străluceşte din interiorul bisericii şi, dacă mijesc ochii, pot să întrevăd altarul auriu în faţa căruia este aşezată Fecioara.

Când vine rândul confrăţiei Almonte, sute de bărbaţi încep să se îmbrâncească. Vor să câştige onoarea de a purta statuia prin piaţă. După vreo 15 minute de luptă aprinsă, un grup de bărbaţi eliberează Fecioara din braţele încleştate şi înaintează victorioşi, cu statuia deasupra capetelor, prin mulţimea care freamătă extaziată. Bărbaţi în toată firea încep să suspine, iar mamele se zbat din răsputeri, cu bebeluşii în mâinile ridicate, dornice să ajungă la statuie şi să îşi scalde urmaşii în lumina tămăduitoare a Fecioarei din El Rocío.

Cum altfel ar fi putut să se încheie cea mai mare procesiune a Spaniei, dacă nu cu miile de pelerini care se roagă, cu lacrimi în ochi, pentru mântuirea păcatelor de peste an?

Luni dimineaţa o găsesc pe Ana şi prietenii săi, care îşi împachetează obosiţi lucrurile în căruţă şi se pregătesc pentru plecarea de a doua zi. Ca toată lumea din El Rocío, şi ei vorbesc despre Fecioară.

„Nu ne zbatem niciodată să ajungem mai aproape de ea, dar nu ştiu cum se face că Fecioara tot timpul ajunge aproape de noi“, spune Pilar. „Este un moment de mare fericire. E foarte frumos. De asta venim aici an de an“, îmi explică ea, bucuroasă ca un copil.

Asta spune toată lumea: au venit aici să o vadă pe Fecioară. Şi totuşi, Romería del Rocío îmi pare mult mai mult de atât. Îmi aduc aminte de toate lucrurile pe care le-am văzut în această săptămână: felul în care Ana este adorată de pelerini, generozitatea fără margini a lui Rafael, cât de uniţi sunt Sofia şi prietenii ei şi cum au grijă unii de alţii.

Toate astea mă fac să mă gândesc că această tradiţie veche de secole este, de fapt, o celebrare a bucuriei de a trăi. O tradiţie pe care nici măcar vremurile schimbătoare nu au reuşit să o stingă şi o celebrare la care toată lumea este binevenită să ia parte – atâta timp cât eşti dispus să închini un pahar în cinstea Fecioarei din El Rocío.

Vote it up
82
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza