Pazea, ursul!

Baietii se distrau de minune schiind in soarele primavaratic. Pana cand au decis sa iasa de pe partie…
 

<p>

Ora de matematica a luat in cele din urma sfarsit, iar copiii s-au repezit sa-si ia schiurile. Era vineri, 25 martie 2011, iar pentru ultima ora din saptamana elevilor de clasa a VII-a li se permitea sa mearga la schi. „Aveti grija!“, ii avertiza profesorul, iar copiii rasera. O dupa-amiaza insorita, cu o zapada perfecta: ce putea merge rau?

Cinci dintre baieti, toti cu varste cuprinse intre 12 si 13 ani si toti schiori experimentati, erau plictisiti de traseele marcate din Funäsdalen, statiunea de schi in care traiau, in mijlocul Suediei. „Fiti atenti!“, spuse Martin Sandvold, aruncandu-le o provocare. „Hai s-o luam printre copaci. Dupa mine!“

Ii conduse pe o poteca in padure, apoi isi dadura drumul pe o partie. Terenul era accidentat, avea rampe si bucati neacoperite de zapada. Chiuind si strigandu-se unii pe ceilalti, copiii faceau un slalom inspaimantator printre rampe, prin padurea deasa, convinsi ca stratul de zapada era suficient de gros ca sa aterizeze pe moale.

Olle Frisk, cu trasaturile sale de copil cuminte ascunse in spatele ochelarilor galbeni si al unei casti cu protectie pentru barbie, avea nevoie de tot curajul sau pentru a face unele sarituri. Baiatul visa sa fie luptator razboinic in evenimente live, in care sute de oameni asista la lupte. Aceasta coborare salbatica cerea acelasi curaj nebun.

Mai putin sigur de sine, Oskar Ohlsson statea mai in spate pentru a vedea ce fac ceilalti si pentru a-i imita. Solid, cu maini mari si un caracter prietenos, canta la clape, la chitara si la tobe si-i placea sa coaca briose.
Dupa ce inainta cateva minute intr-un ritm haotic, Martin se opri in varful unei stanci, in timp ce ceilalti coborara sub ea, unde zapada arata mai bine. In fruntea grupului acum, Olle Backman o lua pe o poteca naturala acoperita cu zapada. Urmarea baza stancii, apoi se rasucea pe dupa doi copaci.

La mica distanta de el, Robin Swedén isi apropie varfurile schiurilor pentru a sta mai bine pe partie. Simti ceva ciudat care-i atinse schiurile, dar nu privi in jos. Olle e din nou prea aproape, isi zise el.
In zapada, chiar in fata lui, unde fusese Robin, Olle Frisk zari ceva maro si blanos agitandu-se. Poate e o vulpe, se gandi el. Apoi deveni mai mare, aruncand zapada in jurul lui. Poate un lup?
Capul si grumazul unui urs iesira din pamant. Clantanindu-si coltii in aer, scoase asa un raget ca Oskar crezu ca aveau sa-i explodeze timpanele.
Amandoi baietii strigara: „E un urs!“

Copiii invatasera la scoala,  de la padurari, cum sa reactioneze daca se intalnesc cu un urs. Asa ca baietii stiau ce sa faca. „Sa plecam de aici!“, sopti Olle, cand animalul se lasa, din nou, in vizuina sa. Cu inimile stranse, dadura inapoi. Pentru Oskar nu era greu sa faca manevra pentru ca avea skiboard-uri, curbate la ambele capete. Dar capetele din spate ale schiurilor lui Ole erau drepte si de aceea se agata in stanca, iar el cazu pe partie intr-o caverna. Cu un urlet care-ti ingheta sangele in vene, ursul tasni din intuneric.

O lovitura de laba il arunca pe Olle intr-o parte. Ghearele agatara spatele jachetei, sfasiind materialul si zgariandu-i pielea de pe spate. Casca ii cazu si se rostogoli in pestera. Fata i se izbi de pietre, iar din nas incepu sa-i curga sange.

Cu un marait, ursul isi infipse coltii in piciorul drept al lui Olle si-l trase mai adanc in pestera. Ingrozit, Oskar vazu cum degetele inmanusate ale prietenului sau incercau inutil sa se agate de zapada, in zbaterea de a se impotrivi ursului. „Ajuta-ma, Oskar!“, striga disperat Olle. Dupa care disparu in intuneric.

Oskar incepu sa strige. Fata ii era rosie. Lacrimi de furie ii curgeau pe obraji. Iar si iar striga spre fundul pesterii: „Lasa-l in pace! Nu face asta! Da-i drumul!“

In pestera, Olle isi dadea seama ca ursul ii sfasie carnea de pe celalalt picior, rupandu-i pantalonii negri. Nu simtea nicio durere, dar trebuia sa lupte. Intorcandu-se pe spate, zari o pestera intunecata suficient de inalta incat sa poata sta in picioare. Dar nu avea nicio sansa sa faca asta.
Vederea i se incetosa, apoi totul se intuneca. Ursul isi ridicase corpul, capul sau urias blocand lumina. Isi clantanea falcile deasupra cotului subtire al lui Olle si scrasnea din dinti.

Daca asa arata moartea, atunci fie, se gandi Olle. Nu ii era teama si nici nu intra in panica, era doar resemnat. Apoi isi aminti sfatul padurarului: in ultima instanta faci pe mortul. Isi lasa membrele moi, desi era greu.
Maraind si pufnind, botul urias al ursului era la 30 de centimetri de propriul sau nas. Dintii sai atingeau obrajii neprotejati ai lui Olle. Rasuflarea sa furioasa, inegala, mirosea a caine ud si a cal. Cu toate acestea, Olle se stradui sa stea nemiscat.  

Afara, Oskar se apropie de intrarea intunecata a pesterii si privi inauntru. Mai traia Olle sau murise?
Precaut, mai facu un pas, privind in intunericul tacut. „Olle, spune ceva. Nu muri“, striga el.
Ursul privi spre el si o raza de lumina ii intra direct in ochi. Folosindu-l pe Olle pe post de pres, ursul trecu furios peste corpul sau, apoi tasni spre lumina.

Oskar il vazu iesind din pestera si indreptandu-se direct spre el. Facu un pas in spate, ridica un bat de schi si lovi nasul ursului. Aceasta il opri pe minut, apoi isi continua atacul, mai furios ca niciodata. Ochii sai negri fixau picioarele lui Oskar, ca si cum ar fi vrut sa le apuce si sa le manance.
„Nu, nu, pleaca!“, striga Oskar. Lovi ursul in mod repetat, dar acesta tot continua sa se apropie, era la mai putin de un metru si se tot apropia. Oskar mai facu un pas in spate pe schiuri, iar cosmarul se sfarsi brusc. Cazu pe spate, in gol.

In pestera, Olle nu pierdu timpul. Cu ursul iesit, se ridica in patru labe si se tari afara. Unde era Oskar? Nu se vedea nici urma de el si totul era ciudat de linistit. Privi in cealalta parte si fu cat pe ce ca inima sa-i stea in loc.
Ursul ataca. Clatinandu-se, ca si cum ar fi fost putin ametit sau pe jumatate adormit, se indrepta spre Olle cu un marait furios. Baiatul nu avea nicio alta posibilitate de a se apara in afara betelor de la schiuri. Fiecare dintre acestea fusese indoit ca un carlig. Mana dreapta a lui Olle ridica batul deasupra capului, apoi vru sa izbeasca ursul. Rata.
Ursul continua atacul. Olle lovi din nou, taind aerul. Antrenamentul sau de spadasin in luptele regizate isi arata roadele, iar el continua cu o serie de lovituri de aparare. Ursul paru ca receptioneaza mesajul. Se indeparta de Olle si se ascunse in fundul pesterii.

Oskar disparuse. La fel si ceilalti. Olle era singur pe panta, dar nu indraznea sa strige, de teama sa nu se intoarca ursul. Schiopatand, cu sangele siroindu-i pe picioare, vazu doi copaci care se inaltau atat de aproape de baza stancii, incat se putea agata de crengile lor ca sa coboare.
Sari in zapada ultimii doi metri, apoi facu acelasi lucru la urmatoarea muchie si apoi urmatoarea. Bratele ii erau ranite si sangerau, nu voia sa se uite la picioare, pe cel drept nu-l mai simtea.

Zari urmele labelor ursului in zapada si se opri, privind cu teama in jur. Se intorcea oare animalul? Tot ce-si dorea era sa se intinda si sa se odihneasca, dar continua, inaintand prin zapada. Uneori se rostogolea, alteori se lansa in alunecari pe zonele mai abrupte.

Intre timp,  Oskar isi aduna curajul. Cazuse de la opt metri de pe stanca si aterizase pe spate in zapada moale. Nu era ranit, dar se simtea ametit. Tremurand, se ridica si cauta ursul din priviri. Nici urma de el. Aruncand schiurile inaintea lui, se lasa pe vine, ca sa alunece, si cobori panta.
Intr-un luminis, zari pe cineva care cobora dealul cu niste bete se schi indoite. Cu uimire isi dadu seama ca e Olle. Prietenul sau nu numai ca era in viata, dar si mergea. Il striga si se intalnira.
– Vreau sa merg acasa, zise Oskar simplu.
–  Hai cu mine si mergem impreuna, spuse Olle.

Dupa vreo doua minute s-au intalnit cu Martin, Olle Backman si Robin. Auzisera ca se luptau cu ursul si hotarasera sa caute ajutor. Traversand partia, cei cinci iesira din padure, la jumatatea traseului. Olle voia sa se aseze.
– Nu, nu ai voie sa ingheti, ii spusera ei.
Martin si Olle Backman schiara inainte spre ghiseul de bilete de la baza teleschiului si dadura alarma. Cu Olle ranit, agatat de spatele lui, Robin schia, in josul partiei, pana ce se intalnira cu Ina Lidberg, casiera de la teleschi, care urca panta pe un snowmobil. „Chiar ai fost muscat de un urs?“, intreba ea.

„Poti sa razi, dar uita-te la mine si o sa vezi ca e adevarat,“ zise Olle. Fata ii era insangerata, hainele sfasiate, parul plin de muschi si noroi. Apoi aparura lacrimile.
Alertat prin radio, salvamontistul Jon Långström se intalni cu ei la punctul de prim ajutor, asteptandu-se sa auda ca totul fusese doar o pacaleala de 1 aprilie. „Chiar ai fost muscat de un urs?“, intreba el cu un ras neincrezator. „Da“, zise Olle, satul de intrebare. „Mai bine l-ai impusca.“

Se aseza pe pat, iar Långström ii taie pantalonii pentru a scoate la iveala ranile insangerate. Bucati mari de carne fusesera sfasiate pe picioarele sale. Spatele ii era zgariat destul de profund si avea intepaturi si pe brate.

Paramedicii au chemat  un elicopter. Olle a zburat impreuna cu tatal sau, Magnus, care conduce policlinica locala, spre spitalul din oraselul Ostersund, la 160 de kilometri departare.

Baiatul era calm si stoic, dar in ca-mera de tratament deveni ciudat de agitat. „Tati, poti sa dai poza jos?“ Magnus se uita in spate si, pentru prima data, vazu un poster cu un urs furios.

Medicii l-au consultat pe Oskar, dar acesta nu era ranit. Epuizat fizic si emotional, in seara aceea a mancat patru litri de inghetata. Padurarul Lars Rehnfeldt avea sa spuna mai tarziu: „Daca Oskar nu ar fi strigat ca  sa distraga atentia ursului, Olle ar fi murit. Sunt sigur de asta.“

A doua zi dimineata, Bert-Ivan Mattson, un alt padurar, a luat urma ursului in padure. De trei ori l-a provocat, dar de fiecare data animalul a fugit: nu mai era un pericol pentru oameni.

Cuibariti in fundul pesterii, langa casca lui Olle, a gasit trei pui, de marimea unei pisici. Ursul nu s-a mai intors la pui, iar acestia au inceput moara de foame. Dupa o apriga controversa, in loc sa fie salvati, ei au fost impuscati de expertii in fauna salbatica.

Dupa cinci zile petrecute in spital, Olle s-a intors acasa cu 40 de copci. +i-a schimbat rapid cererea ca ursul sa fie omorat. „Era doar o ursoaica ce isi apara doar familia“, spune el.
„Daca nu i-am fi invadat accidental teritoriul, ar fi stat in vizuina ei pana la topirea zapezii. Asta n-a fost atacul unui urs, ci atacul unui baiat.“

Cum sa reactionezi in fata unui urs – de Olle Frisk

• Oamenii nu sunt mancare pentru ursi. Ei vor doar sa ne sperie cand se tem sau se simt amenintati. Nu ne vaneaza pentru cina, asa cum o fac ursii polari.
• Daca mergi cu cortul, nu lasa mancare in apropiere. Fa zgomot cand mergi prin padure.
• Daca ursul are pui, se poate sa fie mult mai agresiv. Retrage-te si nu-l privi in ochi, dar urmareste-l in continuare.
• Daca ursul se apropie, nu fugi si nu te catara in copac, pentru ca te poate ajunge intr-o clipa.
• Fa-te cat mai mare cu putinta. Stai drept si ridica un rucsac deasupra capului, apoi retrage-te.
• Poate fi doar o simulare de atac, asa ca fa un pas spre el si vorbeste-i: „Nu te apropia, stai unde esti...“
• Daca ursul te urmareste, arunca o haina sau o palarie pentru a-i distrage atentia.
• Daca ursul ataca si incepe sa muste, intinde-te pe jos si apara-ti capul, aducand genunchii sub barbie.
• In ultima instanta, loveste ursul in nas. De cele mai multe ori asta functioneaza.

</p>

Vote it up
283
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza