Pasiune pentru serpi

Un erpetolog canadian pleaca in Africa Centrala, in cautarea unor specii de reptile rare si primejdioase
 
<p>Nimeni nu stie de unde a pornit obsesia mea pentru serpi si crocodili. Tot ce stiu e ca am fost dintotdeauna erpetolog. Am auzit ca mama ar fi spus ca habar nu a avut ce este un erpetolog pana cand nu a nascut unul. Majoritatea erpetologilor spun ca pasiunea lor a inceput din copilarie. Oamenii ma intreaba mereu cum de am devenit interesata de amfibieni si reptile, iar eu le raspund ca majoritatea copiilor sunt pasionati de ele si depasesc aceasta faza in jurul varstei de 11 ani. Cei care nu o fac ajung erpetologi.
Am fost obsedata de broaste si serpi cu mult inainte sa vad primul sarpe adevarat. Asta s-a intamplat intr-o luna de iulie, pe cand aveam cinci ani, pe malul unui lac din sud-estul statului Ontario, Canada. Sora mea in varsta de doi ani aducea apa din lac cu o galetusa. Fara sa vrea, a prins in ea un pui de Nerodia sipedon (un sarpe nordic de apa) si i-a dat drumul peste picioarele mele. Am tipat socata, iar sarpele, care trebuie sa fi fost la fel de speriat, a fugit in apa. Inteleapta mea surioara m-a dojenit pentru ridicola agitatie pe care o creasem - doar eram mai mare ca ea! Pana in ziua de astazi, Nerodia sipedon, primul meu sarpe, ramane favoritul meu.

Din dragoste

Douazeci de ani mai tarziu. Sunt la 12.000 de metri deasupra Saharei, zburand de la Bruxelles la Brazzaville. Sunt erpetolog profesionist sau aproape profesionist. Am absolvit zoologia la Universitatea Harvard si imi pregatesc doctoratul pe tema serpilor veninosi. Nu am stat pe ganduri cand s-a ivit ocazia sa plec intr-o noua rezervatie din Africa Centrala pentru a conduce o cercetare erpetologica. Se stiu foarte putine despre amfibienii si reptilele din zona, iar eu urma sa lucrez intr-o regiune aflata la mii de kilometri departare de orice alt loc in care s-a mai desfasurat vreodata un proiect de acest gen.
Brazzaville este capitala Republicii Congo, fostul Congo francez, dupa cum i-am asigurat pe parintii mei. Este un stat cu totul diferit de Republica Democrata Congo, fostul Zair. Congo-ul in care plec eu este relativ sigur si stabil din punct de vedere politic (ma rog, cat se poate de stabil pentru Africa Centrala). Nu le spun parintilor despre alte pericole care se pot ivi. Muscatura unui sarpe veninos intr-o zona izolata poate fi o condamnare la moarte, iar eu nu iau la mine antidoturi dintr-o serie de motive practice (cum ar fi faptul ca administrarea acestora in aer liber poate fi periculoasa). Mai sunt si bolile despre care doar am citit: malaria, febra galbena, ebola. In Africa voi intalni oameni suferinzi si de boli pe care doctorii nu le pot diagnostica. Sunt viermi care isi fac cuib sub piele. Si mai sunt si oamenii, mai periculosi uneori decat orice animal. Gandul la un posibil viol intr-o tara unde virusul HIV este atat de raspandit ma face sa parasesc rapid orasele mari. Ce  aveam in cap cand am plecat in aceasta misiune? Aveam 25 de ani, eram invincibila si nu imi doream decat sa vad in propriul lor habitat serpii pe care ii studiasem la universitate. Nu imi era teama de nimic!

In siguranta la Brazzaville

Intre Boston si New York, mi s-au pierdut bagajele. Aveam niste cutii mari de carton cu tot echipamentul necesar pentru a prinde, omori si conserva broaste, soparle si mai ales serpi. Mi-as dori sa nu trebuiasca sa le omor, insa animalele din aceasta zona sunt atat de putin cunoscute, incat singura modalitate de identificare a speciilor este sa le aduci in laboratoare pentru a le numara solzii si a le compara cu alte specimene colectionate. Nu exista nici un ghid care sa ma pregateasca pentru aceasta excursie. A trebuit sa stau in camera reptilelor din Muzeul de zoologie comparativa de la Harvard, o incapere gigantica, plina cu reptile conservate in formol. Am luat specimene din borcane etichetate simplu: "Zair, 1953". Ma intrebam daca o sa intalnesc vreun exemplar viu din acele specimene vechi si decolorate.

In aceasta ultima parte a calatoriei, avionul, un jetliner urias, este aproape gol. Cativa oameni de afaceri africani ocupa locurile din spate, iar un barbat impreuna cu sotia lui se uita pe geam, desi inca nu a rasarit soarele si nu se vede nimic. Stau in spatele unui sir de calugarite belgiene. Arata de parca media lor de varsta ar fi 85 de ani. Cu siguranta ca au o pensie confortabila undeva. Una dintre ele isi scapa ochelarii intre scaune, iar eu ma aplec dupa ei. Urmeaza imediat o sperietura. Avionul aterizeaza, dar nu la Brazzaville, in Republica Congo, cum era programat. Din motive care nu ne-au fost niciodata lamurite, aterizam la Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo. Din punct de vedere geografic, ne aflam de cealalta parte a raului Congo, dar, din punct de vedere politic, e ca si cum am fi la mii de kilometri departare. Echipajul este agitat. Barbatul care sta pe partea dinspre aeroport isi fotografiaza sotia, care sta asezata in scaun. Stewardesa este disperata: daca se observa flashul camerei, vor crede ca cineva fotografiaza aeroportul si ne vor da jos pe toti din avion. Petrecem o ora plina de nervozitate pe pista din Kinshasa, iar la rasaritul soarelui decolam fara nici o explicatie si, in cinci minute, aterizam la Brazzaville. Slava domnului, Brazzaville, oras sigur, in stabilul Congo! Cu totii rasuflam usurati. Nu am mai fost niciodata in Africa. In Africa Centrala sunt norocoasa, caci bruma de franceza invatata la scoala publica din Toronto imi prinde bine. Din fericire, mi-am recuperat si bagajele! Doua doamne vesele, imbracate in rochii cu modele colorate si turbane asortate, imi deseneaza cu creta un X pe fiecare geamantan, iar bagajele trec de vama.

Ma voi alatura unor cercetatori din nordul tarii, insa mai intai petrec patru zile facand cumparaturi. Cand sunt gata, iau avionul pana in cel mai nordic punct in care se poate zbura in Congo. De acolo incepe o calatorie de sapte ore intr-o piroga cu motor, de-a lungul unui afluent al raului Congo. Raurile sunt autostrazile Africii Centrale. Mai multi congolezi ocupa scaunele din mijlocul pirogii, insa eu ma dau cu lotiune de protectie solara si ma intind la soare pe un sac de faina de manioc aflat in barca.
Spre seara, cand ajungem la tabara savantilor de langa un sat de pigmei, echipa ne intampina cu o multime de intrebari; in fundal se aude bazaitul unui aparat de radio pe unde scurte. In acea dimineata, exact cand imi decola avionul, in Brazzaville avusese loc o lovitura de stat. In timp ce ajungeam in tabara, Brazzaville se transfomase in zona de razboi. Strazile erau pline de cadavre. Cineva trasese cu o bazuca la magazinul de unde imi cumparasem proviziile cu o zi inainte. Razboiul civil se intindea dinspre oras in regiunile inconjuratoare. Ne decidem sa ramanem totusi in Congo.

Zona izolata in care ne aflam nu are importanta politica pentru niciuna dintre factiuni, deci nimeni nu s-ar obosi sa vina pana aici. Stabilim reguli de baza si planuri in caz de forta majora: nimeni nu se aventureaza mai mult de o zi in afara taberei; trebuie sa fim pregatiti sa dezasamblam batranul nostru camion ruginit, sa ingropam radioul (legatura cu lumea exterioara) si sa disparem in padure cu provizii pentru cateva zile.
Problema noastra cea mai presanta este radioul. Inaintea loviturii de stat ne aflam in contact prin radio cu un birou din Brazzaville, de unde se putea telefona si trimite mailuri in toata lumea. Insa cei de acolo au fugit. Speram ca nu au patit nimic. Cladirea a fost distrusa (nu mi-am mai recuperat pasaportul de acolo niciodata). Singurele vesti pe care le avem despre ce se intampla provin de la BBC World Service, pe care reusim sa il prindem la radioul cu unde scurte; insa razboiul civil din Congo nu se numara printre prioritatile lumii, iar relatarile sunt din ce in ce mai vagi.
Eu ma aflu, insa, aici pentru un motiv clar. Primesc un loc intr-o coliba cu o masa si rafturi pentru a-mi despacheta echipamentul: tifon, pungi de plastic cu fermoar, lanterne si baterii, etichete numerotate, undite si carlige pentru serpi, aparat foto, carnetel si sacii mei de tinut serpii, fabricati la comanda speciala. Probabil ca sunt singurul erpetolog din lume care are pe interiorul sacilor o eticheta pe care scrie: "Cu drag, de la bunica".

Muscatura de sarpe

Imi petrec primele zile in jurul taberei planuind sa incep cu excursii scurte si sa ma aventurez mai departe dupa ce cunosc imprejurimile. Prind primul sarpe in timp ce ma relaxez intr-o dimineata bandu-mi cafeaua si mancand o bucata de paine. Un pigmeu disperat se iveste in tabara, tipand ca in sat a aparut un sarpe. Ma ridic si fug dupa el, gasind toti oamenii din sat adunati tematori in jurul unui copac aflat langa o coliba. Ma intreb cum sa pun mana pe un sarpe veninos, incolacit intre radacinile unui copac. Cand ajung, insa, mai aproape, il recunosc dupa solzi ca fiind un Lamprophis, un sarpe de casa inofensiv. Am studiat aceasta specie cand ma pregateam pentru expeditie. Cea mai usoara metoda de a-l descolaci este sa-l lasi sa te muste de mana. Aceasta ii va mentine capul nemiscat si astfel il poti descolaci cu mana ramasa libera. Cand ii apuc capul, localnicii tipa: "Madame va muri!" Stiu ca sarpele este inofensiv, insa, in acest mediu complet strain, increderea mea se clatina pentru o clipa. Ma aplec, iar sarpele isi inclesteaza falcile in jurul incheieturii de la mana mea dreapta. Pigmeii tipa. Descolacesc sarpele, il desprind de mana si-l var intr-o desaga. Pigmeii privesc ingroziti. Ei cred ca totii serpii sunt veninosi - o convingere inteleapta pentru niste oameni din Africa Centrala care nu pot deosebi serpii intre ei. Acum sunt convinsi ca sunt o vrajitoare. Serpii sunt infricosatori, dar vrajitoarele sunt si mai rele.

Prima mea expeditie

Sa fii considerata vrajitoare poate fi o problema: pigmeii sunt prea speriati pentru a ma insoti in padure, asa ca trebuie sa tocmesc doi care sa lucreze pentru mine. Ulterior, aflu ca directorul taberei ii incuraja pe muncitori sa lucreze amenintandu-i ca o pune pe vrajitoare sa le faca farmece.
Prima mea expeditie in afara taberei se desfasoara la Ndoki, la 45 de kilometri departare. Cei doi pigmei care ma insotesc fara tragere de inima au reputatia de a fi cei mai dificili si incompetenti. As prefera singuratatea in locul companiei posacului Bakembe si a tanarului Dada, vesnic pus pe joaca, insa ei cunosc padurea. Solitudinea nu e o optiune intr-un mediu in care situatiile de urgenta se ivesc foarte usor.
Nu sunt obisnuita sa am servitori; este greu, pentru ca trebuie sa invat sa le fiu conducatoare, nu prietena. Este cu atat mai dificil, deoarece ei sunt obisnuiti sa lucreze cu biologii de primate, care se trezesc devreme, analizeaza si iau notite toata ziua si se culca la apus - un program asemanator  cu cel al pigmeilor. Erpetologul nu prea are ce face dimineata pana ce soarele ajunge sa incalzeasca padurea, iar soparlele si serpii ies la iveala. Cel mai bun moment pentru a prinde broaste este noaptea, dar Bakembe si Dada se tem sa iasa noaptea si sunt complet dezgustati de ideea de a intra in mlastina. Asa ca ei dorm in timp ce eu ma innamolesc pana la brau, umpland pungile cu broaste de copaci si strecurandu-ma pe langa crocodilii pitici vest-africani pentru a vedea cat de mult pot sa ma apropii de ei inainte sa se scufunde in apa. Din cand in cand, vad si cate un hipopotam-pigmeu. Ma intorc in tabara pe la miezul noptii. Sunt uda pana la piele si extenuata. Insa Bakembe si Dada continua sa ma trezeasca voiosi la sase dimineata cu micul dejun: mancarea pe care nu o terminasem cu o seara inainte si care a stat in padure toata noaptea.

In prima noapte, m-au intrebat ce voiam sa imi gateasca la cina. I-am lasat pe ei sa decida, ceea ce s-a dovedit a fi o mare greseala, deoarece mi-au pregatit felul lor de mancare favorit: fou-fou cu peste afumat. Fou-Fou nu are niciun gust. Este o pasta ca de cauciuc, adesea obtinuta prin amestecarea fainei de manioc cu apa. Pestii sunt prinsi din rau si afumati intr-un cos cu gauri deasupra unui foc de tabara. Daca schimbi locul de popas, iei cosul cu tine si il pui deasupra urmatorului foc si asa mai departe. Intre timp, mustele fac oua in el, oua care se transforma in viermi. Unele bucati de peste nu sunt afumate complet si putrezesc. Insa, din moment ce mananci dupa lasarea serii si cu un sos uleios, nu observi viermii, capetele de peste si bucatile mucegaite decat in momentul in care incepi sa le mesteci. Dupa prima mea experienta de acest fel, i-am incurajat sa se limiteze la carne de vaca cu porumb sau sardine cu orez, insa franceza mea nu e perfecta, iar a lor e si mai proasta, astfel incat instructiunile nu sunt intotdeauna intelese. Sunt dornici sa faca pe plac si se tem sa nu jigneasca spunand ca nu inteleg, asa ca zambesc si raspund: "Oui, oui, madame!". Apoi isi iau talpasita si fac exact pe dos. Construim o serie de capcane din galeti ingropate adanc in pamant si speram ca animalele mici vor cadea in ele. Asamblam si niste garduri de sarma pentru a ghida animalele spre capcane.

Dupa cateva zile petrecute in tabara Ndoki, intr-o dimineata incep sa ma simt obosita si slabita. Cand imi iau temperatura, observ ca am aproape 39 de grade, asa ca ii rog pe Dada si pe Bakembe sa verifice singuri capcanele, dupa care ma prabusesc la adapostul plasei de tantari din coliba. Ceva mai tarziu sunt trezita din letargia mea febrila de tipetele insufletite ale lui Bakembe si Dada:
- Madame, madame! Nyoka! Nyoka!
"Nyoka" inseamna sarpe - singurul cuvant pe care il cunosc in limba lingala.
Au gasit un sarpe mic intr-una dintre galeti. Agitatia lor devine pura incantare gandindu-se cat de multumita voi fi eu. Nevrand sa se apropie prea mult de sarpe, au dezgropat intreaga galeata si mi-au adus-o plini de mandrie. Privesc sarpele mic de pe fundul galetii lucitoare in timp ce coliba se invarte cu mine. Nu pot identifica specia, insa solzii de pe cap imi spun ca este inofensiv. Il ridic si il las sa-mi alunece printre degete. Considerand ca galeata este suficient de adanca pentru a-l impiedica sa fuga, il asez inapoi si cad pe saltea cu galeata langa cap. Am acum 40 de grade si vegetez in pat.

Dupa cateva ore revin brusc la realitate datorita unui gand neasteptat. Ma inselasem in privinta solzilor de pe cap. Sarpele din galeata putea fi veninos; chiar si muscatura puilor putea fi mortala. Sarpele fusese, din fericire, calm si pasiv si nu incercase sa ma muste. In starea mea febrila, cu judecata alterata, fusesem salvata doar de noroc: sarpele nu se simtise amenintat.
Antebratul drept ma doare si este rosu si umflat in jurul unei zgarieturi pe care o capatasem cand imi varasem mana intr-o gaura dupa un piton. A doua zi nu mai am febra, insa bratul arata prost. Ar fi trebuit sa il trimit pe Dada in tabara pentru ajutor, insa nu mi-a dat prin cap. Din fericire, directorul taberei trece sa vada ce fac. Dupa ce imi examineaza bratul, suntem nevoiti sa ne intoarcem in tabara principala. Sunt tratata de un veterinar sud-african aflat in trecere, care imi scoate din brat o bucata putrezita de tesut cat o minge de golf, spunandu-mi linistitor: "Vacile patesc asta tot timpul".

Unghiile de la picioarele pigmeilor

Revenita in tabara principala, fac si eu ce pot. Dau jos soparle din copaci, adun broaste gasite intamplator pe jos si imi petrec noptile in mlastina. Imi las de obicei cizmele sa se usuce la soare dupa o noapte de explorare. Cat timp acestea se usuca, merg prin tabara in sosetele ude si murdare de noroi. In toiul unei nopti, ma trezesc cu o durere ascutita si intensa sub o unghie de la piciorul stang. Iau o lanterna pentru a vedea ce se petrece si observ ca o creatura asemanatoare unui vierme incolacit si-a sapat un culcus confortabil intre deget si unghie. Ii vad forma corpului prin unghia translucida. Scarbita, iau o pereche de foarfece din cutia medicala, il extrag impreuna cu toata carnea de sub unghie, ma intorc pe partea cealalta si ma culc la loc.
In dimineata urmatoare, degetul operat in timpul noptii este infectat si toate celelalte degete au viermi sub unghii. Cu timpul, devin experta si reusesc sa scot viermele fara sa alterez tesutul din jurul lui si sa provoc infectii. In timp ce eu folosesc forcepsuri chirurgicale ascutite ca niste ace, pigmeii fac acelasi lucru cu ajutorul spinilor.

In cautare de specimene

Folosesc metoda-standard de colectare a erpetologului: aceea de a incuraja localnicii sa prinda si sa ne aduca animale in schimbul unor mici recompense. Banii de hartie nu prezinta nici un interes. Le plac tigarile si - in mod surprinzator - pixurile cu gel, de care par a nu se mai satura. Le plac si pilulele de orice fel. Vitamine, aspirine, toate sunt acceptate fara discriminare si inghitite pe loc. Majoritatea celor care imi aduc o soparla gecko sau o broasca-raioasa isi doresc mai mult decat o simpla tranzactie. Vor conversatie, vor sa fie laudati si intrebati despre cum au prins animalul respectiv. Asa ajung sa colectionez cantitati uriase din cea mai comuna specie de broasca, Bufo camerunensis: copiii pigmei mi le aduc in schimbul baloanelor.
Din cand in cand, primesc si lucruri mai interesante. Pigmeii evita in general serpii, insa, ocazional, mai prind cate unul de la mare distanta, cu ajutorul unui harpon cu trei dinti. In repetate randuri, cate un grup entuziast de pigmei m-a trezit din somn la sase dimineata vanturandu-mi prin fata un sarpe twig veninos, Thelotornis kirtlandii, infipt in tepusele harponului; iar eu, cu ochii lipiti de somn, desfaceam cu grija sarpele furios din furcile ascutite.

Petrec doua zile minunate prinzand serpi de apa. Gasesc un mic parau in padure, unde apa imi vine pana la coapse in cel mai adanc loc, si imi petrec timpul umbland in amonte. Din cand in cand, vad cate un sarpe mic inotand in aval, inspre mine. Problema este urmatoarea: exista doua tipuri de serpi comuni de apa in aceasta zona: Grayia, care este inofensiv, si cobra de apa, Boulengerina annulata, care este mortal.
Un mic sarpe dungat inoata domol inspre mine. Devin brusc atenta si il imobilizez repede cu harponul pe la mijlocul trunchiului, fixandu-l de malul noroios al raului. Ma aplec deasupra lui. Suiera si incearca sa ma muste, ceea ce nu-mi permite sa-i vad prea lesne solzii de pe cap. O muscatura de cobra intr-un loc atat de indepartat probabil ca mi-ar fi fatala, insa nu vreau sa pierd acest exemplar. Iau o nuia din apropiere si o folosesc pentru a-i tintui corpul de mal, cat mai aproape de gat. Apoi misc repede carligul pana cand reusesc sa prind sarpele cu mana pe dupa cap. Verific solzii si observ ca nu este veninos. Il arunc intr-unul din saci. Curand ajung sa pot deosebi dintr-o privire cobrele de apa de specimenele inofensive; modelul dungilor este de fapt foarte diferit.
Mai imi petrec timpul discutand cu pigmeii din sat. Stiu cate ceva despre ordinul Gymnophiona, amfibieni de tipul broastelor si salamandrelor, insa alungiti si fara membre. In Africa sunt foarte ciudat raspanditi: in est si in vest, insa nu si in zonele centrale. Ma intreb daca nu cumva acestia exista si in Africa Centrala, dar oamenii de stiinta occidentali nu i-au descoperit inca, deoarece nimeni nu i-a cautat aici. Le-am aratat pigmeilor fotografii cu acest tip de amfibieni din mai multe parti ale lumii. Pentru a-i gasi, trebuie de obicei sa petreci mult timp sapand in noroi. Gandindu-ma ca cei mici fac astfel de  lucruri, incep experimentul cu directorul scolii din sat. Intr-o zi ploioasa, ma duc la scoala si le predau copiilor o lectie despre amfibieni si reptile, aratandu-le cateva dintre specimenele colectionate, precum si pozele cu amfibienii din ordinul Gymnophiona.
- Este un animal care seamana cu un mare vierme de pamant, insa la atingere este ca o broasca. Poate avea orice culoare, le explic eu.
Un baietel ridica mana atat de agitat, incat practic sare de pe scaun:
- Oui, madame, l-am vazut azi-dimineata, cand ma jucam langa rau! Va arat unde!
- Bine, a spus directorul scolii. Vom merge sa cautam acest animal. Ora s-a terminat.
Ghidati de baietel si insotiti de restul satului, strabatem drumul spre malul raului prin ploaie, nerabdatori sa vedem cauza unei asemenea agitatii. Baietelul ridica increzator busteanul sub care se jucase de dimineata, scotand la iveala o creatura de un albastru-palid, subtire si lunga de aproape 20 de centimetri, tesita la capete. Multimea adunata priveste spectacolul.
- Vai! "Nyoka! Nyoka!"
- Ei, taceti din gura!, spune altul. Nu vedeti ca este un double-tête ("cap dublu"), nu un sarpe?
- Cineva sa aduca o maceta ca sa sapam. Daca am gasit unul, trebuie sa fie mai multi aici.
Molipsindu-se de entuziasmul copiilor, toata lumea intra in joc, sapand
de-a lungul tarmului cu macetele pana cand gasim zece double-tête.

Este interesant ca jumatate sunt albastru-pal, iar jumatate sunt de culoarea ciocolatei. Nu sunt amfibienii pe care ii cautam, insa arata exact ca aceia din fotografiile mele. Sunt soparle fara picioare, acoperite cu solzi foarte grosi. Cand ma intorc in laborator si ii studiez, imi dau seama ca sunt cunoscuta specie de soparle Feylinia currori, iar eu gasisem primul specimen albastru vazut pana atunci.

Un covor de furnici

Ultima mea excursie - desi atunci nu stiam ca avea sa fie ultima - este la tabara din Mbeli. In Mbeli, Ian si Peter (dupa cum i-am botezat in graba pe cei doi baieti responsabili cu gorilele) isi petrec zilele supraveghind de pe o platforma inalta o familie de gorile. Tabara lor este cea mai izolata pe care am vizitat-o pana acum si abia seara ajung la raul care trebuie traversat pentru a ajunge acolo.
Pe drum, o gorila apare pe neasteptate din padure la 15 metri in fata mea. Merge cu genunchii indoiti si, in momentul in care ma vede, se opreste in mijlocul potecii. Este o Silverback uriasa. Imi dau seama ca, desi cu genunchii indoiti, este la fel de inalta ca mine. Habar nu am ce trebuie sa faci in momentul in care intalnesti o gorila. Imi arunc undita de serpi, gandindu-ma ca ar putea-o confunda cu o arma, si raman inmarmurita de frica. Dupa cele mai lungi 30 de secunde din viata mea, traverseaza poteca si dispare de cealalta parte a padurii. Mai tarziu, baietii imi spun ca am facut bine. Daca fugi, te urmaresc.

Nu am putut niciodata sa-i inteleg pe oamenii care au fobii de serpi, paianjeni, pisici sau orice fel de animal. Cred ca singurele fiinte non-umane care ar putea sa nu-mi placa sunt furnicile. Iar cele din Africa Centrala sunt cele mai ingrozitoare pe care le-am vazut vreodata. Te plimbi prin padure si treptat auzi un fel de huruit in apropiere. Un sarpe cu clopotei? Nu pe acest continent. Privesti in jos si vezi ca pe toata suprafata padurii este un covor miscator de furnici gigantice. Exact cand incepi sa le observi pe jos, simti niste piscaturi cumplite prin pantaloni. Nu exista decat o solutie. Sa fugi. Sa fugi si iar sa fugi pana cand depasesti covorul miscator, iar apoi sa te dezbraci in pielea goala (nimanui nu-i va pasa in aceste conditii) si sa incerci sa le indepartezi pe cele care te-au piscat. Adesea, daca vrei sa scapi de o furnica, capul si clestii vor ramane atasate si inclestate de tine, chiar si dupa ce corpul este dat la o parte. Intr-o zi, covorul de furnici ajunge si in Mbeli. Ma uit in cort si observ ca interiorul este negru de o panza compacta de furnici miscatoare. Baietii cu gorilele imi spun sa fugim in padure. Au mai trecut prin asta. Asteptam jumatate de ora, dupa care ne intoarcem. S-a intamplat cum au spus. Furnicile disparusera complet impreuna cu toata mancarea nesigilata din conserve. Gasesc o singura furnica moarta la mine in cort si niciun indiciu cum ca trusa mea medicala si toate hainele fusesera pline de acestea cu numai cateva minute inainte.

O ultima privire asupra regiunii Congo

In cea de-a patra zi petrecuta in Mbeli incep sa ma simt rau, iar piciorul ma jeneaza din pricina unei mici zgarieturi capatate in urma unei cazaturi de pe un bustean. Ma aflu in padure si, in loc sa folosesc pigmeii ca ghizi, ma tin de cursul unui fir de ata care ma ajuta sa nu ma ratacesc. In cele din urma ametesc, zgarietura de pe picior se umfla si imi dau seama ca trebuie sa ma intorc in tabara. Insa deja ma clatin, iar copacii se invartesc in jurul meu. Ma agat de firul de ata. Daca ii dau drumul, sunt pierduta; si daca ma ratacesc in adancul padurii, voi muri. Cand ajung la tabara, ma simt atat de rau, incat nici macar nu rasuflu usurata. Ma tarasc in cort si ma prabusesc, in timp ce gandurile mi se invalmasesc prin cap.
Dupa cateva ore, Ian, care se intrebase unde sunt, ma trezeste, aducandu-ma intr-o stare de semiconstienta. Imi ia temperatura si se straduieste sa nu arate cat de speriat este. Accept pasiv doua aspirine si doua amoxiciline. Ian si Peter cred ca as avea malarie. Peter ma ridica si ma duce in camera lor, unde cei doi ma dezbraca, ma stropesc cu apa, iar apoi imi fac vant cu un carnetel pentru a-mi raci corpul. Fac acest lucru toata noaptea, cu schimbul. In urmatoarea dimineata, nu mai am febra, insa piciorul meu drept arata ingrozitor, rosu si umflat. Un pigmeu a fost deja trimis la tabara principala pentru a aduce camionul cat mai aproape posibil, iar Peter ma duce in brate pana la barca pentru a traversa raul.
In zilele ce urmeaza ma doftoricesc cu ceea ce ma tem ca reprezinta o mare parte din toata provizia amestecata si expirata de antibiotice; cu toate acestea, piciorul ramane rosu si atat de umflat, incat pielea pare gata sa pocneasca in unele locuri; indiferent de ce medicament iau, nimic nu opreste extinderea rosetei. Piciorul meu stang este de mai mult de doua ori mai gros decat celalalt, iar in tabara se vorbeste soptit despre amputare. Cei 97 de dolari platiti pe asigurarile medicale au reprezentat cea mai inteleapta cheltuiala pe care am facut-o inainte de plecare.
Radioul functioneaza din nou si se fac planuri ca sa fiu transportata  intr-un spital din Camerun. Insa va trebui sa plec fara exemplarele mele pretioase pe care le colectionasem riscand atat de mult. Primesc promisiuni ca mi le vor trimite mai tarziu. Prin geamul micului avion al companiei de cherestea vad ultima imagine a raului Congo. Piciorul mi se va vindeca in timp, insa dorinta de a ma intoarce intr-o zi la acesti copaci maiestuosi, in aceasta mlastina frematand de viata, pentru a duce la bun sfarsit misiunea inceputa, va ramane cu mine.
Sase luni mai tarziu primesc din Africa o cutie mare: exemplarele mele! Pana la urma au ajuns!

Dupa ce am fost transportata in Camerun pe calea aerului, am petrecut zece zile intr-un spital din Douala. Aici, in niste conditii precare, chirurgul si restul personalului spitalului mi-au vindecat complet piciorul de infectia bacteriana care imi cuprinsese tot trupul. Acum de-abia daca mai am o cicatrice. In momentul in care mi-a parvenit polita medicala, care trebuia tradusa in engleza pentru compania americana de asigurari, am constatat ca intregul cost al celor zece zile petrecute in spital, operatia chirurgului, medicatia si tot restul, se ridica la suma de 500 de dolari.
Cat despre valoarea stiintifica a muncii mele, fiecare exemplar colectionat si identificat a reprezentat o informatie noua pentru stiinta, deoarece nimeni nu stiuse pana atunci ce specii existau in acel loc uitat de lume din inima continentului african. Am continuat munca de teren pentru un timp si am citit multe carti pentru a-mi termina lucrarea de doctorat la Universitatea Harvard. Acum m-am intors in orasul natal, Toronto, pentru a face cercetari fiziologice pe crocodili si a cauta o slujba permanenta. Insa nu am renuntat la visul de a ma intoarce in Africa Centrala. Aducandu-mi aminte cat de greu a fost sa identific speciile de acolo, anul acesta, la opt ani dupa prima mea calatorie, ma intorc in Congo pentru a scrie un ghid al serpilor care traiesc in Africa Centrala. </p>

Vote it up
149
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza