Pas după pas

Este oare posibil ca oamenii de ştiinţă, împreună cu chirurgii, să facă o persoană paralizată să meargă din nou?
 

Când profesorul britanic, specialistul în neurochirurgie, a intrat în salonul mic, scăldat în soare, de la Centrul de Reabilitare pentru Leziuni Spinale din oraşul polonez Wroclaw, l-a zărit pe bărbatul aşezat în scaunul cu rotile de lângă fereastră. Geoff Raisman era mai emoţionat ca niciodată. Alături de neurochirurgul polonez Pawel Tabakow, profesorul punea la cale ceva ce nu se mai făcuse niciodată până atunci. S-ar putea să nu funcţioneze. S-ar putea chiar să facă rău. Dar, în acelaşi timp, gândul că ar putea reuşi îi dădea aripi. După decenii de cercetări, primăvara anului 2012 aducea şansa de a face un paraplegic să păşească din nou.

Darek Fidyka, bărbatul din scaunul cu rotile, îşi ridică privirea spre cei doi doctori. La cei treizeci şi ceva de ani ai săi, Darek era un bărbat în floarea vârstei. Până nu demult îi plăcea să danseze, să vâneze şi să joace fotbal. Până acum doi ani când fostul soţ al iubitei sale l-a atacat cu un cuţit. Leziunea i-a atins măduva şi l-a paralizat de la talie în jos.

Neurochirurgul Pawel Tabakow i-a propus lui Darek o procedură de pionierat, care constă în două intervenţii chirurgicale. În prima etapă, medicii ar extrage unul dintre cei doi bulbi olfactivi localizaţi în partea frontală a creierului, chiar deasupra cavităţii nazale. Ca extremităţi ale nervului olfactiv, aceşti bulbi procesează mesajele venite de la nas şi ne ajută să mirosim. Pentru că simţul olfactiv este singura parte din sistemul nostru nervos care se regenerează continuu, bulbii sunt dotaţi cu celule stem olfactive (OEC), care permit fibrelor nervoase să îşi reînnoiască celulele.

Celulele OEC ale lui Darek ar urma să fie apoi cultivate, pentru a le înmulţi considerabil înainte de injectarea lor, în cursul celei de-a doua operaţii, în şira spinării. Cu ce scop? De a încurajeza fibrele nervoase lezate să se refacă.

 

Ambele intervenţii chirurgicale erau proceduri extrem de delicate care nu ofereau niciun fel garanţie că Darek ar putea să îşi recapete o zvâcnire cât de mică în picioare. Pacientul, constructor şi pompier voluntar într-un orăşel aflat la 160 km de Wroclaw, îşi asculta doctorul cu atenţie. „În regulă. Daţi-i drumul!“, a spus pacientul, după o scurtă pauză.

Pentru profesorul Geoff Raisman, astăzi în vârstă de 76 de ani, munca de cercetare care a dus la acest moment a început la sfârşitul anilor ’50, în timp ce studia medicina la Universitatea din Oxford.

Prima sa descoperire este legată de gradul de plasticitate a celulelor. Teoria împământenită de ani buni în medicină era că fiecare celulă a creierului are un număr limitat de conexiuni, transmise cu ajutorul fibrelor nervoase care, odată distruse, nu mai fac posibilă construirea de conexiuni noi. La microscopul său electronic, Geoff Raisman a observat însă că, acolo unde fibrele nervoase au fost lezate iremediabil, au intervenit fibrele celulelor vecine, care au înlocuit conexiunile pierdute.

Deşi medicinei i-a luat zece ani să îşi revizuiască teoriile depăşite şi să ia în considerare capacitatea plastică a celulelor, omul de ştiinţă britanic a mers înainte cu cercetările sale. A descoperit că fibrele nervoase secţionate sunt capabile să trimită în continuare semnale. Doar că celulele trimise să refacă acele conexiuni formează, în general, şi un ţesut cicatrizat, care împiedică semnalele să ajungă la destinaţie. Profesorul Raisman şi-a numit această nouă descoperire Ipoteza Căilor în sistemul nervos.

 

A început apoi să se întrebe cum ar putea semnalele de la fibrele nervoase secţionate să treacă de bariera de ţesut cicatrizat. Dacă lucrul acesta ar fi posibil, persoanele paralizate ar putea să meargă din nou. Doar că, în acel moment, semnalele trimise de fibrele nervoase lezate erau precum maşinile pe o autostradă întreruptă brutal de un pod prăbuşit în apă. E adevărat, acestea sunt capabile în general să găsească alte rute pentru a ajunge din punctul A în punctul B, dar nu atât de rapid şi de eficient. Dilema profesorului Raisman era dacă celulele stem olfactive (OEC) ar putea să construiască un pod în măduva spinării, pentru a repara „strada“ şi a restitui funcţiile motorii?

În 1985, profesorul Raisman a apelat din nou la microscopul electronic, pentru a afla mai multe despre comportamentul celulelor stem olfactive. Ceea ce a văzut a fost o informaţie deschizătoare de drumuri: celulele OEC puneau la dispoziţie căile prin care fibrele nervoase olfactive se regenerau şi, pe măsură ce fibrele se apropiau de creier, celulele stem olfactive trimiteau mici semnale de atenţionare. În acel moment, celulele menite să refacă canalul de circulaţie spre fibrele secţionate, dar care rămăseseră blocate în ţesutul cicatrizat, au răspuns semnalelor OEC şi au început să dezvolte braţe şi să ghideze circulaţia noilor fibre nervoase.

Convins că este pe cale să facă o descoperire măreaţă, cercetătorul în neurologie şi echipa sa au lucrat la perfecţionarea unei tehnici extrem de precise, care transplantează celulele OEC din bulbul olfactiv în măduva spinării, la şoarecii de laborator.

La început nu s-a întâmplat nimic. Apoi, într-o noapte din decembrie 1996, Geoff Raisman stătea, la ora două noaptea, în faţa cuştilor cu şoareci din laboratorul său londonez şi i-a oferit celui mai mic rozător o fărâmă de tăieţel uscat. Spre surprinderea sa, animalul domesticit a întins, dintr-o dată, lăbuţa invalidă înspre el. Victorie! şi-a spus Raisman, putem să reparăm sistemul nervos. Câteva zile mai târziu, toţi şoarecii de laborator se foloseau fără probleme de lăbuţa altădată paralizată.

 

Fascinat de studiul lui Geoff Raisman încă de pe vremea când era student, Pawel Tabakow îşi dorea cu ardoare să colaboreze cu acesta. În anul 2005, doctorul Tabakow şi echipa sa au zburat la Hong Kong, pentru o conferinţă a profesorului Raisman. Când, în sfârşit, tânărul chirurg polonez a reuşit să îl abordeze pe maestru şi să intre în vorbă cu el, acesta nu s-a arătat interesat. Auzise de prea multe cazuri de neurochirurgi, care începuseră să transplanteze celule olfactive la pacienţii cu paralizie – de cele mai multe ori pe sume imense –, fără să acorde atenţie singurei întrebări din cercetarea sa rămasă fără răspuns.

Dar doctorul Tabakow nu s-a dat bătut şi, într-un final, omul de ştiinţe britanic s-a dus să îl viziteze la Wroclaw, unde tânărul chirurg se afla în plin proces de construcţie a unei noi secţii de neurochirurgie la Spitalul Universitar. Geoff Raisman a rămas plăcut impresionat de abordarea logică şi de determinarea lui Tabakow.

Deşi cercetarea profesorului era finanţată de Fundaţia pentru Celule Stem din Marea Britanie, Geoff Raisman avea nevoie de mai multe fonduri pentru a-şi continua studiul. Dar filantropii – în special marile corporaţii –, vroiau să vadă rezultate mai rapid decât puteau fi produse.

Era prin anul 2006, când profesorul Raisman a primit un telefon de la David Nicholls, directorul departamentului de alimentaţie al lanţulua hotelier Mandarin Oriental. Fiul acestuia, Daniel, rămăsese paralizat în urma unui accident de înot din Australia, în anul 2003. Pe atunci Daniel avea doar 18 ani. Disperat, tatăl său a început să caute o soluţie. În timpul cercetărilor sale, David Nicholls a aflat că în ultimii ani se făcuseră progrese destul de mici în găsirea unei vindecări a paraliziei. Dar aproape toate studiile făceau referire la numele lui Geoff Raisman. În tot acest timp, tatăl lui Daniel a pus bazele Fundaţiei Nicholls pentru Leziuni Spinale (NSIF), iar acum căuta să investească în cercetare.

David Nicholls era nerăbdător să îl întâlnească pe Raisman. „A fost singurul om de ştiinţă cu care am vorbit, care mi-a zis că paralizia poate fi vindecabilă“, mărturiseşte acum.

Fundaţia Nicholls a donat profesorului Raisman şi doctorului Tasbakow peste un milion de lire sterline. Deşi nu exista nicio garanţie că tratamentul îi va fi de folos fiului său, David era atât de convins de importanţa acestei cercetări încât NSIF a stopat sponsorizarea oricărui alt proiect.

Tratamentul revoluţionar al lui Darek Fidyka a fost posibil, în mare parte, datorită investiţiei lui David Nicholls.

Doctorul Tabakow l-a întâlnit pentru prima dată pe Darek în clinica sa, la finalul unei zile lungi de muncă. Când a aflat că pacientul suferă de o afecţiune cronică la sinusuri, care trebuia rezolvată printr-o operaţie, oboseala de peste zi s-a evaporat instantaneu. Intervenţia chirurgicală de care avea nevoie Darek urma să îi expună bulbul olfactiv, ceea ce îl făcea pacientul ideal pentru primul transplant de OEC. În plus, Darek părea să aibă tăria interioară de a face faţă unor aşteptări atât de mari şi celor opt luni de fizioterapie intensivă, necesare înainte de operaţie.

Darek nu s-a îndoit niciodată de faptul că vrea să încerce pe pielea lui această soluţie revoluţionară. „Era singura şansă să mă pun pe picioare pe care vreun doctor mi-a oferit-o vreodată“, spune bărbatul.

La două săptămâni după prima operaţie de refacere a sinusurilor lui Darek şi extirparea bulbului olfactiv, doctorul Tabakow şi echipa sa au transplantat, sub privirile atente ale profesorului Raisman, celulele OEC, cultivate direct în măduva spinării lui Darek.

 

 

Atmosfera din sala de operaţii era tensionată. Aveau mai puţine celule decât preconizaseră iniţial, iar acest lucru nu lăsa loc de erori. Dar, înainte ca acestea să fie transplantate prin 100 de microinjecţii, medicii chirurgi trebuiau să expună, strat delicat după strat delicat, măduva spinării lui Darek, până ce aveau să dea de gaura imensă, de şapte milimetri grosime, făcută de lama cuţitului care i-a sec- ţionat nervii.

Doctorul Tabakow, împreună cu colegii sĂi, au injectat o parte din celulele olfactive cultivate într-o bandă subţire de ţesut cicatrizat, situată în dreapta măduvei spinării. Dar cele mai multe au fost transplantate de o parte şi de alta a orificiului din rană. Pentru a construi o punte între cele două margini, chirurgul a recoltat din glezna lui Darek patru benzi subţiri de fibre nervoase şi le-a aşezat de-a lungul rănii, în speranţa că celulele regeneratoare vor fi impulsionate să intre în ţesutul măduvei spinării.

Dar speranţele erau destul de mici. În ciuda celor cinci ore pe zi, cinci zile pe săptămână de fizioterapie epuizantă, Darek nu arăta nicio îmbunătăţire. Pentru pacient, această perioadă a fost printre cele mai triste momente din viaţa sa.

Apoi, la patru luni de la operaţie, au început să apară primele semne: înţepături şi furnicături în muşchii piciorului stâng, senzaţii de cald şi rece. La sala de sport, exerciţiile fizice au devenit ceva mai uşor de făcut. În scurt timp a trecut la mersul pe bicicleta medicinală, un exerciţiu care, înainte de operaţie, îi era imposibil de făcut.

„La ce zici că trebuie să mă uit?“ David Nicholls vorbea la telefon cu Geoff Raisman, care tocmai îi trimisese o serie de imagini RMN. „Am în faţă RMN-ul unui pacient cu leziune spinală şi RMN-ul unei persoane cu măduva spinării intactă, corect?“

„Ambele RMN-uri sunt ale lui Darek, de dinainte şi de după operaţie,“ i-a zis profesorul, în loc de răspuns.

„N-are cum, măduva spinării din imagine e sănătoasă.“

„David, e RMN-ul lui, crede-mă.“

David Nicholls a amuţit. Îl umplea de bucurie speranţa pe care aceste poze pixelate o aduceau pentru atât de multe persoane.

Şi profesorul Raisman era în al nouălea cer. În decembrie 2013, omul de ştiinţă a călătorit la Wroclaw, pentru a-l vedea pe Darek cum înaintează cu ajutorul ortezelor şi al barelor paralele. Mişcările îi erau greoaie şi stângace, dar mergea pe picioarele lui. Membrul stâng al pacientului câştiga din ce în ce mai multă putere în muşchi, un progres care se datorează restaurării conexiunilor nervoase efectuată de dr. Tabakow pe partea dreaptă a măduvei spinării. Şi, deşi piciorul său drept avea mai pu- ţină putere, Darek începuse să îşi simtă din nou laba piciorului. Fibrele nervoase ale senzaţiei, chiar şi cele din partea dreaptă a corpului, traversează pe partea stângă a măduvei spinării, până la creier.

Aceasta era dovada de care avea nevoie cercetătorul britanic. Am reuşit!, şi-a zis, gândindu-se la echipa pe care a format-o cu tânărul chirurg din Europa de Est.

Astăzi, Darek se deplasează cu ajutorul unui cadru şi conduce o maşină adaptată nevoilor sale. „Mă simt din nou om, în cel mai esenţial mod posibil,“ mărturiseşte pacientul zero. Darek îşi doreşte ca, într-o zi, să ajungă să ajute şi alte persoane invalide să devină independente. În acest moment însă, mare parte din energia şi bunele sale intenţii trebuie canalizate spre propria recuperare.

Cea mai pură bucurie stă ascunsă în lucrurile despre care majoritatea dintre noi considerăm că ni se cuvin. „Când simt cum mi se contractă muşchii, mă cuprinde un sentiment incredibil. Am senzaţia că mă nasc din nou,“ spune Darek.

 

ALTE DESCOPERIRI care, într-o zi, ar putea ajuta un om invalid să meargă:

CELULE STEM NERVOASE Aceste celule pot da naştere oricăruia din cele trei tipuri de celule prezente în sistemul nervos central. În SUA, studiile clinice de implantare a acestor celule în leziunile spinale sunt în curs de desfăşurare.

IMPLANT „BIONIC“ Oamenii de ştiinţă elveţieni au dezvoltat un implant electronic flexibil, care trimite semnale chimice şi electrice atunci când este inserat în măduva spinării. Şoarecii de laborator cu leziuni spinale au început să meargă din nou cu ajutorul implantului. Dar mai este nevoie de timp pentru a-l adapta la sistemul nervos uman.

UN NOU MEDICAMENT Un compus chimic, o peptidă sigma intracelulară descoperită de cercetători americani, a fost folosită cu succes pe şoareci. Injecţiile cu această substanţă ţintesc eliminarea barierei de ţesut cicatrizat care împiedică formarea de noi conexiuni nervoase în măduva spinării. Studiile clinice nu au început încă.

 

Vote it up
93
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza