Pas în doi, spre silueta visată

Doi tineri au dat jos, împreună, peste 140 de kilograme
 

PRIMUL LUCRU PE CARE-L REMARCI LA Andrew McLane este tatuajul de pe bicepsul drept. Cerneala este îngroşată, densă, ca desenele de pe baloanele parţial dezumflate. Tatuajul s-a micşorat la jumătate din dimensiunea lui iniţială, pentru că circumferinţa braţului său a scăzut, cu 20 de centimetri într-un an.

Andrew, un agent imobiliar de 29 de ani, are 1,85 metri. Poartă un tricou care dezvăluie un fizic de panteră. Lângă el, în separeul unui restaurant din orăşelul Parksville, pe Insula Vancouver din Canada, stă soţia lui, Dani, o brunetă seducătoare de 30 de ani, care predă la şcoala elementară din apropiatul Port Alberni.

Acum patru ani, cei doi canadieni au făgăduit că vor face 2011 „Anul Sănătăţii“ lor. Şi nu glumeau. Împreună, au dat jos peste 140 de kilograme, în 12 luni. Dani a slăbit 34 de kilograme, iar Andrew 108.

Poate părea o poveste simplă, dar nu este. În parte, pentru că problemele legate de greutatea corporală nu sunt niciodată simple, pentru că reprezintă un amestec complicat de anxietăţi legate de propria imagine, repere culturale şi capricii ale fiziologiei umane. Şi, în parte, pentru că nici problemele de cuplu nu sunt vreodată simple.

Andrew nu mai ştie exact cum au început problemele lui legate de greutate. Poate în jurul vârstei de 15 ani, când a fost exclus pe neaşteptate din echipa de baseball. Încasând acea lovitură şi având brusc mult timp liber la dispoziţie, şi-a luat o slujbă part-time la un restaurant japonez din oraş. Lucra în bucătărie, înconjurat de aromele tentante de tempura şi sushi. La 18 ani, avea deja aproape de 130 de kilograme.

Magazinul local de confecţii pentru bărbaţi avea şi un raion pentru cei care poartă mărimi mari, iar Andrew şi-a cumpărat de aici primul costum cu care s-a lansat în carieră. (La 19 ani avea să devină cel mai tânăr agent imobiliar din Canada.) Arăta prezentabil şi emana o cuceritoare încredere de sine. Aceste calităţi i-au atras atenţia lui Dani, când profilul lui Andrew a apărut pe un site de matrimoniale, ca răspuns la propriul ei anunţ. Profilul lui era criptic: „Dacă îţi plac filmele cu Will Ferrell, probabil ne vom înţelege.“ Dani i-a scris. A urmat o lungă corespondenţă, iar cei doi se simţeau deja destul de apropiaţi când au aranjat în cele din urmă o întâlnire faţă în faţă.

„Nu am fost şocată când l-am întâlnit“, spune Dani, deşi Andrew postase mai ales fotografii de tip portret, care îi ascundeau gabaritul de aproape 160 de kilograme. „N-am simţit că îşi crease o imagine falsă.“ Ea a văzut nişte ochi superbi şi un zâmbet cuceritor. El emana o energie naturală, caracteristică oamenilor obişnuiţi să aibă iniţiativă şi să ducă lucrurile la bun sfârşit. Andrew a dus-o la un restaurant dichisit, din complexul turistic Tigh-Na-Mara, pe malul oceanului. Ea era prea emoţionată pentru a se atinge de pastele din farfurie. A doua zi, ea şi-a sunat bunica şi i-a spus: „Bunico, l-am întâlnit. L-am întâlnit.“

Andrew şi-a sunat sora şi i-a spus acelaşi lucru. „Am întâlnit-o pe viitoarea doamnă McLane“, a mărturisit el. Şase luni şi jumătate mai târziu, erau logodiţi. După un an s-au căsătorit. Aveau amândoi 23 de ani.

Băutura şi mâncarea erau preferatele lui Andrew, când era vorba să se simtă bine. Dacă găsea un restaurant care servea cele mai opulente feluri – cea mai bună bere la halbă, cel mai bun burger, cea mai bună friptură – într-acolo se îndrepta. Pe atunci, „sătul“ nu era idealul pe care îl urmărea Andrew. „Plin“ era. „Senzaţia de a fi atât de plin încât nu te poţi mişca era plăcerea mea“, spune el.

Dani, care fusese un copil sportiv, ca şi Andrew, se lupta şi ea cu aceleaşi tentaţii, deşi nu se lăsa în voia plăcerilor în aceeaşi măsură. De fapt, ea a început să-şi schimbe obiceiurile sănătoase după ce l-a întâlnit pe Andrew. Dar, în etapa respectivă, chestiunile alimentare reprezentau un potenţial conflict de care nu era nevoie. Erau o echipă. Şi, pentru o vreme, au ridicat steagul alb şi s-au simţit bine.

Şi-au petrecut luna de miere în Las Vegas, tărâmul tentaţiilor nelimitate şi al porţiilor supradimensionate. Întorşi acasă, îşi petreceau timpul liber mâncând în oraş sau dând petreceri. Trăiau în stil mare, învârtindu-se într-un cerc cu tot mai mulţi prieteni. La parada locală de Crăciun, erau oaspeţi de onoare: Moş Crăciun şi Doamna Crăciun. „Nu aveam nevoie de pernă“, spune Andrew.

Se iubeau pentru cine erau la vremea respectivă, nu pentru cine ar fi putut ajunge. Când se priveau reciproc, nu urmăreau potenţialul fiecăruia, în felul în care agenţii imobiliari cercetează uneori o proprietate subevaluată, dar aflată în stare bună. Fiecare dintre ei investise în persoana de faţă.

Totuşi, la un moment dat situaţia a început să-i pună pe gânduri. Aici trebuia să-i aducă destinul? Dani nu acceptase niciodată asta. Ea îşi imaginase că va veni o zi când vor redeveni nişte tineri sportivi şi vor trăi o viaţă diferită, mai puţin limitată de efectele gravitaţiei.

Andrew nu era atât de sigur. La doi ani după căsătorie, mai pusese pe el încă 45 de kilograme. Acum avea vreo 200. Nici măcar la raionul de haine cu mărimi mari nu mai găsea nimic care să-l cuprindă. Trebuia să-şi comande pe internet sacouri mărimea 60.

„Când ne ţineam de mână, nu eram întru totul împreună. Era ca şi cum aş fi ţinut în mână nişte bezele“, îşi aminteşte Dani. Când îl îmbrăţişa, parcă îmbrăţişa un copac. Nu-l putea cuprinde pe de-a-ntregul cu braţele.

La sfârşitul unei zile în care prezentase case cu etaj, Andrew se simţea de parcă ar fi alergat la maraton. Odată, el şi Dani au mers la Vancouver, pentru a urmări un meci de hochei. După cum a descris el situaţia, au trăit „60 de minute de durere“. Suporturile pentru pahare de la marginea scaunului îi intrau în şolduri. Şi-a spus: „Nu te mai gândi să faci sport – nu poţi nici măcar să stai în tribună, să te uiţi la un meci.“

Într-o seară, el a intrat în sufragerie, unde Dani se uita la emisiunea The Biggest Loser, un reality show despre oameni care se întrec în a da jos cât mai multe kilograme. „Aşa arăt şi eu?“ a întrebat el.

Dani a făcut semn din cap că „nu“. „Pentru mine chiar nu arăta aşa. Dragostea e oarbă, cred“, spune ea.

Dar Andrew ştia adevărul. Nu era la fel de gras ca cei de la televizor. Era mai gras. „Cântăream mai mult decât orice persoană de la acea emisiune“, spune el.

În toamna lui 2010, Andrew a început să ia cocktailuri de slăbit şi a dat jos câteva kilograme. Dar în octombrie, de ziua lui Dani, a renunţat la dietă. „M-am întors la vechile obiceiuri“, spune el. „Apoi m-am gândit că o trag şi pe ea după mine.“

Se spune uneori că discriminarea persoanelor cu dimensiuni exagerate este ultima formă acceptabilă de prejudecată. Se părea că pe Andrew umilinţa publică îl pândea la fiecare colţ. Când eşti atât de mare, nu doar copiii se holbează la tine. Dani, simţind compasiune pentru el, a început să-i împărtăşească grijile – privirile pe care trebuia să le suporte când mergea pe stradă sau dacă scaunele din restaurant îi susţineau greutatea. „Nu mai voiam să călătoresc, ştiind cât de anxios devenea el“, spune ea.

Situaţia ajunsese la limită în jurul Crăciunului din 2010. „Suntem foarte îngrijoraţi în privinţa lui Andrew“, îi spuneau prietenii lui Dani. Ceva trebuia făcut. Nu ajuta nici faptul că Dani era dezamăgită de propria greutate – 108 kilograme la o înălţime de 1,64 metri. Cu aproximativ o lună în urmă, când îi încuraja pe copiii de la şcoala unde preda care alergau zilnic la ora de sport Run for Fun (Aleargă pentru distracţie), un bărbat care trecea pe acolo îi spusese: „Ai putea să te gândeşti să li te alături şi tu.“

Era de ajuns. Discuţia despre copii apăruse deja – Andrew îşi dorea copii – şi, cumva, a constituit resortul care a declanşat tot ceea ce ea trebuia să spună acum. A purtat o discuţie cu Andrew. „Nu vreau să am copii cu cineva care o să moară înainte de 40 de ani“, i-a spus ea. „Nu vreau să fiu o mamă singură.“

Apoi a supralicitat. „Ne distrugi“, i-a spus.

„A fost o zi pe care nu i-o doresc nimănui“, spune Andrew acum. „Atunci mi-am dat seama că soţia urmează să mă părăsească, iar eu o să stau şi o să-mi plâng singur de milă.“

Antrenoarea de fitness, Beth Alden, o antrenoare de fitness dintr-o bucată şi care îşi inspiră cursanţii, conduce un curs de slăbit organizat ca o tabără de instrucţie şi bazat pe sprijin personal şi responsabilitate.

La 5 mai 2011, Dani a descoperit-o pe Beth Alden pe internet şi a rugat-o să-i accepte, pe ea şi pe Andrew, la cursul ei de slăbit. Beth ţinea minte că-l întâlnise pe Andrew în Parksville, cu ani în urmă. Avea o personalitate puternică, şi-a amintit ea, fiind atât de încăpăţânat, încât nu era sigură că putea fi antrenat. Dar, când l-a întâlnit de data asta, ceva se schimbase. „Nu mai era aceeaşi persoană. L-am privit în ochi şi am văzut disperare. Era pe fundul prăpastiei“, spune Beth. În plus, ce a aflat despre familia lui i-a dat speranţe. Sora lui era balerină. Tatăl lui nu era un om obez. „I-am zis: «Nu ai oasele mari. Nu ar trebui să ai un asemenea gabarit»“, povesteşte Beth Alden.

Dani s-a înscris în programul de 13 săptămâni Biggest Loser Oceanside (Marele Câştigător din Oceanside – n.r. regiune din British Columbia, Canada). „Dar la 210 kilograme, câte aveam eu, nu vrei să-ţi faci exerciţiile în preajma altcuiva“, spune Andrew. El a optat pentru un program de antrenament individual, de două ori pe săptămână.

Şi aşa Andrew şi Dani şi-au început programul de fitness, urmând drumuri paralele. Au început uşor – o tactică ce garantează obţinerea unor „mici victorii“, care să le dea încredere, iar apoi au sporit exerciţiile. Beth Alden crede în antrenamente intense urmate de perioade de repaus. Inima este pusă la treabă, apoi lăsată să se odihnească, iar şi iar. Ideea este să induci corpului cât mai multă confuzie productivă, prin intermediul unui antrenament variat, cu accent pe rezistenţă şi exerciţii de tip cardio şi stretching. Punând la socoteală zilele de ridicat gantere la sală şi exerciţiile cardio cu stepperul din garaj, pe care el şi Dani îl cumpăraseră, Andrew a ajuns în curând să facă sport şase zile pe săptămână.

Beth Alden îl punea pe Andrew să care saci cu nisip, având greutatea echivalentă cu cea dată jos de el, astfel încât Andrew să înţeleagă câte kilograme purtase cu el şi să simtă bucuria eliberării, imediat ce arunca nisipul la pământ. L-a pregătit în stilul în care un maestru Jedi şi-ar antrena elevul: l-a făcut să anticipeze provocările pe care le-ar putea întâlni. „Prietenii îţi vor spune: «Hei, arăţi grozav – hai să bem ceva!», îi zicea lui Andrew. „Tu ce vei face? Va trebui să-ţi iei la revedere de la unii dintre aceşti oameni, care nu vor ca tu să fii slab, pentru că ei nu sunt.“

Eşecul, i-a spus Beth lui Andrew, nu era o opţiune: „Uite cum stă treaba. Ai fost un sportiv de succes în liceu. Eşti un agent imobiliar de succes. Ai avut sănătate şi condiţie fizică. Vei reuşi ceea ce ţi-ai propus.“

După cinci luni de antrenamente, Dani se micşorase vizibil. Slăbise aproape 20 de kilograme din ziua ultimatumului. Făcea trei antrenamente săptămânal, plus sesiunile de la Marele Câştigător de miercurea. Beth Alden ducea uneori grupul şi în excursii în aer liber, pentru a face exerciţii cardio în pădure sau pe plajă.

Beth a mers cu ei la cumpărături, pentru a le forma obiceiul de a lua produsele de la marginea magazinului şi a-i face să evite culoarele centrale, de unde pândesc produsele procesate. I-a încurajat să citească atent etichetele. („Cunoşti toate ingredientele? Dacă nu, pune produsul la loc pe raft.“) S-au înţeles să scape de junk food-ul din casă.

Experimentul funcţiona – pentru amândoi. Dar era evident că, în cazul lui Andrew, se petrecea ceva diferit, ceva profund.

„Pot descrie senzaţia doar într-un singur fel“, spune Dani. „Ştii cum te simţi când eşti într-un avion care rulează pe pistă şi pilotul accelerează brusc? Aşa a fost. Ţine-te bine!“

În prima lună, Andrew a dat jos aproximativ 15 kilograme şi a început să-şi ajusteze programul de antrenament. Şi-a dat seama că slăbea cel mai mult dacă se antrena noaptea. A făcut legământ să nu mănânce după ora şa-se seara. Îşi făcea în fiecare zi un pacheţel cu mâncare sănătoasă.

După a doua lună, slăbise încă 13,5 kilograme. Organismul său era bulversat, pe măsură ce se adapta la un nou tip de combustibil şi la un alt nivel al activităţii fizice. A ascultat ce-i spusese Beth Alden şi a asimilat. Cum ar spune un guru al managementului, se dedicase nu doar unui ţel, ci şi unui sistem.

La finalul fiecărei luni, hainele nu i se mai potriveau. „La început le duceam la modificat, gândindu-mă că poate e mai ieftin aşa“, spune el. Dar, până când se terminau de cusut, mă subţiam atât de mult că îmi erau deja mari din nou. Aşa că, până la urmă, le-am donat unei fundaţii caritabile.“

Până în vară, slăbise cam 45 de kilograme. Grăsimea se topea. Aceleaşi circuite de recompensă ale creierului, care obişnuiau să se aprindă când vedea o pizza, erau acum activate de exerciţii. „Am schimbat dependenţa de mâncare pe euforia generată de endorfine, prin sport“, spune Andrew.

La sfârşitul lunii august, Andrew a aniversat 70 de kilograme date jos. Dar n-a făcut caz de asta. „Chiar dacă slăbisem 70 de kilograme, încă aveam 140. Nu era suficient“, spune el. A continuat să fie discret – cât mai pu-ţine fotografii pe Facebook, niciun indiciu despre transformările în curs. Îşi promisese să fie total metamorfozat, înainte de marea dezvăluire. „Nu voiam să dezamăgesc oamenii.“

Până la Revelionul 2011, slăbise cam 90 de kilograme. „Oamenii voiau să sărbătoresc. Dar eu nu mă puteam opri.“ Ca un tocilar la o petrecere de adolescenţi în parc, a băut apă dintr-o sticlă de bere.

Din punct de vedere al propriei identităţi, „era o perioadă foarte confuză“, spune Andrew. Câteodată, ţinea o fotografie veche, cu Andrew cel enorm, în faţa unei oglinzi şi se uita la cele două reflexii. „Nu ştii care dintre cei doi eşti tu.“

Într-adevăr, e greu de crezut că Andrew versiunea 1.0 şi Andrew versiunea 2.0 sunt una şi aceeaşi persoană, când compari caracteristicile de înainte şi după.

De la 208 kilograme la doar 87,5.

De la mărimea XXXXXXL, la mărimea M.

De la nicio şansă de a face vreo flotare la flotări stând în mâini, cu picioarele în sus.

Poartă şepci cu cinci numere mai mici. Degetele lui groase au devenit acum, subţiri ca nişte creioane. Poate purta din nou verigheta. „Mâinile lui se simt cu totul altfel acum când i le ţin“, spune Dani. Când el o îmbrăţişează, îi simte oasele şi muşchii.

A pierdut 1,5 kilograme de ţesut. Operaţiile pentru reducerea burţii au implicat colectarea şi îndepărtarea unei cantităţi mari de piele, iar apoi reconstrucţia buricului în noul lui loc. A fost, efectiv, croit ca un costum.

Tălpile picioarelor, a observat el, sunt plate. Au fost strivite, bolta plantară se prăbuşise din cauza greutăţii pe care trebuise să o ducă şi rămăsese comprimată, chiar dacă nu mai trebuia să suporte acea povară.

Pe măsură ce transformarea lui miraculoasă era în desfăşurare, sentimentul de mândrie al lui Dani faţă de soţul ei era temperat de reacţiile celor din jur. Ea şi Andrew luaseră startul împreună, dar diferenţele dintre ritmul progresului înregistrat de ei nu trecea neobservat.

La sală „îmi făcusem prietene şi mă simţeam grozav datorită acestui fapt“, spune ea. „Dar era ceva de genul «Aaa, încă mai faci sport?“» şi mă gândeam, Da! Da, fac! Mă străduiesc. Dar acum era un standard diferit. Lumea mă evalua în raport cu el.“

În mai 2012, la aniversarea unui an de când intraseră în program, Andrew a alergat la semi-maratonul din Vancouver, trecând linia de sosire în aproximativ două ore. „Problema a fost că era şi aniversarea de un an a lui Dani“, spune Andrew. Ea slăbise 30 de kilograme. Dar nimeni nu vorbea despre asta. „Am plâns toată ziua!“, spune ea şoptit.

În timp ce soţul ei cobora vijelios pe panta slăbitului, greutatea lui Dani fluctua. Aunci, ea s-a hotărât să obţină ceva ce ar fi fost numai al ei: un master în educaţie. „Studia până la trei sau patru dimineaţa, iar apoi mergea la lucru, zi de zi“, spune Andrew. „Oamenii nu observă astfel de lucruri. Eu, însă, sunt cu 90 de kilograme mai slab şi e greu să treci asta cu vederea.“

Există o frază pe care o auzi uneori în discursurile profesorilor sau antrenorilor: „Rezultate, nu scuze.“ E o lege greu de urmat, în special când atâtea scuze se află la îndemână.

Adevărul este că, pentru femei, e mai greu să slăbească decât pentru bărbaţi. În cadrul unui studiu efectuat, în 2004, de Universitatea Syracuse, bărbaţi şi femei au mers şi au alergat 1,5 kilometri pe banda reglată la aceeaşi viteză. Făcând acelaşi efort, bărbaţii au ars cu 16% mai multe calorii decât femeile, în principal pentru că bărbaţii tind să aibă o masă musculară mai mare, iar ţesutul muscular turează motorul metabolic mai mult decât o face grăsimea. Ceea ce înseamnă că acele mese delicioase, pe care le îndrăgeau atât de mult Andrew şi Dani, s-ar putea s-o fi costat pe ea mult mai mult decât pe el.

Dar Dani n-a vrut să folosească această portiţă de scăpare. „Cred că asta este rahat, domnule!“ a replicat ea, când Andrew a dat vina pe fiziologie pentru diferenţa dintre rezultatele lor. „Concluzia este că tu ai fost mai hotărât.“

Lucrarea de masterat „i-a deviat atenţia“ de la ţelurile programului de slăbit, admite Dani, iar kilogramele pe care le dăduse jos cu atâta perseverenţă au început să se adune la loc. Eforturile ei eroice din sala de fitness erau sabotate de mesele copioase, pe care le consuma cu aceeaşi devoţiune. Dacă întrerupea exerciţiile chiar şi pentru câteva zile, intra într-un fel de cerc vicios. Exerciţiile îşi pierduseră efectul de a o elibera de stres. Cufundată în anxietate, se „trata“ singură cu mâncare.

Dani a început să meargă la un terapeut, care a ajutat-o să privească acest stil de viaţă nebunesc dintr-o nouă perspectivă. „Imaginează-ţi că voi doi sunteţi într-o peşteră întunecată“, i-a spus terapeutul. „Există un drum spre ieşirea din peşteră. Drumul tău. E chiar acolo. Dar nu-l vezi, pentru că în loc să priveşti în jos, te uiţi în sus, spre lumina lui Andrew.“ Încercând să navigheze, călăuzită de lumina soţului ei, în loc să-şi urmeze propriul drum, va da întotdeauna de probleme, a decis ea. Ei împărtăşesc multe, e adevărat, dar sunt doi oameni diferiţi.

De exemplu, a înţeles Dani, ei nu-i place să facă sport aşa de mult ca soţului ei. Probabil nu-i va plăcea niciodată. Această activitate nu-i creează aceeaşi satisfacţie. „Mi-am dorit să iubesc alergatul, dar n-am putut“, spune ea. „Nu în felul în care o face Andrew.“ Şi, în timp ce ea avea nevoie de oameni în jurul ei, care să o motiveze să-şi facă exerciţiile, fiindcă avea nevoie să fie distractiv, Andrew prefera să-şi urmeze programul de unul singur.

Şi copiii – problema care declanşase întregul mecanism? „Odată ce am început să scăpăm de kilogramele în plus, graba de a avea copii a fost înlocuită de graba de a explora lumea“, spune Dani. „Sperăm să devenim părinţi la un moment dat, dar acum ne dorim doar să ne bucurăm de noua noastră viaţă.“

Indiferent de ceea ce crede lumea, Andrew nu s-a schimbat în profunzime. Şi nici Dani. „Ceea ce s-a schimbat este dinamica relaţiei noastre – învăţând cum să fim împreună într-un nou mod“, spune Dani. Concluzia: au nevoie unul de celălalt pentru echilibru, pentru perspectivă, pentru inspiraţie. „Trebuie să formezi o echipă. Nu ai de ales. Nu poţi reuşi de unul singur“, adaugă ea.

Pentru Andrew, Anul Sănătăţii a reprezentat „o perioadă egoistă, sau una în care am pus propria persoană înainte de orice altceva.“ Trebuia să fie aşa, amândoi sunt de acord cu asta. El a fost extrem de concentrat pe salvarea propriei vieţi. Dar acum e gata. Se învârte în jurul greutăţii ideale de 88 de kilograme. Planul simplu pe care trebuie să-l urmeze acum este să nu se abată din drum. Nu va fi uşor. Oamenii care slăbesc atât de mult într-un timp atât de scurt sunt deseori împovăraţi de un efect secundar, numit „adaptare metabolică“ (pur şi simplu organismul crede că a venit foametea şi metabolismul îşi încetineşte ritmul, pentru a stoca fiecare calorie). Dar el are câteva avantaje, inclusiv tinereţea, dragostea pentru antrenamentul cu haltere şi sprijinul activ al soţiei. Acum ar putea fi rândul lui să răspundă cu aceeaşi monedă.

Anul trecut, în noiembrie, Andrew a făcut ultima operaţie: o mică streaşină de carne, care îi atârna sub piept, a fost îndepărtată. După asta, „a urmat o perioadă de recuperare de cinci săptămâni, în care nu am avut voie să mă antrenez“, spune el.

Dani abia aşteptase momentul acesta. Ultima dată când soţul ei trecuse printr-o perioadă de recuperare similară, avuseseră, în sfârşit, timp să cutreiere din nou împrejurimile, mână în mână. Să se plimbe împreună, ca pe vremuri, când mersul încet era tot ce puteau să facă.

Vote it up
153
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza