Parfumul verii

O scriitoare poloneza isi aminteste de dulceata de trandafiri, pe care o prepara, cu zeci de ani in urma, bunica ei
 
<p>
Mi-am petrecut primele vacante de vara intr-un satuc din Polonia, in Silezia Inferioara. Casa noastra era inconjurata de campuri acoperite cu flori salbatice atat de inalte, incat o fetita ca mine se putea pierde usor printre ele. Mama isi facea studiile la Cracovia, iar tata isi satisfacea serviciul militar obligatoriu, asa ca, mare parte din timp, eram lasata in grija bunicii mele, Józefa. Ii spuneam „a doua mea mama“, Mama Druga...

Józefa muncea ca bucatar profesionist, dar gatea si pentru familia noastra, folosind ingrediente proaspete din gradina ei. Casa era intotdeauna plina de mirosuri placute. Urzicile si menta se aflau la uscat in pod, alaturi de gramezile de musetel si de maciuliile de mac. Gogosile cu drojdie (paczki) erau puse la dospit pe orice suprafata plata – taburet sau fotoliu –, umflandu-se usor sub stergarele apretate. Desi eram prea mica ca sa tin un facalet in mana, Józefa ma lasa sa intind foaia de aluat din care se fac pierogi – niste paste asemanatoare cu ravioli, dupa care polonezii se dau in vant – si ma invata secrete culinare pe care le aflase, la randu-i, de la bunica ei.

Cand aveam patru ani, faceam lungi plimbari cu Mama Druga pe la poalele Muntilor Karkonosze.

Culegeam impreuna ierburi si flori, iar ea aduna plante din care prepara leacuri naturale si creme de fata. M-a invatat numele si proprietatile fiecareia in parte si nu a ras de mine cand i-am marturisit ambitia mea copilareasca de a ma face doctorita. Nu trebuie decat sa inchid ochii ca sa-mi amintesc de preparatele ei: siropul mentolat pentru stomac, picaturile de valeriana si unguentul piscator pentru artrita – un amestec puternic de plante si compasiune, care te facea sa te simti mai bine instantaneu.

Gradina noastra era plina cu legume si cu fructe. Sarcina de a culege petale de trandafir pentru dulceata imi revenea mie. In fiecare zi, impreuna cu albinele, inspectam tufele de trandafir salbatic din jurul casei, in cautarea bobocilor infloriti. Trebuia sa am rabdare, sa astept ca soarele de iunie sa puna stapanire pe cer si ca vanturile dinspre munte sa nu mai tulbure zilele timpurii si fragile de vara. In cele din urma, intr-o dimineata magica, o tufa se trezea din somnul ei verde, iar florile mari si roz salutau rasaritul soarelui.

Dulceata de trandafiri

Petalele moi si catifelate, presarate cu boabe stralucitoare de roua, se desprindeau usor, umplandu-mi mana, apoi aterizau pe fundul cosului meu de rachita. Mirosul lor imi ramanea pe palme tot restul zilei – adevaratul parfum al verii. Apoi Józefa rasturna petalele intr-o piua mare de piatra, adauga zahar si le amesteca pana obtinea o pasta groasa, de culoare purpurie. Imi dadea sa gust o lingurita, apoi turna pasta in borcane, pana la ultima farama. Dulceata de trandafir era cea mai pretioasa conserva a bunicii – un crampei de vara ce avea sa fie scos la iveala in lungile luni de iarna.

De-a lungul verii, Józefa si cu mine mergeam in padurile de pe coastele muntilor sa culegem fragi si zmeura. Ne straduiam sa nu mancam prea multe si sa pastram o parte §i pentru dulceata. In bucatarie, borcanele reciclate de diferite forme si marimi se loveau unele de altele in oale uriase cu apa fierbinte, in asteptarea clipei in carea aveau sa fie sa fie umplute cu delicatesele noastre. Aburul stralucea in soarele dupa-amiezii, proiectand o retea argintie pe ferestre si pe cestile de portelan alb, pe bufetul de stejar si pe radioul mare din colt. Pe masura ce se ridica, aburul se condensa pe crucifixul de alama de deasupra usii, dand impresia ca Iisus varsa lacrimi pe podeaua de lemn.

Astazi, cand ating o reteta ingalbenita, scrisa cu grija de bunica, e ca si cum i-as mangaia mana acoperita cu faina. Inca aud podelele scartaind sub picioarele Józefei, in timp ce se plimba intre masa si soba pe lemne, inca tremur la auzul zgomotului pe care il facea cutitul ascutit cu care isi curata aluatul de pe degete si inca simt parfumul dulcetii de trandafiri.

Aceste amintiri inca imi traverseaza mintea, la fel ca paraul de munte ce trece prin gradina bunicii. Sunt atat de vii, incat ma pot amagi ca Józefa inca traieste.

In 1981, cand inca eram o adolescenta, am plecat din Polonia impreuna cu parintii si fratele meu mai mic, si am inceput o viata noua in Australia. Józefa era prea bolnava ca sa vina chiar atunci cu noi. Planul era sa o aducem mai tarziu. La un an dupa aceea, cand deja ajunsesem la Sydney, am aflat ca murise.

Moartea ei m-a tinut departe de Polonia. Anii treceau, iar eu traiam inconjurata de eucaliptii argintii, cerul albastru si atmosfera prietenoasa din Australia. Dar niciodata nu am uitat tara in care am crescut. Uneori, cand batea vantul, cei doi eucalipti inalti din fata verandei noastre din Sydney fosneau la fel ca teii de langa casa veche a Józefei.

Am inceput sa citesc poezie romantica poloneza din secolul al XIX-lea, compusa intr-o vreme cand Polonia incetase sa mai existe ca stat, fiind impartita intre vecinii ei. Exilatii din Paris scrisesera cu nostalgie despre tara pe care o pierdusera. Traind timp de doua decenii la 20.000 de kilometri departare de tara, poeziile, care, in tinerete, nu-mi spusesera nimic, ma miscau, acum, pana la lacrimi.

Sosise timpul sa ma intorc.

Se implinisera deja 20 de ani de cand traiam departe de tara mea. Intr-o zi, Simon, sotul meu, a venit acasa cu doua bilete de avion spre Polonia.
Am zburat pana la Cracovia, apoi am inchiriat o masina si am pornit spre satul bunicii. Eram putin tematoare, dat fiind ca reveneam pe aceste meleaguri dupa atata vreme. In timp ce ne deplasam spre vest, traversand sudul Poloniei, am coborat ferestrele, lasand inauntru miresmele verii, si am incercat sa ma relaxez invatandu-l pe Simon cantece poloneze. Parca o vedeam pe Józefa pretutindeni... Intotdeauna in departare, traversand o strada sau o pajiste, pitita dupa o perdea sau in partea din spate a unui tramvai care se indeparta de noi. Potrivit manualului meu de psihologie, traiam o „durere nerezolvata“, dar diagnosticul meu ar fi fost: „iubire nepieritoare“.

In scurta vreme, am ajuns in satul bunicii, cu cele cateva zeci de case ale sale insirate de-al lungul unui rau iute de munte. Si chiar in locul in care apa i§i facea drum sub un pod de piatra, am regasit casa copilariei mele. Poate mai mica decat mi-o aminteam, dar inca mandra si frumoasa. Casa era revopsita si avea acoperisul schimbat, iar fundatia fusese intarita, astfel incat sa sustina pasii noilor generatii.

In fata casei ne asteptau Jasiu, unchiul meu, impreuna cu Sabina, nevasta lui, varul Maciek si Malgosia, sotia lui. Cand ne-au zarit apropiindu-ne cu masina, au inceput sa ne faca semn cu mana si sa fuga spre masina! Simon a fost de-a dreptul coplesit de lacrimile, imbratisarile si sarutarile rudelor mele, simtindu-se imediat adoptat intr-o familie care parea sa-i fi dus dorul chiar si fara sa-l fi cunoscut vreodata. L-au botezat „Szymon“, iar el a renuntat la o parte din calmul sau anglo-saxon si a adoptat un pic din stilul plin de efuziune al slavilor.

Deliciosul festin de bun venit trebuia sa astepte – mai intai voiam sa salut pe cineva de la care nu apucasem sa-mi iau un ultim ramas bun.

Am cumparat flori si lumanari de la magazinul din sat si, invaluiti in lumina amurgului de vara, am pornit spre micul cimitir marginit de pini. A trebuit sa inchid ochii cand am vazut numele Józefei scris pe o piatra de mormant.
Simon si cu mine am luat loc langa ea... M-am gandit cat de mult mi-ar fi placut sa am parte de cateva minute cu bunica mea, s-o strang in brate, sa simt mirosul de musetel al cremei cu care se dadea pe fata si sa-mi sprijin fruntea de rochia ei inflorata. As fi vrut sa-i spun cat de mult ii simtisem lipsa si cat de mult o iubeam in continuare, ca imi tinusem promisiunea de a studia si de a calatori, ca imi placea meseria mea si ca imi iubeam sotul si copiii.

Stiu ca l-ar fi indragit pe Simon si l-ar fi rasfatat cu prajituri. Aproape ca o auzeam spunand: „E baiat bun. Isi poate lasa pantofii sub patul tau.“

Nota: Beata si-a inceput studiile medicale la Wroclaw, le-a incheiat la Universitatea din Sydney, iar acum lucreaza ca medic la Sydney. Sotul ei, Simon Target, este scenarist si regizor de televiziune si a fotografiat peisajele rurale din jurul satului Jelenia Góra, din sud-vestul Poloniei, unde a copilarit Beata.

</p>
Vote it up
127
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza