Parfum de Macao

Un reportaj inedit din acest oras, cunoscut ca Las Vegas-ul Asiei, unde chinezii bogati vin sa se relaxeze
 

<p>

Purtand inele cu diamante si avand manichiura proaspat facuta (inclusiv barbatii), tovarasii mei de drum, alaturi de care calatoresc pe un iaht ultrarapid, par sa fie familiarizati cu acest habitat luxuriant. Femei cu par negru stralucitor si cizme cu toc cui zambesc usor, in timp ce partenerii lor corpolenti sunt serviti cu mancare.

Eu, pe de alta parte, ma aflu aici din intamplare. Intentionasem sa-mi iau un bilet la clasa economica, dar inabilitatea mea de a descifra caracterele chinezesti m-a facut sa ajung printre calatorii de la clasa intai.

Sunt in drum spre Macao, o regiune administrativa cu statut special a Chinei. Macao e o provincie formata dintr-o peninsula si doua insule ce se intind de-a lungul deltei raului Pearl, legate printr-un pod, dincolo de „ruda“ mai cunoscuta si mai mare, Hong Kong. Macao a fost prima colonie europeana din China, intemeiata de portughezi in secolul al XV-lea. Si, de asemenea, si ultima colonie, teritoriul fiind returnat Chinei abia in 1999.

In ultima decada, Macao a fost transformata in prima destinatie a Chinei pentru jocurile de noroc. Las Vegas-ul Asiei nu este chiar ideea mea de vacanta de vis, dar am ajuns aici manata de curiozitate. Macao a depasit in 2006 celebrul oras american, fiind cea mai vizitata destinatie turistica din lume pentru jocurile de noroc. O regiune care continua sa progreseze in pas cu cresterea economica ametitoare a Chinei. Astazi, veniturile din cazinourile din Macao sunt de aproape patru ori mai mari decat cele din Las Vegas. Astfel ca vreau sa aflu cum isi fac de cap chinezii bogati in weekend.

In curand, ma trezesc intr-un taxi care trece pe langa intrarile cazinourilor ce se inalta pana la cer. Gandurile mele sunt intrerupte de strigatul plin de entuziasm al soferului: „Qian!“ El freaca degetul mare de aratator, facandu-mi semnul pentru bani.
Sper ca atunci cand limba mi se va bloca, banii sa vorbeasca mai departe pentru mine in Macao.

In dimineata urmatoare, nu am gasit nimic din stralucirea si grandoarea la care ma asteptam. Hotelul meu, situat pe un deal acoperit de copaci, in partea de sud a peninsulei, este inconjurat de vilute coloniale, vechi de 300 de ani, si de biserici. Am tinut drumul pe o strada pietruita, trecand printr-un tunel cu pereti acoperiti de vita-de-vie. Cand am ajuns pe cealalta parte, m-am trezit intr-un fort de un alb stralucitor, construit in anul 1629 pentru a apara colonia de pirati si de negustorii ostili din Europa.

Fortul, acum un hotel cu numele Pousada de São Tiago, este o colectie haotica de ziduri de piatra, terase din fier forjat curbat elegant si scari in spirala. „Acesta a ramas singurul loc unde inca mai simt cu adevarat vechiul Macao“, spune José Leal, managerul executiv al hotelului, in timp ce luam impreuna pranzul pe o terasa pietruita cu gresie si umbrita de arbori de dud, vechi de o suta de ani.

De o parte a terasei se vede maretul pod alb Taipa, care leaga peninsula Macao de Cotai Strip, raspunsul orasului la principala atractie a Vegasului. In urma cu zece ani, dezvoltatorii imobiliari au asanat o portiune de 5,6 km patrati din mlastina, unind cele doua insule intr-una singura.

Langa mine, turistii chinezi isi mananca primul fel. Sorb o cafea, apoi un pahar de pinot gris, dar viteza in care felurile de mancare sunt asezate la mesele lor – paella cu homari, friptura de miel, porc spaniol, foie gras – nu da semn ca ar incetini. Cand gust din ce am comandat, supa caldo verde (un preparat specific portughez, supa de legume – cartofi, verdeata, multa smantana) cu chorizo si masline, inteleg imediat de ce turistii vin gramada din China continentala nu numai pentru a juca, ci si pentru bucataria de aici.  

Combinatia de mancare europeana si asiatica, cu o nota speciala, data de condimentele africane, reflecta istoria coloniala a locului. Cel putin asa imi explica Christine Sun, o localnica de vreo 20 de ani, pe care am intalnit-o in acea dupa-amiaza tarzie in cartierul central al peninsulei. Azi e ziua libera a Christinei. Tanara lucreaza la un cazinou, iar timpul liber si-l petrece stand de vorba cu turistii la Muzeul Macao. „Daca iubesti Macao ca mine, muncesti din greu ca sa impartasesti si altora cultura“, spune ea.

Cand Portugalia a infiintat Macao, pe la 1500, prosperul port inregistra mai ales schimburi comerciale intre China si Japonia. Totusi, dupa ce China a cedat Hong Kong-ul britanicilor, la inceputul anilor 1840, Macao a pierdut pozitia dominanta din punct de vedere comercial asupra vecinilor. Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, uitata colonie si-a dobandit o proasta reputatie pentru prostitutie, violenta, adapostirea delicventilor. Si, desigur, pentru jocurile de noroc.

Pentru a simti gustul specific al peninsulei Macao, o iau la pas spre centrul orasului. Pe drum, sunt distrasa de tot felul de lucruri. Ma uit la ruinele Bisericii St. Paul, o fatada din piatra cat patru etaje, care a fost considerata drept cel mai mare monument crestin din Orientul Indepartat, in anul 1602, cand a fost inaltata. Nu ma pot abtine sa ma uit la frumoasa piata Senado si sa ma minunez de copiii care merg pe picioroange si danseaza in costume elaborate.
 
Cand China a deschis industria jocurilor de noroc catre competitii profesioniste, in 2002, milionarul Stanley Ho, din Hong Kong, a aranjat in asa fel incat sa detina pozitia dominanta, construind cel mai extravagant complex hotelier care s-a vazut vreodata in Macao. Rezultatul? Impozanta si colorata Grand Lisboa, o cladire de 58 de etaje in forma de lotus auriu, incarcata de luminite intermitente, care marcheaza centrul orasului, tinta celor veniti sa-si caute norocul la cazinou.

In hol, mii de cristale stralucitoare atarna din tavan, podelele din marmura neagra, aurie si sidefata stralucesc si ele, iar stalpii din arama stralucitoare sunt decorati cu podoabe rosii. Kathy Wong, sefa biroului de relatii cu publicul al hotelului, ma conduce catre lifturile speciale, prin intermediul carora clientii exclusivisti ajung la receptia VIP pentru a se caza. Apartamentele pe care acestia le rezerva contin sufragerii si bucatarii, ferestre cu draperii ce se regleaza din telecomanda, bai de abur turcesti si chiar ecran TV integrat in oglinda.

Mi-e teama si numai sa intru intr-o astfel de camera. Dar cand Wong imi arata Don Alfonso 1890, un local infratit cu restaurantul din sudul Italiei, care are cele mai multe stele Michelin din lume, incep sa salivez. Ii spun lui Wong ca o sa iau pranzul.

Seful somelier Roberto Gallotto imi aduce o lista enciclopedica de vinuri si imi dau seama imediat ca mi-e peste putinta sa aleg. Vazand ca ma uit ca mata in calendar, Gallotto scoate razand un iPad si scaneaza in viteza cele 8.600 de vinuri care dau restaurantului dreptul de se fali ca detine una dintre cele mai mari liste de vinuri din lume.

Ca sa atraga clientii mari, cazinourile au nevoie de prestigiu, imi explica Gallotto, povestindu-mi despre un client care a cumparat recent o sticla de vin de 88.000 de dolari de Hong Kong (adica aproximativ 11.000 de dolari americani). „A cumparat cel mai bun vin vechi nu pentru ca stia ce bea, ci pentru ca voia sa arate celorlalti ca si-l poate permite“.  

Peste podul Macao-Taipa, complexurile imense cu cazinouri din Cotai Strip stau marturie pentru veniturile uriase pe care acest oras le obtine din jocurile de noroc. La maretul Venetian Resort, o cladire-mamut ce are mai mult spatiu decat patru Empire State Building la un loc, un tanar purtand o camasa in dungi negru cu alb, esarfa rosie si palarie de paie – insemne tipice pentru gondolierii de pe canalele Venetiei – ma invita intr-un hol opulent, cu plafoane boltite, impodobite cu picturi murale.

Lumea pariaza, da noroc sau rade zgomotos, inghesuita intr-una din sectiunile cazinoului. Melissa Chan, ghidul meu si sefa de tura la cazinou, imi explica ca turistii prefera aceasta zona pentru imaginile cu dragoni rosii, simbol pe care multi chinezi il considera norocos. Dragonii sunt infatisati atat pe covorul italian de prost gust din fata mea, cat si pe boltele tavanului.

Dupa cateva discutii si promisiunea ca nu voi face fotografii, Chan ma conduce prin trei usi, pazite de barbati care te intimideaza de-a dreptul cand te legitimeaza.

„Aceste camere sunt pentru clientii nostri foarte speciali“, imi sopteste ea, in timp ce intram intr-un lobby sobru, cu lambriuri de lemn, cu un bar bine dotat, unde oamenii stau pe canapele de catifea rosie. In mici camere invecinate, care par simple in contrast cu opulenta din sala principala a cazinoului, barbati si femei joaca baccarat in liniste la cateva mese.

Intreb cum atrage cazinoul marii cheltuitori. Chan isi tuguie buzele: „Nu pot sa-ti spun asta.“ Dar daca as vrea sa vad unde se invart sumele cele mai mari, imi atrage atentia Chan, nu ma uit in locul potrivit. „Cei mai multi oameni care pariaza sume mari vor ca lumea sa-i vada, asa ca joaca in zona principala a cazinoului“, imi spune ea.

Iesind din camerele private de joc, un val de urale erupe cand un barbat gras cu multe inele isi arata cartile. Omul joaca un soi de poker. Toata lumea din cazinou vorbeste despre un jucator care a castigat, saptamana trecuta, un jackpot de 60.000 de dolari americani chiar la aceasta masa.
Ca pregatire pentru debutul meu in jocurile de noroc, am luat o halba de bere la McSorely’s Pub, situat aproape de resortul Venetian Theatre. Deodata, sunt lovit de absurditatea acestui fals decor irlandez. La doar cativa kilometri mai departe, Coloane Village iti ofera un licar din China veche, completat de dealuri invaluite de ceata, fum de tamaie arsa la picioarele arborilor banyan si calamari agatati la uscat in plina strada. Cu toate astea, oamenii vin la cumparaturi la mall-ul Venetian doar si pentru a trece prin canale acoperite si a-i asculta cantand pe falsii gondolieri.   

Desigur, ca multi turisti, cei care vin la Macao sunt aici pentru a evada din viata reala. O persoana aflata in vacanta ii permite imaginatiei sa depaseasca temporar banalitatile propriei sale vieti.
Reintru in cazinou si ma alatur unui grup zgomotos care joaca sic bo, un joc asiatic de zaruri. Il intreb pe un tip de varsta mijlocie de langa mine care sunt regulile, iar el imi raspunde, cu un zambet larg, intr-o chineza grabita din care nu inteleg nimic. Amintindu-mi de prima mea noapte in Macao, sper ca „qián“ ma poate scoate din acest impas lingvistic, drept pentru care cumpar jetoane in valoare de 1.000 de dolari de Hong Kong, aproximativ 130 de dolari americani. Barbatul imi arata entuziast cum sa asez jetoanele pe masa. Pot sa pariez fie pe suma mica a celor trei zaruri (intre 4 si 10), fie pe suma mare (intre 11 si 17). Sau pe anumite cifre ori combinatii de zaruri.
Stiind ca norocul e impotriva mea, am inceput cu pariuri reticente, dar, in curand, m-a luat valul jocului. In ciuda faptului ca am pierdut doua jocuri la rand, imaginatia mea supralicita realitatea sansei si m-am simtit ca si cum as fi fost mai destept decat zarurile.

La 45 de minute dupa ce am cumparat jetoanele, le-am pariat pe ultimele doua. Si am pierdut, fireste. Dealerul vorbeste direct cu mine pentru prima oara. Imi face cu ochiul zambind si-mi spune, intr-o engleza perfecta: „Multumesc foarte mult“. Apoi culege toate jetoanele mele.

</p>

Vote it up
139
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza