Orașul cu oameni fericiți

Copenhaga, oraşul în care se trăieşte cel mai bine
 

Articole similare

MĂ PREGĂTESC PENTRU o experienţă captivantă. Primarul-lord al oraşului Copenhaga va ajunge aici din clipă-n clipă. Urmează să începem un interviu de o oră şi un tur pe bicicletă, prin capitala Danemarcei.

E o zi senină, dar e răcoare, aşa că îl aştept pe primarul-lord, Frank Jensen, pe bicicleta mea, în faţa biroului său de la Rådhus, clădirea splendidă care adăposteşte primăria. Peste drum sunt faimoasele Grădini Tivoli, cele mai populare parcuri de divertisment din Europa, cu peste patru milioane de vizitatori pe an.

În timp ce aştept, mă uit la danezi îmbrăcaţi frumos, care pedalează conştiincioşi pe Bulevardul Hans Christian Andersen, pietonala cea mai mare din oraş. Printre biciclişti, zăresc femei cu tocuri înalte şi bărbaţi în costum.

„Bună ziua. Tocmai vin de la o întâlnire cu prim-ministrul nostru“, spune Jensen, pedalând către mine. Sunt impresionat. Nicio limuzină cu poliţişti nu îl însoţeşte pe primarul-lord. Singurul lucru de care are nevoie e o bicicletă cu trei viteze.

„Urmează-mă. Sunt multe lucruri pe care vreau să ţi le arăt “, îmi spune.

ANI DE ZILE AM TOT auzit şi citit despre acest oraş că ar fi un fel de utopie a zilelor noastre. I se spune „Oraşul în care se trăieşte cel mai bine“, „Cel mai fericit oraş din lume“, şi este unul dintre primele două oraşe bycicle-friendly (prietenoase pentru biciclişti) din lume. A, şi să nu uităm, „Cel mai verde oraş din Europa“, „Cel mai bun oraş pentru gurmanzi“ şi „Capitala designului din Europa“.

Va reuşi Copenhaga să se ridice la nivelul aşteptărilor? Am venit în oraş să aflu asta pe cont propriu. Prima mea oprire: acest tur pe bicicletă, alături de primarul-lord.

ÎN CURÂND AVEAM SĂ descopăr că în Copenhaga bicicleta e mai presus de orice. În timp ce eu şi lordul-primar ne alăturăm unui grup ordonat de biciclişti, care pedalează pe lângă Grădinile Tivoli pe o pistă de trei metri, care separă traficul rutier de pietoni, îmi spune: „Mai mult de jumătate din cei 555.000 de locuitori ai Copenhagăi merg pe bicicletă până la locul de muncă sau la şcoală. E mai sănătos, mai ecologic, mai ieftin decât să mergi cu maşina. Avem mai multe biciclete decât oameni şi de cinci ori mai multe biciclete decât maşini“.

Îşi ridică braţul drept, să semnalizeze oprirea într-o intersecţie şi se întoarce spre mine ca să adauge: „Până şi politicienii merg cu bicicleta la serviciu. 63% din membrii Parlamentului nostru merg cu bicicleta la locul de muncă, în fiecare zi“.

Copenhaga concurează frecvent cu Amsterdamul pentru primul loc pe lista celor mai prietenoase oraşe din lume pentru biciclişti. Jensen explică: „Am avut o o serie de planuri de-a lungul anilor, care ne-au ajutat să ne îmbunătăţim infrastructura pentru biciclete“.

Oraşul pare să fi fost construit în jurul bicicletelor. Copenhaga are mai mult de 350 de kilometri de alei şi piste pentru biciclete, dintre care multe au parapeţi care le separă de traficul rutier. Pistele de bicicletă au propriile lor semafoare şi spaţii special amenajate, locuri în care să-ţi odihneşti picioarele şi balustrade pe care bicicliştii se pot rezema în timp ce aşteaptă la semafor. Văd sisteme de lumină computerizate, numite „tehnologia undei verzi“, care-i ajută pe biciclişti să meargă cu o viteză constantă prin oraş, fără să se oprească la fiecare semafor.

„Şi mai urmează ceva“, spuse Jensen, în timp ce ne plimbăm pe o alee de biciclete proaspăt inaugurată, de pe Kalvebod Brygge, o zonă reconstruită, plină de hoteluri luxoase şi clădiri de birouri. „Construim mai mult de 26 de superautostrăzi pentru biciclete, câteva lungi de 23 de kilometri. Astfel, şi mai mulţi oameni vor fi încurajaţi să facă naveta din suburbii în Copenhaga“.

Aleile nou-nouţe pentru biciclete trec prin câmpuri pitoreşti, prin păduri şi printre eleştee cu raţe, şi permit bicicletelor să facă naveta fără să se oprească vreodată pentru traficul rutier. Mai e o staţie care pompează aer pe gratis la fiecare kilometru. „Căutăm mereu moduri noi de a face Copenhaga mai prietenoasă pentru biciclişti“, spune Jensen.

Odată ajunşi la Cykelslangen, noua şosea suspendată pentru biciclete lată de 4 metri, care a costat 5,7 milioane de dolari, eram pe deplin convins. Când vine vorba de biciclete, Copenhaga e deasupra tuturor. Dar este oare şi cea mai verde, cea mai fericită, cea mai uluitoare?

„Ei bine, anul trecut am fost numiţi de către Comisia Europeană Capitala Verde a Europei. Suntem hotărâţi să devenim prima capitală din lume care a neutralizat emisiile de dioxid de carbon, până în 2025“, adaugă Jensen.

O lege din anul 2010 cere ca toate clădirile noi la care se poate face asta, de la clădiri de birouri la garaje şi magazii, să aibă acoperişuri verzi (adică grădină). O hotărâre de guvern prevede ca fiecare locuitor al Copenhagăi să poată ajunge într-un parc în mai puţin de 15 minute de mers pe jos. Şi portul, cândva atât de poluat, e atât de curat că poţi să înoţi în el.

„Care-i secretul acestui succes?“, îl întreb pe Jensen. „Cred că toată lumea din Copenhaga se mândreşte că locuieşte aici. Realizăm cât de norocoşi suntem şi cooperăm“, explică el.

TREC PE LA MIKAEL Colville-Andersen, un designer urban care lucrează cu oraşe şi guverne din toată lumea, pentru a le face mai prietenoase pentru biciclişti. „Copenhaga a devenit pentru toţi modelul de oraş în care se trăieşte bine“, spune Colville-Andersen, căruia i se spune Tatăl ciclismului urban. A făcut carieră răspândind peste tot ideea de stabilitate şi trai bun al Copenhagăi şi încearcă să convingă şi alte oraşe să se copenhagizeze, cum spune designerul.

În timp ce bem cafea într-o cafenea micuţă de lângă biroul lui, îmi explică: „Trebuie să ai o infrastructură bine organizată şi atitudinea potrivită. Avem sentimentul că împărţim cu toţii acest oraş“. Îmi spune că sute de arhitecţi urbani şi politicieni străini vizitează Copenhaga în fiecare an, doar ca să vadă cum funcţionează oraşul. Celor mai mulţi le place ce văd şi mulţi se decid să ducă ceea ce au văzut aici şi în ţările lor. „Copenhaga este cel mai bun loc din lume în care să locuieşti“, spune Colville-Andersen. Cu alte cuvinte, încă un „da“ pentru Copenhaga.

Ca să aflu răspunsul şi la întrebarea „E cool?“, sar pe Gobike-ul meu cu motor, o bicicletă de închiriat conectată la Wi-Fi, cu monitor GPS, pe care am luat-o pentru toată ziua. Vreau să ajung în Freetown Christiania, raiul hippie al oraşului.

În timp ce pedalez spre Christiania, îmi amintesc ce mi-a spus un localnic care scrie o rubrică în ziarul Henrik Vesterberg, cu câteva zile în urmă, când am discutat despre faima Copenhagăi. „Să nu crezi tot ce ţi se spune. Avem şi noi probleme“.

Am câteva probleme atunci când încerc să-mi parchez bicicleta la intrarea în Christiania, un cartier-insulă privat, întins pe 39 de hectare, cu guvernare independentă, care interzice şi bicicletele, şi maşinile. Această comunitate boemă, fondată în 1971 de nişte venetici – hipioţi în barăci militare abandonate – a rezistat tuturor eforturilor de a o face mai respectabilă.

După mai multe tentative de evacuare a intruşilor, în anul 1972, Ministerul Apărării din Danemarca a fost de acord să-i lase pe cei din Christiania să folosească, temporar, proprietatea şi pământul guvernului. Acum, locul adăposteşte aproape 1.000 de nonconformişti, care se mândresc că trăiesc fără conducerea guvernului. O colecţie de case excentrice, construite manual, galerii de artă şi cafenele cu produse ecologice. Aproape toţi pereţii disponibili sunt acoperiţi de grafitti, desene în culori psihedelice şi forme libertine de artă, în special frunze de marijuana pictate de mână. Muzica se aude din toate cafenelele, pline de fum.

În 2011, guvernul a fost de acord să vândă pământul Fundaţiei Freetown Christiania, care, în schimb, le dă case locuitorilor, gratuit. Practic, încă nu există proprietate individuală aici şi hipioţii care îmbătrânesc sunt mulţumiţi cu asta. Un semn cu o mână pictată spune totul: „Căutăm un nivel de trai mai scăzut, dar o calitate superioară a vieţii“.

În zona cunoscută ca Strada Traficanţilor, aerul e încărcat de mirosul dulce şi pregnant al haşişului. Tarabele mici de piaţă vând la vedere droguri uşoare, marijuana şi peste de 20 de tipuri de haşiş. Pentru un consumator, e un fel de butic cu delicatese de vis.

Christiania e a doua cea mai vizitată atracţie a oraşului (după Grădinile Tivoli) şi turiştii sunt sfătuiţi să fie atenţi la regulile de aici, care sunt afişate peste tot: „Distraţi-vă, nu faceţi poze şi nu alergaţi“. Ultima regulă este menită să prevină panica. Cumpărarea şi vânzarea de droguri e încă ilegală în Christiania şi fuga poate indica o razie de poliţie. Când un turist îşi ridică aparatul de fotografiat ca să facă o poză unei tarabe de pe Strada Traficanţilor, aude un vânzător strigând „Fără poze!“. Turistul îşi pune repede camera la loc.

Christiania ar putea fi în pragul unei schimbări. Primăria din Copenhaga e dornică să legalizeze marijuana şi cocaina şi să rupă rândurile bandelor criminale din zonă. Dar locuitorii mai vechi se opun schimbării. Trecând pe lângă o casă dărăpănată, acoperită de vopsea psihedelică strălucitoare, îmi amintesc ce spunea Vesterberg despre Christiania: „Hipioţii bătrâni îşi susţin idealurile şi fac tot ce le stă în putinţă să păstreze Copenhaga bizară. Îmi place asta“.

Şi mie-mi place, îmi spun în gând, când dau cu ochii de un mesaj pictat pe un semn de ieşire în capătul Christianiei. Scrie: „Acum intri în U.E.“. Încă un argument pentru cât de cool e Copenhaga.

DIN PĂCATE, NU AM REUŞIT să fac o rezervare la Noma, „noul“ restaurant Nordic, numit „cel mai bun restaurant din lume“. Dar am petrecut ceva timp în Grădinile Tivoli, am rătăcit prin cartiere ca Vesterbro şi am învăţat cum să mănânc Smşrrebrşd şi cum să traduc cuvântul aproape intraductibil hygge, care înseamnă „confortabil“ sau „intim“.

Încep să înţeleg de ce un scriitor a descris Copenhaga ca „un oraş care există, în primul rând, pentru a trezi un regret bine înrădăcinat în cei blestemaţi să trăiască altundeva“.

Ca să-mi sfârşesc călătoria în forţă, m-am înscris într-un program pentru turişti – „Cină cu danezii“ –, şi m-am bucurat de o cină delicioasă, alături de încântătoarele mele gazde, Dorte şi Thomas Winther Bruhn şi fiica lor adolescentă, Rasmine, în casa lor ultra-hygge.

Ca mulţi alţi danezi pe care i-am întrebat, soţii Bruhns au recunoscut că toată chestia cu „danezii sunt atât de fericiţi“ e mai mult clişeu decât realitate. „Nu mergem la serviciu cântând ca piticii din Albă-ca-Zăpada,“ a spus Thomas. Iar Dorte a adăugat: „Cred că un cuvânt mai bun decât fericit e mulţumit“.

Dar când am vorbit despre Copenhaga, lucrurile au fost limpezi. „Chiar este minunat“, a spus Rasmine, în timp ce părinţii ei dădeau din cap aprobator. „Nu mai există niciun loc ca ăsta“.

După o săptămână de explorat capitala, nu am putut decât să fiu de acord.

Vote it up
103
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza