Optimistul Tel Aviv

Ignorând vrajba şi tulburările din jur, metropola din Israel a ales să-şi trăiască viaţa
 

„AI GRIJĂ SĂ NU TE arunce în aer“, mă avertizează recepţionerul de la elegantul hotel Brown TLV, când ieşeam pentru a lua cina la restaurantul North Abraxas, în acea dintâi seară pe care opetreceam în Tel Aviv.

Nedumerit, pentru o fracţiune de secundă mă gândesc că poate ar fi mai bine să-mi schimb planurile. Însă recepţionerul îmi dăduse acel sfat ridicând uşor din umeri – gest pe care aveam să-l recunosc în scurt timp ca fiind tipic pentru locuitorii din Tel Aviv. Este rodul experienţei lor de viaţă şi semnifică atât acceptarea, uşor neîncrezătoare, a tot ce putea fi mai rău, cât şi speranţa că aveau să se petreacă numai lucruri bune.

Toate îndoielile mi se spulberă odată ce păşesc în restaurant. Cât stau la bar, nu văd pe nimeni arzând în flăcări. În schimb, simt un freamăt exuberant – reversul plin de optimism şi căldură al acelei ridicări din umeri specifice locuitorilor din Tel Aviv –, în vreme ce tinerii care gătesc în bucătăria deschisă răsucesc în tigăi, zvârlind spre tavan cu dexteritate, ardei iuţi plini de arome.

Apoi, petrecerea se dezlănţuie cu adevărat. Barmanul le împarte tuturor pahare cu whisky şi aprinde o crenguţă de salvie uscată pe tejghea. „L’chaim! Pentru viaţă!“, toastează cu aplomb lumea într-un glas, dând pe gât paharele cu tărie – în timp ce crenguţa de salvie de pe bar e singura care arde, pocnind discret şi împrăştiind scântei minuscule în jur.

CHIAR DACĂ SE AFLĂ ÎN PRIMA LINIE a focului, oraşul Tel Aviv sfidează orice ameninţare printr-o petrecere fără de sfârşit.

Într-un fel, chiar la asta mă aşteptam. Pe când aveam şapte ani, familia mea s-a mutat la Tel Aviv, sosind dintr-o suburbie americană adormită, iar în acel moment totul a prins viaţă. Aici, pietrele aurii ale clădirilor antice învăpăiau cerul cu lucirile lor, în lumina amurgului. Aici, colegii mei, copiii de la şcoala israelită, păreau animaţi de o energie uluitoare. Şi tot aici, pacheţelele moi din pita umplută-ochi cu falafel se despicau şi lăsau să ţi se scurgă pe degete deliciosul sos tahini…

Suferinţa percepută la revenirea familiei noastre în America, doi ani mai târziu, a rămas neconsolată în sufletul meu, până azi.

La aterizarea în Tel Aviv, soarele cald de septembrie învăluie clădirile albe, proaspăt renovate, iar o briză sărată suflă alene dinspre Marea Mediterană. Toţi cei 405.000 de locuitori par să se fi instalat la mesele nenumăratelor cafenele în aer liber ale oraşului, unde se lăfăie în voie.

„Poate că, în urmă cu doar o oră, aici cădeau bombe. Asta e realitatea noastră de zi cu zi“, îmi spune Dalit Nemirovsky, un scriitor din partea locului, pe când luăm împreună brunchul la Rothschild 12, una dintre terasele de pe Bulevardul Rothschild. „Noi nu ne-am uitat problemele, dar continuăm să mergem la plajă, să ne distrăm în cluburi. Trebuie să trăieşti cu maximă intensitate clipa prezentă, câtă vreme nu poţi fi sigur că o mai apuci pe următoarea“.

Dacă Ierusalimul este o venerabilă moştenire de familie, o legătură sfântă cu trecutul, Tel Aviv se doreşte a fi un experiment vizionar, luminat. Un oraş al imaginaţiei şi al creativităţii, un oraş deschis către viitor.

„Acum, mai mult ca oricând, metropola atrage oameni tineri, dornici să încerce sentimentul libertăţii“, remarcă Nemirovsky. „Numeroşi evrei, sosiţi din nordul Africii şi din Europa de Est, li se alătură, ajutându-i să dea formă şi consistenţă unui loc modern, dinamic, vibrant“.

Iar dovada este chiar în faţa ochilor noştri. Cu doar câţiva ani în urmă, cele peste 3.000 de clădiri în stilul Bauhaus – multe proiectate de arhitecţi alungaţi din Germania nazistă a anilor ’30 – se degradaseră vizibil, căzuseră pradă coroziunii brizei marine. De atunci, graţie lucrărilor de conservare şi refacere, acestea şi-au câştigat un loc pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Luându-mi la revedere de la Nemirovsky, pornesc într-o plimbare de zece minute, până în Piaţa Carmel. De jur împrejurul meu, mă frapează abundenţa de produse proaspete, multicolore. Într-o galerie cu obiecte ceramice din cartierul învecinat, Neve Tzedek (Oaza Dreptăţii), vase din lut în culori pastelate, gingaşe ca ouăle de prigorie, se înşiruie diafan de-a lungul etajerelor. După colţ, un bijutier etalează coliere de argint elegante şi sobre. Auzisem că artizanii şi micii meşteşugari sunt în plină expansiune, aşa că mai străbat cam 800 de metri spre sud, până în Noga. Aici, galeriile şi spaţiile de expunere sunt mai ieftine. Este un cartier eterogen, unde faţadele cu aspect modern alternează cu cele în stil otoman.

Muzeul de Artă din Tel Aviv oferă o panoramă largă a operelor realizate de artişti plastici israelieni. „Noi, locuitorii oraşului, vrem să trăim într-o societate laică, într-o lume a globalizării“, îmi spune asistentul curator Anat Danon-Sivan, în vreme ce trecem de la opere mai vechi, din epoca romantică, spre lucrări mai curajoase, cu tentă politică, aparţinând artei contemporane. „Totuşi, nu putem uita nici scopul pentru care trăim aici, nici toate straturile şi substraturile conflictului…“

Mă simt atras de o creaţie a fotografului Adi Nes, ce înfăţişează un soldat israelian dormind. Ghemuit graţios, asemenea unui înger din pânzele lui Botticelli, o rază îi învăluie chipul într-o lumină sidefie. În spatele lui, printr-o fereastră deschisă, peisajul înceţoşat ce se întrevede este punctat de fulgerele unor explozii.

Aceeaşi senzaţie de ambiguitate o resimt şi seara, la spectacolul de la Centrul de Dans şi Teatru Suzanne Dellal, din cartierul Neve Tzedek. Şase interpreţi, reprezentând tot atâtea state – de la Israel la Brazilia –, evoluează în dansuri populare tradiţionale, fiecare pe ritmurile imnului naţional al ţării sale.

„AI REGĂSIT MINUNATUL FALAFEL?, mă întreabă, la telefon, sora mea. Îi mărturisesc că nici nu l-am căutat încă. Dar întrebarea ei mă smulge din gândurile sumbre, aducându-mă înapoi la marea realizare a celor din Tel Aviv: arta de a trăi bine. Iar un exemplu în acest sens îl constituie peisajul culinar înfloritor de aici.

„Am crescut cu mâncărurile marocane ale mamei mele“, îmi spune Meir Adoni, al cărui restaurant, Mizlala, este o adevărată vedetă printre localurile selecte din Tel Aviv. „Îmi place să combin lucrurile. Iubesc deopotrivă preparatele cu specific israelian, marocan, palestinian, şi sunt de părere că mâncarea stradală poate sta alături de specialităţile culinare cele mai rafinate.“

Într-adevăr, bunătăţile se revarsă în cascadă din bucătăria restaurantului Mizlala. Astfel, am avut ocazia să mă delectez cu un croasant gigantic, umplut cu creier de viţel, un risotto scăldat în sos de roşii cu unt şi scoici, la care s-a adăugat un platou non-cuşer cu muşchiuleţ de porc caramelizat, pe gofre belgiene.

Mai târziu, îmi propun să plec în căutarea îndrăgitului falafel al copilăriei mele, aşa că fac comandă pentru un taxi. Toată lumea îmi recomandase să merg la HaKosem, un lanţ de bistrouri renumit pentru prepararea acestui deliciu tradiţional. Când, în cele din urmă, găsim un HaKosem, în nordul cartierului Neve Tzedek, îi ofer taximetristului meu una dintre specialităţile casei. Pita este uşoară şi pufoasă, chifteluţele de năut crocante te fac să suspini discret după fiecare înghiţitură, iar ispititorul sos tahini se întinde peste tot – exact falafelul de odinioară, pe care mi-l aminteam.

ORAŞUL PRINDE VIAŢĂ şi devine deodată aglomerat la ceasul înserării, când toată lumea iese la plimbare. Locul de promenadă preferat este Bulevardul Rothschild. Un bărbat cu bucle prinse într-un soi de creastă se preumblă de colo-colo. O doamnă cu turban duce în lesă patru câini Border Collie. La superstilatul Café Europa, clienţii savurează cocktail-uri cu denumiri sofisticate.

„Am fost, de curând, la Paris şi m-a şocat să văd străzile pustii la miezul nopţii“, îmi spune Adoni, când poposesc din nou la Mizlala, pentru o gustare nocturnă. „În Tel Aviv, toată lumea e trează până la cinci, în zori. Iar imediat după micul dejun, cu toţii o iau de la capăt.“

A doua zi dimineaţă, când pornesc să explorez anticul port Jaffa, oraş istoric arab – astăzi, cartier al metropolei, situat pe ţărmul de la sud de Neve Tzedek –, în minte îmi stăruie încă vorbele lui Adoni. „În ziua în care ne vom uni, în ziua când ne vom împărtăşi pe deplin credin-ţele şi cultura, Tel Avivul va deveni cel mai bun loc de pe Pământ“, îmi spusese el.

Mai veche decât metropola cu mii de ani şi predominant arabă până în 1948, când a început anexarea ei la oraş, Jaffa a devenit treptat gazda multor tineri israelieni cu veleităţi artistice. Atraşi de pitorescul caselor din piatră, şlefuite de scurgerea timpului, aceştia s-au mutat la Jaffa, alături de rezidenţii arabi ai orăşelului-port.

Qais Tibi, un DJ provenit dintr-o familie mixtă din Jaffa, îmi spune că unii arabi au fost nevoiţi să părăsească aşezarea, din pricina creşterii exagerate a chiriilor. „Însă amestecul comunităţilor etnice este unul organic, susţinut de oameni deschişi, creativi, care vor să înveţe de la aproapele lor, care se simt inspiraţi de comuniunea cu alte religii şi naţii, care vor să se bucure de compania celor din jur, în loc să se simtă ameninţaţi de aceştia.“

Legătura trainică care e pe cale de a se naşte poate fi sesizată cu ochiul liber, oriunde în Jaffa.

ÎN ULTIMA DUPĂ-AMIAZĂ petrecută în oraş, mă îndrept către Banana Beach, plaja ce se întinde la nord de Jaffa. Unii înalţă zmeie colorate sau joacă badminton, alţii se bronzează sau se bălăcesc în mare. Deodată, pe când soarele se topeşte sub linia orizontului, o voce răsună puternic printr-un megafon: „Salvamarii şi-au încheiat programul de lucru. Trebuie să ieşiţi din apă cât mai curând“.

Pentru o fracţiune de secundă, lumea de pe plajă înmărmureşte. Apoi, după o ridicare din umeri colectivă – acel gest tipic, care mi-a devenit familiar –, se întorc cu toţii la viaţă. Alergând sfidător către mare, neînfricaţi, înotătorii nu concep să renunţe nici măcar la o singură clipă de plăcere, atât de preţioasă în Tel Aviv.

NATIONAL GEOGRAPHIC TRAVELER OCTOMBRIE 2013 © 2013 THE NATIONAL GEOGRAPHIC SOCIETY TRAVEL.NATIONALGEOGRAPHIC.COM

Vote it up
189
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza