Operatiunea "Inima"

Dupa un  cutremur puternic, o echipa de medici merge sa ajute Casmirul pakistanez, care arata ca Hirossima dupa bombardamentul atomic
 
<p>O fetita de 11 ani plange usor, in timp ce tatal ei o duce in brate spre cortul albastru care adaposteste centrul medical, unde voluntarul Marc O’Regan munceste fara ragaz, tratand ranitii. Este 2005. Au trecut mai mult de sase saptamani de la producerea devastatorului cutremur din octombrie in Pakistan, iar rana de la urechea stanga a fetitei – cauzata, cel mai probabil, de o grinda prabusita – inca nu a fost tratata. Fetita isi sprijina capul in poala tatalui sau, in timp ce O'Regan ii taie cu atentie parul, in zona urechii. Dupa aceea, el curata rana infectata si o bandajeaza. In timp ce lucreaza, incearca sa o imbarbateze: „+tiu ca doare. O ajutam sa se vindece“, ii spune el. Ii administreaza o injectie cu antibiotic puternic, apoi ii da un flacon cu pastile. Cu ajutorul a doi soldati care traduc intr-o engleza aproximativa, ii spune pacientei sa se intoarca pentru o noua consultatie, a doua zi. Ramane insa de vazut daca ea va face acest lucru.

O'Regan, asistent medical din California, s-a oferit sa lucreze voluntar, timp de o luna, alaturi de o echipa de medici denumita Operation Heartbeat (Operatiunea „Inima“), in zona devastata de cutremurul din Casmir, regiune situata la granita indo-pakistaneza si disputata de zeci de ani de cele doua tari. Zona serveste drept adapost pentru simpatizantii retelei teroriste al-Qaeda, iar muntii din regiune sunt o posibila ascunzatoare pentru liderul acesteia, Osama bin Laden.
Cutremurul s-a produs la data de 8 octombrie 2005, magnitudinea si     gravitatea lui devastand o lume deja epuizata de un an plin de calamitati. El a cauzat moartea a peste 80.000 de persoane dintr-o regiune vasta, care se intinde pe 31.000 de kilometri patrati si este caracterizata drept unul dintre cele mai abrupte si mai dificile reliefuri din lume. Circa patru milioane de victime ale seismului, dintre care multe prezentau rani grave, au ramas fara adapost in pragul iernii. Privita din aer, regiunea arata ca Hirosima dupa bombardamentul atomic. Cladirile fusesera distruse, peste tot erau numai daramaturi, resturi de utilaje agricole si cadavre de animale – agricultura fiind principala sursa de subzistenta in zona. Inainte de cutremur, Casmirul era extraordinar de frumos, varfurile muntoase inaltandu-se, aici, semete spre cer. Un rau ca de smarald sclipea pe fundul vaii marginite de stanci si slefuite de ghetari, ale carei maluri abrupte, inalte de 30 de metri, trasau linia unui drum foarte ingust. Acesta urca tot mai sus, serpuind printre dealurile terasate, unde caprele cu par aspru pasteau florile de la marginea drumului. Pe platourile si mai inalte, femeile transportau apa in vedre metalice, purtate pe cap. Aici, printre case si catune, pinii si lumina cetoasa a soarelui racoreau aerul. In departare se putea vedea maiestuosul lant al muntilor Himalaya.

In urma cutremurului cu magnitudinea de 7,6 grade pe scara Richter, Pakistanul si Natiunile Unite au lansat un apel umanitar, iar voluntarii au inceput sa soseasca in zona devastata. In ziua in care O’Regan a vazut-o pe fetita ranita la cap, se afla intr-o misiune de doua zile cu Operatiunea „Inima“, zburand cu elicopterul spre indepartata vale a raului Gehl, pentru a ingriji ranitii din trei sate unde nu se putea ajunge cu masina. O’Regan, un burlac inalt si cu fizic atletic, de vreo 50 de ani, a facut parte din trupele de elita SEAL ale Marinei americane, unde a fost coleg cu Jesse Ventura.
S-a inrolat in armata in tinerete, „din dorinta de a sari din avioane si de a arunca lucruri in aer, fara a rani pe nimeni“, dar a renuntat, in cele din urma, la cariera militara, dedicandu-se activitatii in domeniul medical. In anii urmatori, el si-a construit propria existenta ajutandu-i pe altii. „+tiu ca nu o sa schimb lumea“, spune el. „Insa munca aceasta e ca o hrana pentru sufletul meu.“ Iata-l, acum, dormind si muncind intr-un cort albastru, etans, cu suprafata de 2,4 pe 3 metri, donat de guvernul chinez. Barbati infasurati in saluri ca niste paturi, femei cu bati-
curi colorate si copii care se strang in brate ca sa nu inghete de frig stau ghemuiti, in liniste, in fata cortului, asteptand sa fie tratati, unii pentru taieturi si contuzii minore, altii pentru infectii posibil letale.
Desi a trecut destul timp de la catastrofa, ranile oamenilor sunt inca grave. Astazi, un barbat de 60 de ani este adus cu un picior zdrobit, infasurat intr-un tifon murdar, si umflat de pana la patru ori fata de dimensiunile normale. O’Regan schiteaza o grimasa, din cauza mirosului greu de suportat. Diagnosticul: cangrena. Pacientul nu isi face iluzii in ceea ce priveste starea lui de sanatate. „Va rog, nu imi taiati piciorul“, il implora el. Zambetul aproape permanent intiparit pe buzele lui O’Regan paleste in timp ce se adreseaza translatorului: „Spune-i ca trebuie sa ii salvam viata mai intai. Dupa aceea o sa ne ocupam si de picior“. Desface bandajul si o singura privire ii este de ajuns pentru a-si da seama ca nu mai are ce face. De aceea, il transporta pe barbat cu elicopterul pana la Muzaffarabad, unde il lasa in grija unor medici dotati cu echipamente mai performante, de la un spital de campanie al Crucii Rosii. Este pentru ultima oara cand il va vedea pe acest om.
Majoritatea cazurilor nu sunt insa la fel de dramatice. Dupa o astfel de catastrofa, unii pacienti au nevoie doar de atentie. O femeie intra in cortul care tine loc de spital de campanie si incepe sa planga in hohote. Casa i-a fost distrusa si este inspaimantata de ideea ca a ramas acum singura pe lume. O’Regan incearca sa o linisteasca si el cum poate. „O sa fie bine“, ii spune el.
Ajutorarea victimelor cutremurului, denumita Operatiunea „Inima“, a fost conceputa, initiata si condusa de Farzad Najam, medic american de origine pakistaneza de la Centrul Medical al Universitatii George Washington din Washington, D.C. Najam a fost coplesit de vestea producerii seismului. „Mi-am dat seama ca trebuie sa facem ceva“, spune el. A strans in jurul lui cat mai multi voluntari si a urcat intr-un avion cu destinatia Casmir, unde grupul format din 20 de medici si asistenti medicali a improvizat, in graba, un centru de triere a ranitilor pe terenul de fotbal al unei scoli din oraselul Garhi Dupatta.

Era ca in iad. Un capat al terenului de fotbal era folosit ca eliport, unde la fiecare 15 minute aterizau aparatele Chinook ale armatei americane. Primii pacienti adusi aveau rani cumplite: membre zdrobite, capete sparte, fracturi cu complicatii, hemoragii interne. Doctorii lucrau fara incetare, cu un stoc de medicamente limitat si numai cu instrumentele de baza. La inceput, nu aveau nici macar un cort. Asezau pacientii pe o prelata din plastic si ii ingrijeau sub cerul liber. Activitatile erau coordonate de un responsabil cu logistica, Todd Shea. Acesta nu era specialist in interventii in caz de dezastru si nu mai coordonase nici o astfel de operatiune. Lucrase, insa, ca voluntar, cel mai recent dupa trecerea uraganului Katrina, cand l-a si cunoscut, de altfel, pe O’Regan, care venise sa dea si el o mana de ajutor.
Dupa cutremur, O’Regan l-a contactat pe Shea, pentru a vedea daca poate conta pe participarea lui. „Fara nici o indoiala, Marc era cel mai potrivit pentru munca aceasta“, spune Shea. Alaturi de O’Regan, in tabara de la Garhi Dupatta a Operatiunii „Inima“ au sosit medici din Canada, Anglia, Pakistan si Statele Unite, majoritatea pentru un sejur de o saptamana sau doua. Multi dintre americani erau de origine pakistaneza, crescusera in Statele Unite, insa nu vizitasera niciodata tara parintilor lor. Shea privea cu mare respect echipele medicale. „Acesti doctori sunt niste eroi“, spunea el. „Eu ma aflu aici doar pentru ca ei sa isi poata face treaba.“ Alaturi de ei, si-a asumat cu multa placere rolul de organizator si sustinator. Unul dintre primii pasi facuti a fost sa se imprieteneasca cu militari din armata pakistaneza, care asigurau transportul si aprovizionarea in vaile indepartate.
Unul dintre satele aproape complet rase de pe fata pamantului a fost Chikar, situat la circa 30 de kilometri de Garhi Dupatta si ramas izolat din cauza drumurilor impracticabile. Abdul Majeed, locuitor al acestei asezari situate pe varful unui deal, se afla la pravalie, cand a auzit un sunet puternic, asemanator exploziei catorva tone de dinamita. Un intreg munte situat la aproximativ 1,5 kilometri departare a luat-o la vale, impingand doua sate in albia unui afluent al raului Jehlum. Muntele a ingropat sute de oameni sub un mal de pamant inalt de 120 de metri, care a creat doua noi lacuri de acumulare, dintre care unul cu o lungime de aproape 800 de metri. Cerul s-a innegurat, iar praful a acoperit soarele. Locuitorii ingroziti din Chikar au fost convinsi ca a sosit ziua judecatii. In bezna lasata, mormintele au fost dezvelite; casele construite din mormane de pietre s-au dezintegrat, iar acoperisurile lor din lespezi de beton s-au prabusit peste oameni. Casa lui Majeed era construita din chirpici, nu din piatra. Asemenea multor alti localnici saraci, el adauga in fiecare primavara noi straturi de pamant la peretii si acoperisul bordeiului, care ajunsesera, dupa cativa ani, la grosimea de aproape 60 de centimetri. Dupa ce tumultul a incetat, el a fugit sa vada ce s-a intamplat cu familia sa, dar nici sotia, nici doi nepotei nu supravietuisera prabusirii acoperisului gros, din pamant, al locuintei lor.
La Chikar, Operatiunea „Inima“ a instalat un al doilea spital de campanie, format din cateva corturi mai mici. In primele sapte saptamani, o mana de medici voluntari epuizati au consultat 30.000 de pacienti. Lucrau fara radiografii, laboratoare de analiza sau instrumentar chirurgical sofisticat. Din cauza barierelor lingvistice si culturale, erau nevoiti, deseori, sa ghiceasca ce ar fi putut aduce alinare unui pacient, prescriind medicamente cu speranta ca instructiunile de administrare vor fi traduse corect si, mai ales, respectate.
In localitatea invecinata, Gehl, Marc O’Regan a fost chemat, intr-o zi, in coliba unei femei care tocmai nascuse. Copilul era sanatos, insa mama acuza dureri si sangera abundent. O’Regan a tras adanc aer in piept si a dat aprobator din cap catre sotul femeii, constient fiind ca in aceasta regiune cu reguli religioase extrem de stricte femeile nu sunt, de obicei, tratate de medici barbati. El a bagat mana sub patura, cu grija si, palpand abdomenul femeii, si-a dat seama ca uterul ei nu se contractase dupa nastere, prelungind hemoragia. O’Regan i-a masat abdomenul pentru a stimula contractia uterina si, la scurt timp dupa aceea, hemoragia s-a oprit. Tocmai ii salvase viata. Ulterior, gandindu-se la acest incident, avea sa isi aminteasca ce-i spusese un pakistanez recunoscator, cu cateva zile inainte: „Omenia este religia noastra acum“. O’Regan a inteles atunci ca activitatea voluntarilor internationali ajuta la schimbarea atitudinii. Un tanar locuitor din Casmir, iesit la munca campului, in Garhi Dupatta, l-a oprit pe O’Regan intr-o zi, si-a pus mainile pe umerii lui si i-a zis: „Nu am mai intalnit americani pana acum“. Dupa care l-a privit in ochi si a adaugat: „Imi plac americanii“.
Practic, nu exista locuitor din regiune care sa nu fi pierdut pe cineva drag. Cimitirele sunt pline de morminte proaspete si peste tot se vad mormane de moloz. Cu toate acestea, viata reintra foarte repede in normal, in parte datorita credintei profunde a locuitorilor din Casmir in voia lui Dumnezeu. Grupurile de voluntari si guvernul pakistanez ofera oamenilor corturi si alte obiecte de stricta necesitate, pentru a-i ajuta sa traverseze iarna grea. Iar dintre daramaturi rasar primele raze de speranta.
 Incurajati de un program guvernamental de ajutorare, locuitorii, printre care si Abdul Majeed, isi recladesc locuintele folosind lemn, caramizi si tabla ondulata, cu rezistenta seismica mai mare decat fragilele cladiri din pietre si beton, care au strivit sub ele atat de multe persoane.

Operatiunea „Inima“ nu va parasi zona prea curand. Exista planuri de transformare a taberei de la Garhi Dupatta intr-un centru medical model, unde vor lucra doctori pakistanezi. „Vom ramane aici atat timp cat este nevoie pentru a repune lucrurile pe picioare“, spune Todd Shea. Marc O’Regan s-a reintors in Statele Unite la sfarsitul lunii decembrie 2005. Inainte de a pleca din Pakistan, fetita cu rana infectata la cap a venit la consultatie. O’Regan a constatat cu bucurie ca organismul micutei raspundea la antibiotice. La ultimul popas in valea Gehl, el a gasit la usa cortului o femeie cu un bebelus de zece zile in brate. Era aceeasi femeie pe care o ajutase sa se vindece de hemoragia aparuta dupa nastere. Chipul lui O’Regan s-a luminat: „Dumnezeule! Speram sa te vad!“, a exclamat el. A luat fetita in brate si, zambind ca un unchi mandru, a contemplat aceasta noua viata atat de vulnerabila, dar atat de promitatoare.</p>

Vote it up
222
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza