Omul din adancul fantanii

Aveam numai cinci ani, dar mi-a ramas intiparita bine in minte ziua aceea de toamna, cand am alunecat in fantana
<p> Era o zi de toamna. Strabunicul lucra in gradina, iar eu, un ghem de copil neastamparat, am vrut sa vad… Ei bine, sa vad ce se afla in fantana! Stiam ca de acolo se scotea apa, dar nu-mi venea a crede ca doar despre atat era vorba. Poate ca cineva de acolo, de jos, ne oferea acele galeti pline cu apa, iar eu voiam sa-l cunosc, voiam sa vad cum arata. Stiind prea bine cu cine are de-a face, strabunicul imi atrasese de multe ori atentia ca nu am voie sa ma joc pe langa fantana.
Dar curiozitatea a fost prea mare. Si, pentru ca eram prea mica sa ajung sa vad ce se afla in adancul fantanii, m-am catarat pe jgheabul unde se storceau strugurii. Mi-am vazut chipul oglindindu-se in apa, dar nu a fost suficient pentru mine. Sigur mai era ceva! M-am aplecat si mai mult pe marginea fantanii, si mai mult, si… am alunecat!
Un strigat. Un ecou. Si o mana ferma, care m-a apucat de turul pantalonilor… Un om mi-a salvat viata! Era strabunicul!
Ori de cate ori faceam o nazbatie, nu ma pedepsea, nu-mi dadea o palma la fund, ci imi explica pur si simplu ca nu e bine. Asa a procedat si atunci, desi vocea ii tremura din cauza emotiei. Si a avut si mai multa grija de mine!
Viata e ca o clepsidra in care timpul se scurge poate prea curand, dar sunt amintiri care raman o vesnicie, sunt oameni care schimba destine si care dau sens vietii altora numai prin simplul fapt ca exista.
Un astfel de om a fost strabunicul meu pentru mine. Uscativ, cu parul alb ca laptele si ochi albastri ca seninul cerului, Marin Visan, bunicul tatalui meu, a fost cel care m-a invatat sa fac primii pasi, sa pronunt primele cuvinte si sa citesc. Tot el mi-a fost primul coleg de banca, pana am incetat sa mai plang ca nu vreau la scoala, si tot el m-a ajutat la teme. Si asta intr-o perioada in care parintii si bunicii mei erau mult prea ocupati cu serviciul, avand grija de a nu-mi lipsi nimic.
– Asculta-ma!, imi spunea strabunicul. In viata omul e doar o farama, dar farama asta poate face viata sa devina o paine din care sa se infrupte pana la saturatie.
Asa era el, o persoana foarte inteleapta, care intotdeauna se gandea de doua ori inainte sa rosteasca ceva. Am crescut cu povestile lui in urechi, povesti despre un razboi in care isi pierdusera viata mii de oameni, dar impletea cuvintele in asa fel incat toate acele intamplari erau amuzante pentru un copil de cinci ani. De-abia cand am crescut am reusit sa inteleg gravitatea si profunzimea povestirilor sale, drama unui om care fusese impuscat in clavicula si picior.
Cand am mai crescut, strabunicul imi spunea:
– M-am nascut in timpul Primului Razboi Mondial, cand frica, spaima, durerea si senzatia de foame mi-au fost cele mai bune prietene. Am participat la al Doilea razboi, unde am trait mai bine de cinci ani printre focuri de arma, schingiuiri si moarte. Dar stii ceva? Inca vreau sa traiesc, inca mi-e dor sa zambesc, sa ma bucur… Si inca mai am idealuri!
Asa mi-l amintesc. Persoana cea mai plina de viata. Ma intreb cateodata cum ar fi fost viata mea fara el, fara acest om care si-a luat ramas-bun de la mine cu mai bine de trei ani in urma? Nu as fi putut sa devin eu, cea de azi, fara el, cel care a asezat caramida peste caramida pana ce a cladit casa sufletului si mintii mele.
Si, asa cum a trait, asa a si plecat: cu zambetul pe buze.
– Viata este pentru mine cel de-al treilea razboi pe care-l duc. Chiar daca idealurile nu-mi mai apartin in intregime, acum sunt mai bogat, pentru ca idealurile mele sunt de fapt idealurile tale. Privesc viata prin lumina ochilor tai, imi spunea el.
Acum privesc cu ochi de adult in acea fantana si stiu cine este acolo, stiu pe cine caut si cine imi intinde galetile cu apa, cu apa vietii.
– Sa faci ce-ti place, sa traiesti cum vrei, fara sa-ti pese de parerea celor din jur. Si sa nu uiti ca, pentru a fi fericita, trebuie sa stii sa te bucuri in fiecare zi de lucrurile marunte!
A fost cel mai pretios sfat pe care l-am primit vreodata. L-am primit de la strabunicul meu, cel care mi-a salvat viata in urma cu 16 ani, si care traieste poate prin mine o alta viata, sper una mai buna.</p>
Vote it up
589
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza