Omul de lângă mine

Într-una dintre cele mai negre zile din viața mea, cuvintele vecinului de scaun au fost o rază de lumină.
 

În martie 2007, mă recuperam după o intervenție chirurgicală majoră pentru cancer de sân și treceam printr-un divorț. Era o perioadă cumplită. Îmi petreceam majoritatea timpului acasă, ținând totul în mine. Matt Lauer, colegul meu de la emisiunea TV Today, mi-a aruncat un colac de salvare, întrebându-mă dacă mă simțeam suficient de bine pentru a înregistra un episod pentru rubrica Where in the World (Undeva, în lume)?

– Ce-ar fi să mergi două zile în Irlanda?, a sugerat el.

M-am gândit că ar fi o modalitate grozavă să mai uit de necazuri. Călătoria a fost amuzantă, pentru că am trăit clipa. Dar, când m-am urcat în avion să mă întorc acasă, nu mă mai simțeam deloc bine. Plănuiam să mă ghemuiesc în scaun și să dorm cât va dura zborul. Tocmai mă pregăteam să-mi pun căștile în urechi, când bărbatul din scaunul vecin s-a întors spre mine:

– Bună! Ce faci?

O, nu!, mi-am zis în sinea mea.

– Te știu de undeva, a spus apoi.

– De la televizor, lucrez la emisiunea Today, i-am răspuns, ținând încă în mâini căștile.

Mi-a zâmbit.

– Cum e Matt? E drăguț?

– Mda, am zis. Matt e drăguț.

Nu voiam decât să dorm, dar el avea niște ochi blânzi și părea un tip inimos. Așa că am continuat să pălăvrăgim.

Apoi a remarcat că aveam mâna prinsă într-o fașă elastică.

– Ce-i asta?, a întrebat.

I-am spus că suferisem o „intervenție“ și că trebuia să port fașa elastică pe timpul zborului, sperând că va schimba subiectul.

– Ce fel de intervenție?, a insistat el.

– O operație, am răspuns vag.

Dar el a continuat să fie curios, așa că, într-un final, am zis:

– Am avut cancer la sân. Sper însă că n-o să fie ăsta primul lucru la care să te gândești când cobori din avion și că nu o să te repezi să le spui copiilor: „Hei, am stat lângă tipa aia cu cancer la sân“.

El a făcut o scurtă pauză, apoi a zis:

– Și ce-i rău în asta? Cancerul la sân e parte din ceea ce ești, ca și facultatea sau căsătoria.

Simțeam cum mi se umezesc ochii.

– Dă-mi voie să-ți dau un sfat: nu rămâne blocată în asta. Nu este vorba doar despre tine. Gândește-te la toți cei pe care i-ai putea ajuta.

Lacrimile mi se prelingeau pe obraji și i-am spus:

– Nu-mi vine să cred că plâng de față cu tine. Nici măcar nu te cunosc.

– Uite, eu cred că în viață ai de ales, a spus el. Poți să ții lucrurile în tine și să te îngropi odată cu ele sau poți să-ți ajuți semenii.

 

Deși lucrez la o emisiune TV în care sunt destul de volubilă, în pe­­rioada respectivă aveam probleme mari. Am fost întot­dea­una o fire mai introvertită și, în afara câtorva oameni pe ca­­re îi cunoșteam,  ținusem secretă boala. Nu voiam să fiu definită de slăbiciunile mele.

Dar acest bărbat, al cărui nume era Ken Duane, mi-a arătat că boala îmi dăduse putere și îmi oferea posibilitatea de a ușura povara altcuiva.

 

Atunci m-am hotărât să îmi fac povestea publică. Mai târziu, în anul respectiv, am vorbit într-o emi­­siune despre boală și despre conversația mea cu Ken, în avion.

Câțiva ani mai târziu, o colegă care lucrase ca producător la emisiune mi-a spus că iubitul ei se ocupa cu organizarea unui eveniment și că îl cunoșteam pe laureat. Era vorba despre Ken.

 

Nu ne mai văzuserăm de la întâlnirea din avion, dar cel mai bun prieten al lui Ken s-a dat peste cap să dea de mine și să mă roage să-i înmânez lui Ken premiul Tatăl Anului, la o serată ce avea loc la New York. Ken stătea acolo, cu un zâmbet stingher pe chip, în timp ce eu spuneam: „A influențat viața multor oameni. A influențat chiar și viața unui străin, ca mine“.

Cercul s-a închis acum câțiva ani, când el a fost diagnosticat cu cancer de prostată. M-a sunat și mi-a spus că acum înțelege ce simțeam. I-am răspuns că mi se pare că a înțeles dintotdeauna: e mai bine să împărtășești durerea și să te vindeci, decât să încerci să o ascunzi.

Acum e bine, sănătos, iar eu sunt recunoscătoare că nu am reușit să trag acel pui de somn, când am traversat Atlanticul.

Vote it up
193
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza