Omul care s-a salvat

După o copilărie petrecută pe străzi şi un accident grav, Costel Pârnău a învăţat să aleagă viaţa.
 

„Mi-am recuperat viața şi pe mine însumi“. Poate aceste cuvinte exprimă cel mai bine modul în care un om a reuşit să se smulgă unui destin ce încerca să-l ducă mereu pe calea eşecului, a pierderii şi a ratării.

În urmă cu 23 de ani, într-o frumoasă după-amiază de august, câţiva timişoreni au fost martorii unui accident oribil. Costel Pârnău, un tânăr de numai 17 ani, plecase de acasă pentru a merge în vizită în altă zonă a oraşului. A văzut tramvaiul în staţie şi a alergat după el. „Am pus piciorul drept pe prima treaptă, stângul pe cea de-a doua şi, înainte să reuşesc să mă prind de bara laterală, tramvaiul a pornit brusc, iar eu m-am dezechilibrat“, povesteşte Costel, care acum are 40 de ani.

Adolescentul de atunci a fost proiectat sub tramvai. „Roţile au trecut peste piciorul meu stâng, peste mâna stângă şi peste piciorul drept. Nu simţeam nicio durere, ci doar o căldură în tot corpul.“ După ce tramvaiul a oprit, tânărul a fost scos bucăţi, pus pe bancheta unei maşini şi dus direct la spital. Fusese declarat mort, când medicul de gardă a decis totuşi să-l ducă în sala de operaţie.

Costel Pârnău s-a născut în orăşelul Ostra, unde tatăl lui lucra ca miner şi era cel de-al treilea copil dintr-o familie săracă cu cinci copii. Întreaga copilărie i-a fost marcată de ţipetele şi scandalurile dintre cei doi părinţi. „Nu voiau decât să scape mai repede unul de celălalt, iar noi, copiii, reprezentam o piedică“, povesteşte Costel.

Dar despărţirea celor doi părinţi nu a urmat un tipar normal. În urma unui furt de la CAP, tatăl băiatului a fost denunţat de mama sa. „Într-o dimineaţă am fost martor la încătuşarea tatălui meu. A primit 16 luni de puşcărie. Deşi părinţii mei nu se înţelegeau, am simţit cum tot universul copilăriei se dezintegrează.“

La scurt timp, Costel a fost dus de mama lui în oraşul Dorohoi şi lăsat la o casă de copii. „Aşa am început clasa I, rupt brutal de fraţii mei, într-un mediu ostil. Începând de la învăţători, profesori şi până la femeia de serviciu, toţi comiteau diverse abuzuri, fiecare avea stilul lui propriu şi crud de a aplica pedepse.“

Şase ani a trăit Costel în acel mediu, sperând mereu că va veni ziua în care va pleca de acolo.

Şi iată că într-o zi primeşte vestea că va fi luat înapoi de mama sa. Era anul 1986 şi toată bucuria faptului că a scapat din cămin a fost întunecată de o viaţă trăită pe străzile oraşului Timişoara, împreună cu fraţii săi. „Câteodată reuşeam să ne facem culcuş în case părăsite, dar apoi ne trezeam iar în stradă, alungaţi de autorităţi. Dormeam sub cerul liber şi primeam mâncare din milă.“

Odată cu schimbarea regimului în anul 1989, familia lui Costel primeşte în sfârşit o locuinţă. Băiatul reuşeşte să termine opt clase şi să se angajeze la doar 16 ani la o firmă de construcţii, unde făcea mortar şi căra în spate saci de 50 de kilograme de ciment. Dar tânărul nu-şi dorea să ducă o astfel de viaţă. Visa să înveţe şi apoi să plece din ţară. Părea că nu mai e nimic care să-l oprească să-şi pună planurile în aplicare.

Doar un accident. Un accident dintr-o însorită după-amiază de august ce avea să-l lase cu ambele picioare retezate şi fără mâna stângă.

„M-am trezit din comă după 24 de ore doar o jumătate de om. Ce imagine sinistră!“, îşi aminteşte bărbatul.

După o spitalizare de o lună şi jumătate, Costel a fost dus acasă, de unde, timp de doi ani, a refuzat să iasă. „Nu mă puteam accepta aşa cum eram, nu mă puteam privi cum arăt şi, zilnic, mintea îmi era invadată de gânduri negre şi întrebări fără răspuns. Credeam că o să înnebunesc.“

După doi ani, Costel a decis că trebuie să facă ceva. A început să înveţe să meargă cu proteze, un efort care îl lăsa epuizat după numai câţiva paşi. S-a înscris la şcoala de Arte Populare, din dorinţa de a învăţa să cânte şi să-şi asigure astfel existenţa. Dar după şase luni a renunţat, din cauza efortului pe care îl presupunea să ajungă la şcoală şi apoi să urce două etaje până la sala de curs.

Acela a fost însă momentul în care a decis că, indiferent cât de greu îi este, doar el poate schimba lucrurile. Cu această nouă atitudine a cunoscut-o pe Cristina, viitoarea lui soţie. După un an s-au căsătorit, iar Costel a reuşit să facă rost de o locuinţă socială pe care singur a făcut-o locuibilă. „După şase luni de reparaţii şi amenajări am reuşit să ne mutăm, iar din anul 1998 am început să o cumpărăm în rate. În anul 2000 ni s-a născut primul copil!“

Dar pentru noua familie au urmat lipsuri financiare odată ce Cristina şi-a pierdut serviciul. Acela a fost momentul în care Costel, aşa cum era, a început să caute de lucru şi să ajungă apoi să execute chiar de lucrări de anvergură în amenajarea locuinţelor. „Puneam gresie, faianţă şi zugrăveam aşa, fără o mână şi fără picioare. La început, oamenii nu credeau că am să pot, iar la finalul lucrării rămâneau uimiţi.“

În anul 2006, an în care se năştea al doilea copil al familiei Pârnău, Costel s-a înscris din nou la Şcoala de Arte Populare, pe care a terminat-o cu notă maximă după trei ani. Apoi a înregistrat un CD cu muzică de nai. Mai avea o ambiţie. Să facă liceul. „Mereu mă simţeam prost când oamenii aflau că nu am decât opt clase. Aşa că în anul 2008 m-am înscris la liceu. După cinci ani grei, în care am fost tentat să renunţ de nenumărate ori, ţineam în mână diploma de bacalaureat şi plângeam de fericire.“

Ştie că s-a salvat şi ştie că ceea ce l-a învăţat viaţa nimic nu l-ar fi putut învăţa mai bine. Acum, la vârsta de 40 de ani, Costel este student în anul doi la facultatea de psihologie. Vrea ca lecţiei dure primite de la viaţă să o adauge pe cea a şcolii, astfel încât să îi ajute şi pe alţii să se salveze.

„Ceea ce avem mereu la îndemână şi nu ne poate lua nimeni este libertatea de a alege, de a alege să crezi că poţi merge mai departe. Cel mai mare handicap nu este cel fizic, ci cel emoţional, afectiv. Odată ce nu mai crezi în viitor, te autocondamni.“

Vote it up
206
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza