Omul care aduce pacea

Un tanar ardelean de 33 de ani bate lumea in lung si in lat pentru a media conflicte. Asta e meseria lui
 
<p>
Pe ecranul micului televizor, curge, venit parca dintr-o alta dimensiune, musicalul de Oscar Moulin Rouge. Un suierat apasator acoperi brusc la vie en rose-ul pelicular. Se auzi, apoi, o explozie teribila! Baza militara britanica de la Abu Naji, din sud-estul Irakului, este atacata cu focuri de mortiere de militiile insurgente. Sabin Muresan, un tanar din Targu-Mures, care tocmai urmarea filmul, impreuna cu sotia lui, intr-una dintre baracile de aici, inchise imediat televizorul. O apuca de mana, tinand-o strans:
– O sa fie bine!, ii spuse. O sa vezi!
Barbatul nu este vreun soldat din coalitia care incearca sa controleze tara. Nici nu si-a dorit vreodata sa fie. Alt suierat, alta explozie! Cerul e brazdat de umbre rosiatice. Dincolo de peretii mult prea subtiri ai baracii, se aud ordine tipate, rafale de mitraliera...

Cu cateva zile inainte, Sabin si Ina locuisera intr-o casa obisnuita din orasul Al Amarah, aflat in apropiere. Mergeau la piata, vorbeau cu localnicii, intr-o viata ce oferea aparenta unei normalitati. Lucrurile s-au schimbat radical dupa ce patru contractori americani, reprezentanti ai unor firme comerciale, au fost ucisi pe strada, mai la nord, in orasul Fallujah. A fost momentul in care gruparile insurgente din zonele dominate de siiti si suniti au dat semnalul declansarii, in aprilie 2004, a unei ofensive sangeroase impotriva trupelor coalitiei in intreaga tara, la un an de la incheierea „oficiala“ a razboiului impotriva Irakului. Sabin ajunsese aici cu o luna inainte. Nu ca vreun turist excentric, ce-si doreste adrenalina cu orice pret. Ci ca pacificator.

A fost atras de aventura inca din anii de liceu, perioada in care se implicase activ in actiunile Cercetasilor Romaniei. Aici avea s-o cunoasca si pe Ina Curic, cea care avea sa-i devina sotie. Ambitios din fire, Sabin Muresan a ajuns, in scurt timp, unul dintre liderii organizatiei din Mures. Dupa absolvirea liceului, a inceput sa lucreze, in paralel, la redactia de stiri a Radio Targu-Mures. In 2001, Sabin s-a alaturat Institutului Roman pentru Pace, o organizatie din Cluj-Napoca. „Nu imi propusesem neaparat sa fac din asta o profesie. Era mai mult o completare fireasca si necesara pentru mine“, spune el. A ajuns, astfel, sa lucreze cu studenti, elevi si profesori, incercand sa dezvolte metode pasnice de a raspunde la conflicte, tot mai dese astazi, in scolile din Roma-nia. „Asta a fost pentru mine, de fapt, baza pentru prima misiune de peste hotare“, povesteste Sabin, acum in varsta de 34 de ani.

In martie 2004, a decis sa treaca la un cu totul alt nivel de experienta. Astfel, Sabin, a plecat, alaturi de Ina, ca angajat al organizatiei People in Need din Cehia, in cel mai fierbinte loc al planetei: Irak. Realitatea de aici avea sa-i socheze. Trecuse aproape un de la invazia fortelor de coalitie, care a dus la inlaturarea regimului Saddam Hussein. Cu toate ca, oficial, razboiul se incheiase, situatia reala din teren era departe de pacea asteptata de toata lumea. Linistea de pe strazi, care te-ar fi putut frapa la prima iesire, era doar o aparenta. Zilnic, se petreceau atacuri asupra vehiculelor si trupelor coalitiei, iar masinile, care circulau izolate pe autostrazi, cadeau prada jafurilor. Aproape in fiecare seara, Sabin auzea explozii si rafale de arme automate. Grupari inarmate rapeau in special copii ai familiilor instarite din oras, pentru eliberarea carora cereau, apoi, bani. Nu de putine, ori familiile celor rapiti ripostau pe loc si strazile se transformau in adevarate campuri de lupta.

Tinerii pacifisti romani incercau, pentru inceput, sa fie cat mai discreti. Sabin se straduia sa aplice in teren ceea ce invatase deja la Praga, despre cultura si obiceiurile localnicilor, pentru a-i putea intelege pe deplin. Stia inca dinainte de plecare ce are voie si ce nu, ce gesturi sa faca in public, cum sa se imbrace. „Nu purtam niciodata sepci de baseball, blugi…“, povesteste el. Era constient ca avea nevoie de cel putin sase luni pana sa ajunga sa se poata plimba liber pe strada.
Cu toate masurile de precautie, intr-o zi, tinerii au provocat, fara voia lor, un moment de senzatie.
Insotiti de doi localnici, iesisera in Amarah pentru a initia noi contacte. La aparitia lor in piata de zi, rumoarea generala specifica targurilor orientale lua brusc sfarsit. Aproape toata lumea se oprise din lucru, uitandu-se la ei si minunandu-se:
– Oamenii de aici nu sunt obisnuiti sa vada straini, ii spuse unul dintre cei doi irakieni lui Sabin, surprins de reactia pietei. Mai ales europeni. In ultimii 25-30 de ani, au ajuns prea putini aici.

Atins si chestionat de mai multi localnici, Sabin le-a explicat cu ce se ocupa, dar si ca provine din Romania.
„Stiau de Ceausescu si de trecutul nostru, lucru care ne-a conferit un statut aparte, generand simpatie si deschidere“, spune tanarul. „Eram priviti cu intelegere, parea ca traim o suferinta comuna“. Sabin le-a marturisit irakienilor ca a venit in tara lor pentru a le identifica problemele si pentru a incerca sa gaseasca, impreuna, solutii pentru reconstructia societatii. Nu de aceeasi simpatie aveau parte, din pacate, reprezentantii ONG-urilor din statele occidentale. Acestia locuiau in case luxoase, foloseau masini de teren noi si afisau o atitudine extravaganta prin logistica pe care o foloseau. In zilele fierbinti care au urmat declansarii ofensivei insurgentilor, trei saptamani mai tarziu, au fost primii atacati, dupa fortele de coalitie. Dar nici Sabin, Ina si colegii sai nu mai erau acum in siguranta. Li s-a spus sa-si faca bagajele rapid si sa fie pregatiti pentru evacuare.
– Sa nu va faceti probleme, o sa avem grija de voi, le-au transmis localnicii inarmati care fusesera instalati in fata locuintei lor. Ne dam viata pentru voi decat sa vi se intample ceva!
„Am fost emotionat de solidaritatea lor. Dar ma simteam ciudat. Munca pe care o fac foloseste instrumente nonviolente. Insa la poarta erau arme.“

Echipa lui Sabin avea sa fie evacuata din Amarah dupa trei zile de astepare, fiind transportata in baza militara britanica Abu Naji. Atacati si aici cu mortiere, in contextul insurgentei generalizate, tinerii pacificatori au fost evacuati din Irak, in aprilie 2004 dupa numai cinci saptamani. Esecul din Irak, provocat de chestiuni ce erau cu mult mai presus de nivelul lui de actiune, l-a ambitionat insa si mai tare pe tanar.

Simtea picaturile de transpiratie curgand usor, una dupa alta, pe sira spinarii. Tensiunea plutea in aerul cald, umed al mlastinii. Undeva, dupa un copac, un combatant mascat scruta frunzarisul, in plin camuflaj. Dupa alt copac, un militar isi mangaia usor aruncatorul de grenade. De fapt, toata padurea era impanzita de soldati, mai mult sau mai putin fiorosi, rasfirati organizat pentru asigurarea perimetrului. In mijlocul acestuia, trei barbati in tricouri si pantaloni scurti, „inarmati“ doar cu zambete. Oarecum stinghere. Printre ei, Sabin Muresan. In fata lui se afla comandantul trupei.

In 2007, dupa trei ani de la momentul Irak, a ajuns tocmai in Filipine, unde incearca sa protejeze localnicii de luptele dintre gruparile militare si fortele guvernamentale. „In astfel de zone de conflict, se lanseaza zvonuri pentru a semana panica“, sustine Sabin. „Circulau vesti ca rebelii sau armata vor ataca o anumita zona, iar oamenii se mutau ca sa nu fie atacati. De multe ori, zvonurile erau simple strategii, care sa permita rebelilor sa le culeaga recoltele si sa le fure din case.“ Sabin, membru al  organizatiei internationale Nonviolent Peaceforce, a implementat un mecanism de combatere a zvonurilor. „Munca noastra se baza pe obtinerea de contacte de la comandantii militari despre care stiam ca ordonau in zone, pentru a ne confirma sau infirma posibilul atac, si sa informam populatia.“
Comandantul ii asculta atent. In ciuda tensiunii, discutia decurgea surprinzator de placut.
– Va deplasati in zona mea numai dupa ce ma anuntati direct, spuse comandantul. Si raportati orice abuz!
– Am inteles, o sa procedam ca atare, spuse Sabin. Inseamna mult pentru noi!

Ardeleanul a reusit, ulterior, de cel putin patru ori sa convinga localnicii sa nu-si paraseasca satele, determinand astfel gruparile militare sa-si schimbe planurile si sa nu mai atace. Totodata, discutiile cu ofiteri au dus la situatii in care informatiile detinute de echipa de pacificatori au schimbat planurile de deplasare a militarilor. „Ceea ce facem noi este foarte greu de demonstrat“, spune Sabin. „Sunt foarte putine metode prin care poti arata ca tu ai prevenit un conflict. Activitatea mea e similara cu plantarea unor seminte: depinde de multi factori daca vor incolti sau nu. Iar rezultatele nu se vad intr-un interval scurt de timp, pentru ca lucrez cu schimbari de atitudini, comportamente, mentalitati, optiuni de viata.“

Munca de pacificator avea sa-i aduca, mai tarziu, si nu doar o data, malarie, pe cand lucra in Sudan, printre mine antipersonal si antitanc. Dar si vesti triste, precum uciderea unei colaboratoare apropiate din Irak, dr. Kifaia, una din femeile active in viata sociala, asasinata tocmai pentru ca se afla in contact cu organizatii internationale. Sabin a mai calatorit apoi in Kenya, Uganda, Etiopia, dar si in Transnistria.
Acum, dupa mai bine de sase ani trati la limita, a luat o pauza. „Aveam nevoie. Am vazut multa suferinta si, inevitabil, m-am simtit
incarcat.“ S-a retras, alaturi de Ina, undeva, la munte si asteapta sosirea pe lume a copilului sau. Nu s-ar supara daca, intr-o zi, ar ramane fara obiectul muncii sale, razboiul. „E, de fapt, visul meu.“

</p>
<p>&nbsp;</p><strong><a href="http://diff4.smartadserver.com/call/cliccommand/4711480/[timestamp]?" target="_blank">Cel mai bun loc unde poti gasi credite numai cu rate fixe!! Click aici pentru acces imediat</a></strong>
Vote it up
153
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza