Omul care aduce lumina

O călătorie de șase luni și peste 6.000 de kilometri, pentru a scoate din întuneric familiile cu copii care mai citesc încă la lumânare în secolul XXI
 

„Dumneavoastră, acolo la București, nu puteți vorbi cu cineva să ne tragă și nouă un cablu?“ Iulian își amintește că aceasta a fost întrebarea simplă adresată de o bătrână din Ursici, care a pus lucrurile în mișcare. Fusese de mai multe ori în acel sat uitat de lume, împreună cu prieteni, pentru a duce lucruri de strictă necesitate. Dar ei aveau nevoie de ceva mult mai important… de lumină!

În primăvara acestui an, pe 27 aprilie, Iulian Angheluță și-a încărcat bicicleta cu 30 de kilograme de bagaje distribuite în față și în spate, pe ambele laterale, și a plecat din București într-o călătorie de șase luni și peste 6.000 de kilometri prin România. Totuși, nu este vorba despre vreun soi de vacanță exotică pentru acest bărbat de 39 de ani, cu părul șaten parcă mereu zburlit de vânt, cu barba tunsă scurt și ochi căprui, luminoși, care îți zâmbesc odată cu toată fața.

Sau, poate, l-ai putea „acuza“ și de „dor de ducă“, dacă acesta nu s-ar materializa într-o acțiune uimitoare pentru secolul în care trăim, aceea de a scoate din întuneric oameni și, mai ales, copii, care încă se uită într-o carte doar la lumina lumânării, a opaițului sau a soarelui. Călătoria lui pe cele mai impracticabile drumuri și prin cele mai ascunse cătune din 1.001 localități dorește să se materializeze într-o primă hartă a zonelor cu familii care au neapărată nevoie de electricitate. Principalele lui obiective: școli și case în care locuiesc copii.

În urmă cu zece ani, pe când lucra într-o mare agenție de publicitate, Iulian a fost pentru prima dată atras de diversele acțiuni ecologice la care a început să participe ca voluntar. Așa a început să-și descopere o nouă latură a firii, o nouă bucurie – aceea de a se dedica unor cauze, încercând să facă lumea din jurul nostru mai bună.

Pasionat în aceeași măsură de călătorii, în decembrie 2008 ajunge cu câțiva prieteni de la mai multe cluburi de off-road în satul Ursici. Aveau 20 de mașini încărcate cu alimente neperisabile, îmbrăcăminte și încălțăminte. 

„Ca să ajungi la Ursici, e ca și cum ai urca la cer. Este un sat de la poalele Munților Șureanu, cocoțat la 1.000 metri înălțime“, scrie Iulian pe blog despre acel „tărâm de basm“. Drumul pleacă din vale, din Simeria spre Călan, apoi comuna Boșorod și continuă spre Luncani. La pod se termină asfaltul și se face dreapta. Urmează un urcuș șerpuit de aproape 13 kilometri.

„Ne-a trebuit aproape o oră să ajungem în curtea școlii, unde ne așteptau oamenii. Nici nu ne-au lăsat să descărcăm mașinile, că ne-au invitat la masă – ciorbă, friptură și gogoși, toate făcute cu suflet“, povestește Iulian despre prima lui întâlnire cu ursicenii: 15 gospodării împrăștiate și 50 de oameni, în mare majoritate vârstnici. „Dumnezeu i-a adus aici, iar ei nu vor să plece. Muncesc enorm să-și îngrijească vitele și să-și cultive micile grădini de pe culmea muntelui. Nu se vaită și au învățat să se descurce cu ceea ce le oferă natura. Un singur lucru le lipsea oamenilor de acolo – lumina. Noi, în București vorbeam de telefoane 4G, plasme și mașini electrice, iar în Ursici lumina venea de la lumânari sau lămpi cu gaz“, explică Iulian decalajul enorm dintre cele două lumi.

Mai existau în sat câteva gospodării care aveau generatoare, dar se stricau des și erau folosite rar din cauza prețului benzinei. Exista chiar și un plan de racordare a caselor la rețeaua națională de electricitate încă dinainte de ’89, dar nimic nu s-a întâmplat. Iulian a învârtit problema pe toate părțile – putea să înceapă să scrie petiții, să ceară audiențe, dar și-a dat seama că ar fi intrat într-o luptă birocratică fără sfârșit și că oamenii ar fi rămas tot la cheremul autorităților. „Mai mult, costurile de implementare ar fi fost foarte mari, iar la sfârșitul lunii ar fi avut și o factură de plată. Nu asta era lupta mea“. În anul 2012, tânărul bucureștean și-a promis că va rezolva problema indiferent cât timp avea să-i ia.

După ce a studiat diversele variante posibile, el și-a dat seama că cea mai simplă soluție era dată de panourile solare. Puteau fi montate fără autorizații sau aprobări, iar proiectul putea fi realizat treptat pe măsură ce strângea fondurile necesare.

În același an, ca să-i fie mult mai ușor să deruleze astfel de proiecte, a înființat o asociație pe care a numit-o „Free Miorița“. Acest nume, inspirat de cea mai cunoscută baladă românească, are tâlcul lui pentru Iulian: „Free Miorița vrea să elibereze mințile de fatalismul mioritic. Prin puterea exemplului, prin interacțiunea cu oamenii“.

În septembrie 2013, campania „Lumină pentru Ursici“ a schimbat viața pentru toate cele 15 familii. Iulian a reușit să pună lucrurile în mișcare prin intermediul prietenilor și a internetului și să obțină fondurile necesare pentru panourile solare, plus cheltuielile de transport și montaj. Totul s-a ridicat undeva la circa 10.000 de euro.

Acest succes a atras după sine, așa cum era de așteptat, un nou proiect.

Luminița, Ionela, Nicușor și Mădălin sunt singurii copii din satul Ineleț, care din septembrie au început școala. Ei bat zilnic un drum de circa trei kilometri dus și trei întors pentru a învăța în cea mai mică dintre încăperile școlii, care până în aprilie anul acesta era lipsită de lumină. Așa că trei dintre ei au învățat anul trecut, când erau în clasa I, așa cum s-a putut. De multe ori cocoșati asupra cărților, ca să vadă mai bine ce scrie, mai ales în zilele întunecate de iarnă.

Iulian a aflat de situația acestui cătun cocoțat pe culmile Munților Cernei întâmplător, în toamna anului 2013. Planifica deja să se aventureze acolo, când a fost contactat de Ionuț Vlad, un alt tânăr bucureștean, de 29 de ani, implicat în acțiuni de marcare a traseelor montane. Acesta, în timpul drumețiilor sale, aflase despre situația din Ineleț – cum că școala și cele 11 case nu au lumină. Acum îl căuta pe Iulian să-l întrebe cum a procedat în cazul Ursiciului. Poate că aceeași „rețetă“ ar fi mers și în cazul satului Ineleț, se gândea el. Așa că cei doi și-au unit forțele și, după un an de zile, respectiv în aprilie 2014, panourile solare au fost montate.

Ca și Ursici, și Ineleț pare o lume feerică, în care oamenii trăiesc în alt ritm. Ca să ajungi acolo trebuie să urci o scară cu trepte din lemn de salcâm, care a fost proptită de localnici acum patru decenii pe culmea stâncoasă. O lume ruptă de toată nebunia civilizației, unde oamenii își îngrijesc animalele, grădinile și se culcă la apus.

Dar, între 11 și 15 aprilie, o febră greu de descris a încins Inelețul, când peste 20 de oameni din toată țara au venit pentru a-i ajuta pe Iulian și Ionuț să care și să monteze panourile solare, acumulatoarele, panourile de control și cel cu siguranțe, becurile, cablurile și întrerupătoarele. Școala a fost dotată cu patru calculatoare și două imprimante.

Cele patru zile au fost de vis pentru toți cei implicați… „Am cărat, am tras fire, am fost să marcăm trasee în Munții Cernei, am învățat de la copii și de la oameni, am trăit“, povestește entuziasmat încă de tot ceea ce s-a întâmplat acolo Iulian. Știe că va reveni în Ineleț și va avea grijă ca acei copii chiar să învețe să lucreze la calculator. Știe că nu-și va abandona proiectele, chiar dacă par finalizate.

La aproape două săptămâni după ce s-a întors de la Ineleț, Ionuț a plecat din nou la drum. De data aceasta, pentru șase luni. „Mi-am propus să fac lumină în viețile românilor care încă mai trăiesc în întuneric. Și cea mai bună cale de a afla care sunt cei care au cu adevărat nevoie de lumină este să mergi la fața locului. Nu poți construi un proiect real doar din fața calculatorului. Vreau să cunosc direct oamenii și să le înțeleg poveștile“.

Așa că și-a luat bicla, hamacul, salteaua și cortul și a plecat pe un drum de peste 6.000 de kilometri, fără a ști unde doarme noaptea sau care va fi următorul loc de campare.

Mulți prieteni s-au întrebat de ce a ales să-și încarce toată „averea“ pe o bicicletă, să înfrunte vânt, ploi, caniculă, frig, când ar fi fost mult mai comod, simplu și rapid să-și ducă la bun sfârșit călătoria cu mașina.

„Bicicleta pentru mine este un mod de viață. Nu o să uit niciodată Pegasul roșu pe care mi l-a cumpărat mama înainte de ’89. A fost perioada cea mai frumoasă a copilăriei mele, când orașul era al meu și turul parcului Herăstrău mi se părea o adevărată expediție. Acum străbat România cu Miorița, pe numele din buletin Trek 6300. Este o bicicletă care se simte excelent pe coclaurile patriei. Și mai am câteva motive pentru care merg cu bicicleta. Ea e parte din viața românilor, mai ales la sate. Cu ea oamenii merg la câmp, cară saci și toate cele fără să se plângă de noroaie. Și nicio mașină nu mă poate duce acolo unde voi ajunge cu bicicleta, iar cu banii de benzină economisiți putem cumpăra și monta câteva panouri solare“, spune Iulian.

Deși a plecat într-o călătorie solitară, a fost mereu înconjurat de oameni, mereu și mereu alții. „Nu poți cere cuiva să-și schimbe stilul de viață pe o perioadă atât de lungă. Sunt sus-ținut de prieteni și voluntari, dar m-am bazat pe ajutorul celor pe care i-am cunoscut în drumul meu“, spune Iulian.

De multe ori s-a oprit prin sate să vorbească cu oamenii. Nu va uita privirea băiețelului care, cu gura căscată și doi-trei dinți lipsă, a luat gol în derbiul interstrăzi dintr-o comună, sau de fetița care a ieșit dintr-o curte și a sărit ca la șotron drept lângă el, spunându-i: „Hello! My name is Ana. How are you?“… și nici pe Ionuț din comuna Spanțov, care i-a promis că, atunci când va fi mare, va pedala alături de el. Nici pe ei, nici pe mulți alții care i-au oferit casă, masă sau care, după ce au aflat care e scopul călătoriei sale, au plecat pe stradă să adune donații.

Deocamdată, pe lista lui Iulian s-au mai adunat câteva școli care au nevoie urgentă de lumină și alte zeci de familii cu copii.

După șase luni pe bicicletă, el va reveni în București în jurul datei de 15 octombrie. Atunci se va înhăma din nou la munca de birou, pentru a derula campaniile care să-i scoată din întuneric pe cei pe care i-a găsit acolo. Și speră că va scoate la lumină realitățile din România, așa cum le-a văzut el de pe bicicletă! Sperând… că le vor vedea și alții.

Dacă te interesează proiectele și campaniile derulate de Asociația Free Miorița, sau pe unde îl mai poartă bicicleta pe Iulian Angheluță și ce a mai descoperit în drumul lui, poți vizita pagina: facebook.com/freemiorita și site-ul freemiorita.ro.

Vote it up
586
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza