Ochi in ochi cu inamicul

La sase decenii dupa ce s-au duelat in razboi pe cerul Romaniei, doi fosti aviatori militari se regasesc ca prieteni
 

<p>6 iunie 1944. Intr-un bordei camuflat din Tecuci, in estul Romaniei, locotenentul Ion Dobran, comandanul Escadrilei 48 din grupul capitanului Alexandru Serbanescu, isi intrerupe partida de bridge pe care o joaca cu cativa colegi din Grupul 9 Vanatoare si merge sa primeasca noi ordine. Are 23 de ani si face parte dintr-o generatie mai speciala. Nascut la finele Primului Razboi Mondial, in timp ce parintii lui se refugiau de frontul care inainta spre inima tarii, el absolvise liceul militar cu o luna inainte de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial. Azi e Ziua Z. Fortele aliate americane, britanice si canadiene au inceput deja debarcarea din Normandia, operatiune ce va fi inceputul sfarsitului pentru Germania nazista.

Nimeni nu stie insa nimic despre ceea ce se intampla chiar in aceste clipe in nordul Frantei. Problemele sunt altele aici, pe frontul de Est. Romanii lupta de partea Germaniei, in speranta de a recuceri Basarabia si Bucovina, luate de sovietici din 1940 prin pactul Ribbentrop-Molotov. Rusii au recucerit o mare parte din Basarabia. Frontul se mutase, aproape la fel ca cel din urma cu doua decenii, la nord de Roman, pe linia Pascani-Iasu-Husi si pe Nistru in jos, pana la Cetatea Alba.

O alarma intrerupe brutal bridge-ul aviatorilor si sedinta comandantilor: formatie de avioane americane la 100 de kilometri de Prut, cu directia Tecuci. Lt. Dobran si camarazii sai decoleaza urgent cu aparatele lor de zbor Messerschmitt 109 G. Se anunta prin radio ca avioanele inamice se indreapta spre Galati. Dobran zboara urmand cursul raului Siret. Pentru ca alarma s-a dat in ultimul moment, au decolat dezorganizat, iar el se rataceste de restul patrulei. La orizont se vad cateva puncte luminoase. Trebuie sa fie bombardiere americane B-17, escortate de avioane de vanatoare Mustang P-51, se gandeste Dobran. Pentru aerodromul si calea ferata din apropierea Galatiului este prea tarziu. Fuioare groase de fum se ridica spre cer dinspre ele.
In stanga lui apar doua avioane cu bot rosu. Seamana cu Messerschmitturile romanilor. Zburand insa paralel cu ele, le recunoaste dupa silueta: Mustanguri americane. E prima data cand le vede avioanele. E ariergarda unei formatii de bombardiere, isi spune el.

Altimetrul indica inaltimea de 6.500 m si viteza de 440 km/h. La cei 23 de ani ai sai, Dobran, desi a facut multe misiuni contra rusilor, stie ca a angaja o lupta aeriana singur cu mai multi americani inseamna sinucidere. Dar nu se mai gandeste la asta. Pica sub cei doi din dreapta, putin in spate, urmarindu-l pe cel mai apropiat in vizor. Inca putin. Acum! Cu degetul mare de la mana dreapta apasa tragaciul tunului, actionand simultan cu aratatorul si cele doua mitraliere de sub aripi. Corecteaza usor rafalele dupa trasoare. O clipa de suspans, apoi Mustangul scoate fum si se indeparteaza. Lupta continua cu celalalt Mustang, care-l urmareste ca un pitbull pe romanul kamikaze. Acesta intra in picaj ca sa scape de el, dar americanul se tine scai si-i nimereste radiatorul. Unde o fi comanda care izoleaza radiatorul pe stanga? Va lua foc sau nu? Tirul din spate continua. Atunci reduce maneta de gaz si, dupa alte cateva acrobatii, aterizeaza. Minune: nu ia foc si nici nu se da peste cap! Broboane de sudoare ii acopera fruntea locotenentului Dobran, dar simte o bucurie de nedescris: "Bucuria celui ce mai poate vedea cerul, soarele, iarba", avea sa noteze el in jurnalul sau de razboi, recent reeditat la Editura Modelism, din Bucuresti. In acea seara, intors din misiune jerpelit si vai de el, isi gaseste gazdele, bunele surori Wortman, asteptandu-l cu serbet. Il implora sa se cazeze in alta parte, caci nu mai suporta tensiunea. Isi fac griji pentru el. "Intr-adevar, traiai pentru o zi. Nu stiai ce se intampla maine", spune Dobran, azi general in retragere.

Sublocotenentul Barry Davis, din statul american North Carolina, renuntase la facultate la 18 ani pentru a se inrola voluntar in armata. Dupa numai 280 de ore de instructaj aviatic, in Ajunul Craciunului din 1942, la doua zile dupa ce a implinit 20 de ani, a fost detasat in Africa. Acum face parte din Grupul 325 Vanatoare al Fortelor Aeriene Americane (USAAF), cu baza la Foggia, Italia. Misiunea lor principala e sa insoteasca si sa protejeze bombardierele americane ce lanseaza atacuri asupra Austriei, Bulgariei, sudului Germaniei, Romaniei si Ungariei.

In aceasta zi de 6 iunie 1944, sublocotentul Davis face unul din primele lui zboruri cu noile avioane de vanatoare Mustang P-51. Au misiunea de a insoti bombardierele care ataca obiective din zona orasului Galati, in estul Romaniei. Acestea tocmai si-au atins tintele si pornesc spre baza, cand un avion se apropie de el si de colegul lui, Wayne Lowry, care zboara alaturi. Pare a fi Mustangul unui camarad. Brusc, insa, acesta deschide focul, sfaramand cupola Mustangului lui Davis...

Cand Davis si-a recapatat cunostinta, avionul zbura singur, iar in cabina era frig. Roua din acea dimineata ii inghetase pe picioare. Cu aripa dreapta zdrentuita si vantul suierandu-i pe la urechi, aterizeaza cu greu pe terenul de la Piriatin, Ucraina, pus la dispozitia Aliatilor de sovietici, deoarece coada avionului este avariata.

La sol, s-a vazut ca toate palele elicei erau gaurite, aripa dreapta distrusa, iar in rezervorul din spatele scaunului se oprise un proiectil neexplodat. Avionul n-a mai fost niciodata operational. Chirurgul si un asistent au petrecut o jumatate de ora scotandu-i bucatelele de proiectil si plastic din corp. Sublocotenentul Davis se simtea norocos. Avusese de a face cu un pilot bun si un bun tragator. Credea ca era neamt. 

Astazi, in casa lui din Bucuresti, generalul Ion Dobran se mandreste cu un lucru: "M-am nascut odata cu aviatia romana. Ea e cu doar zece ani mai batrana decat mine!". Acum isi aminteste cu nostalgie de vremea cand a servit in Fortele Aeriene Regale ale Romaniei, iar pe umerii lui tineri apasa responsabilitatea de a apara garile, aerodromurile si rafinariile romanesti: "Americanii au fost cei mai dificili dusmani. Erau mai multi, mai odihniti si aveau mai multe avioane". Un pilot american zbura maximum 70 de misiuni, apoi era inlocuit. Dar romanii, fiind putini, au zburat toti pana la finele razboiului. Dobran a avut 340 de misiuni. Statistic, probabilitatea de a cadea in lupta era mult mai mare. De aceea, la 18 august 1944, Romania mai era aparata de numai 25 de piloti. "Racheta rosie de alarma era mana destinului, care se intindea dupa unul sau altul. Ne intrebam mereu: Cine mai cade azi?", isi aminteste generalul. "Insa, odata ce decolai, te simteai inexpugnabil: O sa cada cineva, dar nu eu!".

De la niste pasionati de istoria aviatiei, Barry Davis a aflat in 2007 despre un aviator roman care supravietuise celui de al Doilea Razboi Mondial. Felul in care acesta relata in jurnalul lui de razboi ziua de 6 iunie 1944 l-a pus pe ganduri pe american. Nu era, oare, cel care ii doborase atunci Mustangul? Nici nu-l vazuse venind! Amanuntele prin care descria un dogfight (duel aviatic) deasupra Galatiului se potriveau. Chiar el era! Ii admirase curajul, caci se angajase intr-un atac periculos.
In ianuarie 2008, Davis i-a trimis romanului o scrisoare emotionanta in care spunea: "Mi-ar placea sa te cunosc, dar la cei 84 de ani ai mei nu cred ca voi mai vizita Europa". Dobran i-a raspuns, impresionat, cu alta epistola: "Nu se intampla in fiecare zi sa iei legatura dupa sase decenii cu adversarul tau dintr-o batalie memorabila! Mi-ai facut o bucurie imensa". Era inceputul prieteniei a doi adversari, care nu se vazusera niciodata fata in fata.

23 ianuarie 2010. La Muzeul Aviatiei din Bucuresti, in prezenta Sefului Fortelor Aeriene Romane si a ambasadorului american, un barbat jovial, cu parul alb si ochelari, ii strange ferm mana unui om inalt si slab, usor incercanat. Primul are 86 de ani, celalalt 91. Niciunul nu-si tradeaza varsta, ci doar emotia. Se imbratiseaza calduros.
- Iata-ne prieteni, dupa atatia ani!, ii spune primul celuilalt, in engleza.
- Ma bucur ca atunci am nimerit doar avionul, nu si pilotul! Noi nu trageam sa omoram oameni, ci sa doboram avioane, ii replica acesta. 

Davis si Dobran au petrecut trei zile rememorand istoria, la a carei scriere au contribuit direct. Au zburat pe vechea ruta pe care se intersectasera cu peste sase decenii in urma si s-au recules la mormintele soldatilor americani cazuti in Romania in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

Istoria nu a fost la fel de prietenoasa cu destinele celor doi vechi adversari. Dupa razboi, americanul a invatat sa piloteze elicoptere si a fost comandantul Academiei Militare din North Carolina. A lucrat ca jurnalist si a avut o mica tipografie. Romanul insa nu si-a putut continua cariera in noul regim comunist, care epura vechii ofiteri, inlocuindu-i cu oameni de "origine sanatoasa". Cel mai adesea, acestia nu facusera decat scoala primara. Fostii ofiteri erau arestati in toiul noptii si nu se mai intorceau. "Atunci a trebuit sa ne topim in masa", povesteste Dobran. In 1952, s-a facut strungar la uzina Timpuri Noi. "De ce sa-mi fie rusine? La bancul de proba lucra comandorul Cosambescu, la turnatorie, un cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, la modelism, un fost capitan", spune el. In 1964, a reusit, cu putin noroc, sa se angajeze in aviatia civila. A fost avansat general numai dupa caderea comunismului.

Pe 23 octombrie 2008, Davis ii scria lui Dobran: "Copiii si nepotii mei sunt foarte interesati sa afle mai multe despre cei care au luptat in al Doilea
Razboi Mondial, indiferent de ce parte a baricadei. Si ma simt foarte norocos sa cunosc un gentleman ca tine". Davis are sapte copii - patru dintr-o casnicie anterioara si trei ai actualei sotii. Dobran are doi copii. Amandoi au nepoti.
 La intalnirea de pe 23 ianuarie, Mike Davis, fiul cel mai mare al americanului, i-a spus generalului roman:
- Va multumesc ca nu l-ati ucis pe tata!</p>

Vote it up
180
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza