O stare de grație

Amaris are potențialul de a participa curând la Olimpiadă. De la o vârstă fragedă și-a întâlnit deja cel mai crâncen adversar, sindromul Tourette.
 

Articole similare

ÎNTR-O ZI SENINĂ DE NOIEMBRIE, în localitatea Charlotte din Carolina de Nord, Jordan van Druff ajunsese în fruntea lotului celor mai buni alergători de cursă lungă din sud, pe segmentul de vârstă 13-14 ani. În timp ce se pregătea să coboare ultimul deal din traseul probei de cinci kilometri, o siluetă cu părul lung și blond a apărut pe neașteptate în urma lui. Cu privirea ațintită spre spatele lui Jordan, silueta prindea viteză.

„E o fată. O fată îl prinde din urmă“, a spus atunci unul dintre antrenori.

Numele ei e Amaris Tyynismaa. Îmbrăcată în roz aprins și portocaliu, adolescenta de 13 ani părea să se lanseze în sprinturi tot mai lungi și mai ușoare pe măsură ce mărea viteza. Cel mai ciudat era însă faptul că zâmbea, deși se știe că alergatul de cursă lungă este un exercițiu cât se poate de chinuitor, în special pe ultima sută de metri. Câțiva dintre băieții pe lângă care trecea au început să o încurajeze și să bată din palme.

Când a trecut linia de sosire, cu 12 secunde în urma lui Jordan și la o diferența mare față de ceilalți concurenți, adolescenta s-a uitat imediat la ceas: 16:57. Pentru anul 2014, era unul dintre cei mai buni timpi pentru  proba feminină la categoria 14-18 ani – doar că Amaris era încă în școala generală. În plus, fata se apucase de alergat pentru competiții cu doar un an în urmă.

Antrenorii fetei sunt de părere că Amaris, acum în vârstă de 15 ani, are stofă de campioană și poate chiar să participe la următoarea Olimpiadă. Sunt conștienți că pronosticurile făcute când sportivul are o vârstă atât de fragedă sunt riscante. Gleznele și fluierul piciorului se pot modifica în creștere, motivația poate să se diminueze odată cu vârsta, iar corpul se poate transforma într-un mod imprevizibil. Amaris însă are și alte provocări de înfruntat.

 

CÂND AMARIS AVEA TREI ani, părinții o găseau câteodată întinsă pe podea, cu toți mușchii din corp încordați, privirea fixă și fața congestionată de la ținutul respirației. După câteva minute se ridica și continua să se joace ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

După ani întregi de consultații, teste și terapii, un doctor a diagnosticat-o cu sindromul Tourette (ST).

În ciuda imaginii clasice despre Tourette ca o boală care te face să vorbești urât fără să vrei, Amaris, la fel ca și 90 la sută dintre persoanele cu ST, nu strigă niciodată înjurături involuntare în public. În schimb, boala se manifestă prin episoade ocazionale când simte nevoia incontrolabilă de a-și mișca anumite părți ale corpului în mișcări specifice și, uneori, de a scoate mici sunete din gât – acestea sunt așa numitele ticuri motorii sau verbale asociate cu sindromul Tourette. Cu câțiva ani în urmă, ticurile erau atât de puternice încât obișnuiau să o zdruncine și să o smucească din scaunul de la birou. „E ca și cum ai avea un mic spiriduș malefic pe umăr care îți șoptește să faci diverse lucruri, iar tu trebuie să te opui cu toată voința ta“, explică adolescenta.

La școală, eforturile de a se abține de la ticuri o lăsau la sfârșitul zilei fără energie. „Epuizată și frustrată, urcam în mașină mamei și aveam o criză de isterie. Dădeam drumul la toate ticurile posibile și apoi plângeam de supărare.“

Lucrurile au început să se schimbe abia în clasa a treia, când tatăl ei, Mike, pilot în forțele aeriene din SUA, a fost mutat la baza forțelor aeriene britanice din Lakenheath, în Marea Britanie. La școala generală Feltwell, Amaris s-a străduit să își mascheze ticurile cât de bine a putut.

Mama lui Amaris, Kristen, i-a propus apoi fiicei sale să se înscrie în echipa de fotbal. Amaris a descoperit că îi plăcea să joace și, mai mult de atât, cât timp era pe teren, aproape că uita de Tourette. Când antrenorul a pus-o mijlocaș, o poziție care cere să alergi mai tot timpul jocului, abia dacă mai avea timp să se gândească la ticurile sale.

Senzația de a avea control asupra corpului ei era atât de nefamiliară, atât de înviorătoare, încât Amaris devenise nelipsită de la jocurile de fotbal. „Pe terenul din Feltwell am simțit pentru prima dată gustul libertății“, spune adolescenta.

 

UNII ATLEȚI CU ST atribuie condiției lor puteri aproape magice. Tim Howard, portarul echipei de fotbal a Statelor Unite de la Campionatul Mondial din 2014, spune că ST i-a oferit o viziune și reflexe pe care alți jucători pur și simplu nu le au. O explicație ar fi că persoanele cu Tourette au tendința de a suferi și de tulburarea obsesiv-compulsivă (la fel ca Amaris). Simt nevoia să repete anumite mișcări până ce reușesc să le execute perfect.

Noile cercetări de la Universitatea din Nottingham arată că persoanele cu ST au creierul diferit din punct de vedere fizic față de restul lumii, transformat de anii întregi de funcționare în condiții de rezistență mărită și devenit astfel mult mai abil în controlarea corpului. Neurologii de la Asociația Sindromului Tourette nu sunt încă siguri că există o legătură între ST și capacități superioare în atletism, în schimb afirmă că persoanele cu ST cel mai adesea înregistrează o diminuare a simptomelor când practică un sport sau când sunt angajate într-o activitate care le distrage atenția de la ticurile nervoase.

În cazul lui Amaris, fotbalul a potolit agitația din mintea fetei. După ce s-a apucat de sport, Amaris a început să aibă mai puține ticuri și în afara terenului de fotbal, ceea ce s-a reflectat imediat și în rezultate mai bune la școală. La ultimul ei meci jucat în Anglia, a înscris trei goluri, iar la final coechipierii au ridicat-o pe umerii lor, în ovațiile suporterilor bucuroși. Apoi familia ei s-a mutat în Alabama.

Ticurile ei s-au intensificat din cauza stresului relocării într-o nouă bază militară, o nouă casă și într-o școală departe de prietenii ei. Dar timpul petrecut în Marea Britanie a învățat-o ceva important. Amaris s-a decis să se înscrie în două echipe de fotbal și într-o echipă de natație.

Nu după mult timp, Mike și Kristen au început să audă povești despre realizările lui Amaris care păreau aproape imposibile. Cum ar fi faptul că fata de clasa a șasea alergase un kilometru jumătate în mai puțin de șase minute.

La baza militară din Alabama exista o pistă de alergare, așa că părinții au dus-o pe Amaris într-o zi toridă de vară să se antreneze nestingherită și au văzut cu ochii lor cum adolescenta a parcurs un kilometru jumătate în cinci minute și 36 de secunde.

Fotbalul începea să o copleșească pe Amaris. Într-una dintre cele două echipe, Amaris era complexată de faptul că era de departe cea mai tânără jucătoare. În curând, fata și-a pierdut plăcerea  de a fi pe terenul de fotbal și, odată cu aceasta, mare parte din avantajele pe care le avea de pe urma acestui sport. Îi mai rămăsese înotul, dar Amaris și-a dat seama că e o activitate mult prea singuratică pentru ea.

Cu alergatul, în schimb, era o cu totul altă poveste. „E pe felia mea“, îi place să spună. Când aleargă, niciodată nu pare că s-ar grăbi sau că depune efort să prindă viteză. Cu un stil echilibrat de a alerga, Amaris alternează momentele de accelerare, la intervale precise. În mare parte a timpului, pare că plutește mai degrabă decât că aleargă.

Amaris își aduce aminte despre ziua care i-a deschis ochii în legătură cu viitorul ei. „Era în timpul unui antrenament foarte dur și la final a trebuit să facem două curse de 400 de metri la o distanță foarte scurtă de timp. Eu alergam și eram atât de fericită încât parcă intrasem într-o stare de beatitudine. Nu știu ce se întâmplase, dar totul era ușor pentru mine. Și mi-a venit să strig, în timp ce alergam, Sunt într-o stare de grație!“

 

AMARIS ALEARGĂ peste 55 de kilometri în fiecare săptămână, cu trasee de cursă lungă, urcușuri în amonte, sprinturi și antrenamente de întărire a rezistenței. „Abia a terminat primul an de liceu și a participat deja la 14 campionate statale. E incredibil“, spune Kevin Madden, antrenorul ei de la Școala catolică Montgomery.

La antrenamente, Amaris petrece mult timp vorbind cu colegii de echipă. Pentru ea sunt ca o familie, pentru că aici nimeni nu o tratează diferit față de restul coechipierilor.

Numai că Amaris este, într-adevăr, diferită. Este una dintre cele mai bune atlete ale tinerei generații, la nivel național, fapt ce atrage tot mai mult atenția asupra ei și îi face pe oameni să îi analizeze fiecare mișcare. În timpul unei competiții locale, un antrenor a cerut din senin un sendviș pentru Amaris, după ce remarcase faptul că sindromul Tourette o forțase pe sportivă să își consume caloriile mai repede decât alți competitori.

Acest gen de atenție este stânjenitor  pentru orice adolescent. Dar studiile au arătat că, atunci când persoanele cu ST sunt anxioase, bucuroase, stresate sau însingurate, ticurile lor se agravează. „Comportamentul obsesiv-compulsiv preia controlul. Lucrurile mărunte câteodată ajung să îi domine viața și să o secătuiască de energie“, povestește Kristen despre fiica ei.

Amaris a încercat să atragă cât mai puțin atenția. Ultimul lucru pe care l-ar vrea ar fi ca lumea să o privească ca pe o ciudată. Mai nou, petrece tot mai mult timp căutând sfaturi pentru machiaj pe internet și începe să fie interesată de băieți.

 

CÂND AM ÎNTREBAT-O pe Amaris cum se simte acum că tot mai multă lume începe să aibă așteptări de la ea pe terenul de sport, mi-a răspuns cu voioșia ei caracteristică. „Unora nu li se schimbă corpul atât de mult după creștere, dar alții se schimbă total. Rămâne să vedem cum va fi în cazul meu.“ Amaris a avut anul trecut un puseu de creștere, când s-a înălțat zece centimetri și a luat în greutate șapte kilograme.

Nici părinților ei nu le e teamă ca nu cumva cariera ei sportivă să se termine înainte de vreme. Dar sunt îngrijorați să nu fie copleșită de efortul depus pentru a ajunge una dintre cele mai bune atlete din țară.

La prima competiție în aer liber din 2015, Amaris a concurat la proba de 1.600 de metri. În ultima tură, restul concurentelor au rămas în urmă, iar orice urmă de efort a dispărut de pe fața lui Amaris. Intrase în lumea ei, în acea stare de grație, cum îi place să o numească.

În drumul spre casă am intrat într-un magazin, iar Amaris s-a dus țintă la raionul de îmbrăcăminte. S-a oprit la un pulover verde închis, mai scurt în față și mai lung la spate, cu ochiuri largi.

„E așa ciudat“, a spus ea zâmbind. „E ca mine, mi se potrivește.“

 

The Huffington Post, mai 2015. Copyright: The Huffington Post, www.huffingtonpost.com
 

Vote it up
164
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza