O noua viata pentru Jessica

Cand trei adolescenti s-au hotarat sa mearga pe un alt drum, nu banuiau ca decizia lor va schimba cursul vietii unei fetite 
<p>Glen O'Keefe, acum in varsta de 36 de ani, nu isi poate imagina ce s-ar fi intamplat daca el si prietenii sai cei mai buni, Ray Wightman si Chris Johnson, ar fi luat-o pe poteca obisnuita, de-a lungul unei margini stancoase, care era o scurtatura catre casa lui Johnson. >n acea zi de aprilie din 1986, se indreptau intr-acolo sa joace hochei pe asfalt, pe aleea casei lui Johnson.
Au mai fost si alte intorsaturi de situatie. De exemplu, nu s-au oprit sa cumpere Cola de la magazinul de la baza muntelui, asa cum obisnuiau. Asa au auzit la timp scancetele.
Dupa-amiaza ii prinsese pe baietii de 15 ani mergand pe drumul sapat chiar in munte, pe langa putinele case imprastiate de-a lungul pantei abrupte.
Plante perene inalte, de un verde, inchis, margineau drumul, iar santurile adanci erau pline de apa rece ca gheata, adunata in urma unei ploi torentiale recente.
Pe la ora trei si jumatate, baietii vorbeau si radeau cand, deodata, au auzit un planset stins, neobisnuit, dinspre santul opus. Au traversat drumul pentru a arunca o privire si au gasit, intr-un torent adanc, un rucsac Adidas cu dungi roz si albe. Au coborat pe malul abrupt si au cules rucsacul din apa, banuind ca vor gasi in el un pui abandonat de caine sau de pisica. >n schimb, baietii au gasit un bebelus inghetat, o fetita. Era aproape vanata de frig, barbia si buzele ii tremurau. Era infasurata intr-o patura zdrentuita, purta o camasuta de noapte subtire si un scutec si era uda leoarca. ~nca mai avea cordonul ombilical netaiat.

Baietii au fost coplesiti de uimire.
O'Keefe isi aminteste: „Nu stiam ce sa facem. Nu cred ca vreunul dintre noi mai tinuse pana atunci un bebelus in brate“.
Chiar daca nu stiau multe despre copii, erau siguri ca fetita trebuia sa se incalzeasca si sa se usuce. Wightman a scotocit prin geanta cu echipament de sport si a invelit-o in pantalonii si tricoul lui de trening. Cei trei au stat apoi o vreme pe malul santului, stupefiati, tinand pe rand copilul la piept, nestiind ce sa mai faca.
„Asta era inainte de perioada telefoanelor mobile, cred ca si inainte ca serviciul telefonic de Urgente sa ajunga in zona. Nu avea rost sa ne continuam drumul spre casa lui Chris, pentru ca mama lui era la serviciu. Atunci, ne-am gandit ca am avea mai multe sanse sa gasim ajutor daca ramanem pe marginea drumului si facem semn cuiva“, spune O'Keefe. 
Au ramas acolo si au asteptat pe marginea versantului: trei adolescenti desirati, care tineau pe rand in brate un bebelus. Pe drum a trecut o dubita, dar nu a oprit. Soferul nici macar nu s-a uitat la cei trei. „Mereu m-am intrebat daca acea dubita nu avea vreo legatura cu copilul abandonat. Poate ca cei care il lasasera acolo se intorceau, dar, vazandu-ne pe noi, au mers mai departe“, crede O'Keefe.
La scurt timp dupa aceea, un alt vehicul a trecut pe langa ei. Baietii i-au atras atentia soferitei, care a coborat pe colina pentru a aduce ajutoare.
Politia si ambulanta au ajuns peste 20 de minute, iar copilul a fost preluat din mainile baietilor. Acestora li s-a spus ca ii salvasera viata fetitei. Daca ar mai fi stat inca zece sau 20 de minute in apa rece, ar fi murit.
A doua zi, ziarele relatau povestea. Fetita abandonata a fost poreclita „Bebe Jessica“. Baietii au primit o dupa-amiaza libera de la scoala, au dat interviuri pentru presa, iar vizita lor la maternitate a fost filmata. Povestea a devenit cunoscuta in toata Canada.
„Era incitant pentru niste baieti de clasa a X-a. Am fost eroi pentru o zi sau doua“, spune Wightman.
Apoi, viata si-a urmat cursul. Babe Jessica a disparut in anonimitatea procesului de adoptie. Mama care a abandonat-o nu a fost gasita niciodata. Baietii s-au facut mari. Johnson s-a mutat, devenind in cele din urma profesor asistent de stiinta ecosistemelor la Universitatea Northern British Columbia, si a pierdut legatura cu vechii lui amici de scoala. Wightman si O'Keefe si-au gasit slujbe aproape de casa si au ramas prieteni apropiati. Nu au uitat-o niciodata pe fetita pe care au gasit-o in sant. >n fiecare an, pe 14 aprilie, Wightman si O'Keefe inchina o bere in amintirea ei si se intreaba cum o mai duce. Cand O'Keefe si Wightman s-au insurat si au avut propriii lor copii, curiozitatea referitoare la fetita a capatat un nou sens pentru ei.
Mai mult, Whightman si sotia sa, Dawn, au aflat ca, daca vor sa aiba copii, vor fi nevoiti sa ii adopte.
„Astfel, gasirea bebelusului Jessica m-a pregatit de fapt pentru adoptie“, spune Wightman, care acum are trei copii, de noua, sase si trei ani. O'Keefe are un copil de sapte si unul de sase ani.
Timp de aproape doi ani, din 1999 pana in 2001, O'Keefe a avut o casa pe Muntele Triangle, cu o priveliste uimitoare asupra orasului. Era imposibil sa nu se gandeasca des la Jessica. Trecea zilnic cu masina pe langa locul unde o gasisera.
Astfel, la a 20-a aniversare de la descoperirea ei, stiind ca bebelusul gasit era acum o tanara femeie, O'Keefe si Wightman au contactat un reporter de la Victoria Times Colonist. Ei si-au relatat inca o data povestea, in speranta ca ar putea-o gasi cumva pe Jessica.
~n mod remarcabil, intr-o sincronizare perfecta, o tanara de 20 de ani, pe nume Adriana Kelly, tocmai contactase Registrul Regional de Adoptie pentru a obtine informatii despre originea sa. Fata blonda cu ochi albastri, cu o voce moale si timida, aflase la varsta de 12 ani ca fusese adoptata de parintii ei actuali, Lorne si Sherry Kelly. Nu stia insa nimic despre evenimentele care au dus la adoptia ei.
Din fericire, a avut o copilarie linistita in Smithers B.C.
Atletica si agila, Kelly excela la gimnastica si echitatie si, ca orice fetita, visa sa aiba un cal. Era vedeta echipei de baschet a liceului si mai tarziu, dupa absolvire, a devenit un snowboarder iscusit, astfel ca a ajuns instructor de snowboarding la centrul local de schi. Kelly voia sa devina medic pe Salvare si de aceea lucra ca asistent de prim ajutor la o statie de exploatare a aurului din British Columbia.
>n copilarie, Kelly era inconjurata de carti despre adoptie, dar nu ii era suficient. „Numai cand am mai crescut am devenit mai curioasa in privinta originii mele“, spune ea. ~n loc de cadou, de ziua ei, cand implinea 20 de ani, prietenul ei i-a completat si i-a trimis formularele de cerere de informatii de la Registrul pentru Adoptii.
Peste cateva saptamani, doamna care se ocupa de cazul ei a chemat-o si i-a aratat articolul din Times Colonist, cu povestea lui Wightman si O'Keefe:
– Asta esti tu, i-a spus ea.
„Am fost socata. Cum ar putea cineva sa puna un copil intr-un rucsac si sa-l lase in sant?“, spune Kelly. Ea le era insa recunoscatoare salvatorilor ei si voia ca ei sa afle acest lucru.
La scurt timp dupa aceea, intr-o seara, O'Keefe a raspuns la telefon si a auzit o voce timida rostind:
– Buna, Bebe Jessica la telefon. Multumesc ca m-ati salvat.
O'Keefe aproape ca a scapat telefonul din mana.
„Eram foarte entuziasmat sa aud vesti despre ea dupa atatia ani“, spune O'Keefe.

Peste doua saptamani, Kelly a luat avionul si s-a dus sa se intalneasca cu ei. O'Keefe, Wightman si sotiile lor au asteptat-o la aeroport, inconjurati de camere de televiziune si reporteri.
„Totul s-a intamplat atat de repede! Usile s-au deschis si o fata frumoasa cu parul blond a alergat spre noi. A fost atat de firesc, de parca o cunoscusem dintotdeauna“, spune O'Keefe.
>n lunile urmatoare s-au vizitat si au vorbit cu regularitate, devenind mai apropiati. „Ma simt de parca as fi capatat doua familii grozave“, povesteste Kelly. La prima ei vizita in provincia Victoria, Wightman si O'Keefe au dus-o la acea portiune izolata de pe Walfred Road unde o gasisera.
Kelly a izbucnit in lacrimi cand a ajuns acolo. Era clar ca oricine o lasase acolo intr-o geanta nu vrusese ca ea sa fie gasita sau sa traiasca.
Wightman spune ca multa vreme a simtit furie si dezgust pentru persoana care a lasat-o pe Kelly acolo. Fusese un gest inuman.
 Kelly se pregateste acum sa devina medic pe Salvare si vorbeste la telefon aproape saptamanal cu Wightman si O'Keefe. S-a impacat cu circumstantele nasterii si abandonarii sale: „La inceput, imi era greu sa accept povestea. Dar cum as putea fi manioasa cand totul s-a terminat atat de bine? Dumnezeu a vrut ca eu sa traiesc“.</p>

Vote it up
110
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza