O noua viata

Boala necrutatoare a lovit-o si pe ea, si pe sotul ei. Dar asta nu numai ca nu a descurajat-o. Acum, lucreaza cu medicul care a salvat-o
 
<p>
In acea dimineata de inceput de decembrie 2007, Doina Rehner se grabea, emotionata, sa isi ia in primire noul post de asistenta medicala. Era ora sapte dimineata cand a urcat scarile Spitalului Sf. Maria din Bucuresti. Imediat a fost indrumata spre sectia de chirurgie, acolo unde era cea mai mare nevoie de personal si unde fusese repartizata atunci cand a raspuns anuntului de angajare. Dupa ce s-a schimbat, Doina, o femeie micuta, cu pielea alba si ochi limpezi, albastri, in varsta de 45 de ani, s-a prezentat la asistenta-sefa. Aceasta i-a spus sa se ocupe de pacientii care aveau cancer.

Doina a completat condica de medicamente, apoi a intrebat unde e cabinetul medicului oncolog. Avea nevoie de parafa lui. A coborat cele doua etaje pana la camera de garda si a intrat in cabinet. Dupa ce s-a scuzat ca a dat buzna asa, Doina a ramas fara glas. Se uita la medicul care in acel moment discuta cu un pacient, si nu-i venea sa creada. Nu-l mai vazuse de cativa ani buni. De cand…“

Era primavara lui 1997, cand Doina, care pe atunci lucra ca si curier la ziarul german ADZ, a primit un telefon de la sotul ei, Gheorghe, care i-a spus ca se simte rau. A fugit imediat acasa si a chemat ambulanta. Se temea sa nu fie vorba de un nou accident vascular cerebral, asa cum se mai intamplase in doua randuri: in 1993 si in 1995. La numai, 36 de ani, sotul ei era deja pensionat pe caz de boala si avea grija de fiul lor de patru ani. Iar acum, ea se parea ca e din nou insarcinata. Ajunsi la Spitalul Elias, medicii i-au informat ca nu e vorba de un accident vascular, dar, in urma unei endoscopii, s-a depistat ca Gheorghe Rehner avea cancer la stomac in stadiu incipient. I s-a prescris un tratament nu foarte puternic si a fost trimis acasa. Si el, si ea au incercat sa nu dea prea mare importanta acestui lucru. Aveau un copil acasa si un altul urma sa se nasca in curand. Cel putin asa se anunta viitorul pe termen scurt.

Cateva zile mai tarziu, Doina se afla in cabinetul unei doctorite de la maternitatea Filantropia, unde fusese luata in evidenta. Venise pentru un consult, iar doctorita o anunta acum ca ar fi bine sa se interneze ca sa-i provoace nasterea. „Sarcina e deja in luna a saptea. Trebuie sa luam masuri, ca sa nu apara probleme“, o auzi Doina pe doctorita. Pleca de acolo cu sentimentul ca ceva nu era in regula. Nimeni nu-i facuse pana atunci nicio ecografie care, desi nu era inca o procedura larg raspandita, era necesara in cazurile mai deosebite. Si-ar fi dorit sa aiba mai multe informatii, inainte sa ia o decizie. Cand a ajuns acasa si-a sunat o prietena care era medic la Spitalul Sf. Ioan si a rugat-o sa o programeze pentru o ecografie. Era intr-o joi, pe 18 mai, la ora cinci dupa-amiaza, cand Doina a aflat nu numai ca nu urma sa dea nastere niciunui copil, ci ca avea de fapt un cancer ovarian, ce dusese la formarea unei tumori gigant. In aceeasi zi, la 7 seara, intra in prima dintr-o serie de cinci operatii, ce urma sa le suporte pe parcursul urmatoarelor patru luni.

Viata intregii familii fusese data peste cap. Intr-un rastimp de numai o saptamana, Doina si sotul ei fusesera amandoi diagnosticati cu cancer. Ce se va intampla cu fiul lor, Peter? Cum il vor ingriji? Ce se va intampla cu ei? Ce sanse aveau? Doina incerca sa gaseasca solutii si sa inteleaga cat de grava era situatia. Doctorita de la Spitalul Sf. Ioan ii spusese surorii ei, Iuliana, ca e posibil sa nu traiasca mai mult de sase luni. Tratamentul administrat era unul dur: trei saptamani de citostatice si apoi iar operatie. Dupa externare, Doina a fost sfatuita sa-si gaseasca un oncolog bun. Si ea si sotul ei aveau nevoie de tratament si de supraveghere.
Atunci a auzit pentru prima data de doctorul Florin Bacanu, care lucra la un cabinet de pe strada Povernei, din Bucuresti. S-a dus la el si, dupa prima discutie, a decis ca acesta va fi doctorul care o va face bine. „Ma incuraja mereu, imi spunea ce am de facut si, cel mai important, niciodata nu am simtit ca ma priveste ca pe o persoana care nu mai are sanse. Nu! Tot timpul avea solutii.“

In loc ca boala ei si a sotului sa-i provoace un sentiment de disperare si dorinta de izolare, in Doina a trezit dorinta de cunoastere. Incepuse sa citeasca tot felul de carti de medicina. Nu stia inca ce sa faca cu toate acele informatii, dar le stoca in mintea ei ca intr-un depozit.
Pana in luna octombrie, ea a urmat mai multe cure de citostatice si a suferit cinci interventii chirurgicale. Dar, in urma acestui tratament agresiv, markerii tumorali au inregistrat valori normale.

„Doctorul Bacanu m-a sustinut si m-a laudat ca nu m-am dat batuta. Era incantat ca-l intrebam despre toate, iar mie imi placea ca niciodata nu se grabea. Imi explica in amanunt tot ceea ce avea sa mi se intample, toate procedurile pe care trebuia sa le urmez. Avea o voce blanda si, in acelasi timp, incurajatoare. Ti se parea intotdeauna ca te lasa pe tine sa decizi ce e mai bine, dar, pe de alta parte, iti explica ferm ca acela e drumul pe care trebuie sa mergi ca sa te faci bine“, isi aminteste ea.

In cateva luni, Doina s-a pus din nou pe picioare. Se simtea mai bine si isi dorea sa munceasca. Aveau mare nevoie de bani si medicamente. In acel an fusese si ea nevoita sa se pensioneze, ca si sotul ei, pe caz de boala.

O doamna de la Diaconia Bisericii Lutherane, de care apartinea familia ei, i-a spus ca ar putea merge in Germania sa aiba grija de o batrana. Doina nu a mai stat pe ganduri, iar in primavara lui 1998 a plecat pentru trei luni. „Sotul meu ramanea cu cel mic, iar eu muceam trei luni in Germania, iar trei luni stateam acasa. Singura mea teama era ca el sa nu faca iar vreun accident vascular cerebral sau sa recidiveze cancerul la stomac. Dupa cat citisem si discutasem cu doctorul Bacanu stiam ca e o boala foarte inselatoare si agresiva. As fi vrut sa pot face mai mult, sa pot fi mai pregatita pentru o astfel de situatie, dar nu vedeam cum“. Doina a gasit raspunsul la aceasta dorinta in februarie 2001, cand, nepoata ei, care locuia la Targu- Mures, a venit in Bucuresti pentru a se inscrie la scoala de asistente medicale de la Fundeni. „Am fost cu ea la inscrieri si, pur si simplu, am zis sa-mi incerc si eu norocul. Am intrebat acolo daca e posibil sa ma inscriu si eu la cursuri, cu toate ca aveam peste 40 de ani, iar ultima scoala terminata – cea de textile de la Iasi – nu avea nici o legatura cu sfera medicala. Mi s-a raspuns ca da“.

In cei trei ani, cat a urmat scoala de asistente, Doina si-a dat seama cat de pasionata e de acest domeniu. Voia in primul rand sa afle cat mai multe despre boala sotului ei, dar si despre ce avusese ea si, nu in ultimul rand, despre astmul bronsic – o boala pe care o avea baiatul ei. „Prindeam totul din zbor si aveam note foarte bune. Iar prima mea perioada de practica mi-am desfasurat-o chiar la spitalul Sf. Ioan, la sectia unde fusesem eu operata. Atunci am inceput sa vad lucrurile cu alti ochi, sa inteleg mai bine prin ce trecusem. Erau si alte femei ce se confruntau cu situatii asemanatoare cu a mea. Imi aminteam cum imi vorbea mie doctorul Bacanu si incercam sa le explic si eu, la randul meu, ca nimic nu e pierdut, ca se pot face bine.“

Doina se gandea deseori la medicul care o ajutase atat de mult, care ii daduse atata incredere in ea si in forta ei de refacere. Oare ce ar spune daca m-ar vedea acum intr-un spital, ingrijind bolnavi?, se intreba uneori Doina. Dar viata ei era atat de incarcata incat nu-si putea face timp sa se mai duca pe la cabinetul lui. Stia cum e acolo, stia ca zeci de bolnavi asteapta la usa lui in fiecare zi, asteapta o vorba buna, o incurajare, un nou tratament care sa le dea speranta ca se vor vindeca.

Doina se impartea intre casa, scoala si plecarile in Germania. Dar linistea asta plina de agitatia muncii nu avea sa dureze mult. In 2004, cand se afla in ultimul an de scoala, sotul ei a facut o noua criza. „Cunosteam deja simptomele si l-am dus la spital. O endoscopie si un computer tomograf au scos la iveala ceea ce ma temeam mai tare: o tumoare la stomac. Medicul care l-a operat mi-a spus ca probabil mai mult de doi ani nu va mai trai”.

Dupa ce a absolvit scoala de asistente, Doina a refuzat sa mai primeasca pensia pe caz de boala si s-a angajat la Diaconia Bisericii Lutherane. Avea grija de persoanele in varsta, imobilizate la pat sau care se deplasau greu. Mai mergea si in Germania, lucru care o ajuta sa poata aduce tratament pentru sotul ei, dar si pentru un alt prieten, care suferea de cancer de colon.
„Pana in aprilie 2006, Gheorghe s-a simtit bine. Ma ajuta la toate treburile casei si avea grija de baiatul nostru care era deja la scoala. Dar la jumatatea acelei luni a facut o hemoragie digestiva puternica. Atunci a inceput sfarsitul pentru el. Si tot ceea ce invatasem in anii aceia de scoala m-a ajutat foarte mult. Stiam ce sa cer la spital, stiam sa-i fac o injectie, sa-i pun o perfuzie si tot ceea ce era necesar in cazul lui. Dar, organismul lui a mai rezistat doar o luna“.

A fost pentru prima data cand Doina a trecut printr-un moment de cumpana. Tot timpul cat a stiut ca poate rezolva lucruri, ca poate ajuta, nu s-a simtit descurajata. Acum insa se simtea singura. Era o alta batalie pe care trebuia sa o duca si sa o castige. Pentru fiul ei, care acum avea 12 ani. Nu mai putea pleca din tara ca sa-si castige existenta. Trebuia sa ramana sa munceasca aici.

Doctorul Bacanu ridica privirea si se uita la asistenta care incremenise in usa. Nu intelegea de ce nu intra. I se parea o figura cunoscuta, dar la cati oameni vedea pe zi, infirmiere, asistente, doctori pacienti, nu i se parea nimic deosebit. Doar ca statea acolo si se uita insistent la el. „Nu ma mai tineti minte domnul doctor? V-am fost pacienta! Si eu si sotul meu. Sunt Doina Rehner.“

Fata dr. Bacanu se lumina. Isi amintea acum. Dar incerca sa inteleaga ce facea aici, in cabinet, fosta lui pacienta „deghizata“ in asistenta. Doina i-a spus povestea. De atunci au trecut cinci ani. Cinci ani de cand medicul Bacanu lucreaza cu fosta lui pacienta, o femeie pe care el o da drept exemplu, de cate ori se iveste ocazia, altor pacienti care nu sunt pregatiti sa faca fata luptei cu boala, cu viata.

</p>
Vote it up
198
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza