O noapte în jungla tropicală

Reporterul nostru și-a înfruntat fobia de șerpi în pădurea amazoniană
 

Noaptea se lasă repede în pădurea tropicală amazoniană. Mă aflam într-o pirogă, purtat în aval de un râu cafeniu, nu foarte adânc. Admiram un spectaculos apus de soare, ce scălda coronamentul junglei într-o explozie strălucitoare de culori: purpuriu, auriu și roșu aprins. Lilieci pescari, una dintre cele 950 de specii de lilieci din Amazon, treceau ca săgețile pe deasupra mea și plonjau aproape de suprafața râului. La douăzeci de pași în față, un pește arowana argintiu, căruia localnicii îi spun „peștele-maimuță“, datorită salturilor pe care le face, țâșnește din apă și înșfacă o libelulă, cu o mișcare de expert, înainte de a se prăbuși, cu zgomot, în râu.

La doar câteva clipe după ce ultima licărire a asfințitului a dispărut, totul se întunecă. E ca și cum cineva ar fi tras o cortină neagră peste junglă și peste râu. Toate cele o mie de nuanțe de verde ale pădurii tropicale s-au transformat brusc în negru. Îmi aprind lanterna, o îndrept spre mal și observ zeci de reflexii stranii, roșiatice, care sclipesc la marginea apei.

– Sunt ochii caimanilor, aligatorii noștri, îmi spune Enrique Sanchez, un veteran al junglei. La luminile lanternelor, mai observăm vreo jumătate de duzină de-a lungul malului.

În timp ce vâslim spre jungla unde ne vom petrece noaptea, Enrique adaugă:

– De asta ți-am spus că nu-i o idee bună să faci baie sau să înoți noaptea în râu. Caimanilor le e mereu foame.

Ca mulți alți turiști, am venit în sălbatica junglă amazoniană în căutarea aventurii. Iar în ultima săptămână n-am fost câtuși de puțin dezamăgit. Am făcut cam o sută de kilometri pe zi și am călătorit cu taxiuri, bărci, autobuze și canoe la sud de Manaus, orașul aflat în inima Amazonului, în Brazilia. Am pescuit și am înotat alături de piranha. Am încercat să iau urma legendarilor delfini roz și uriașelor anaconde din regiune (fără noroc), leneșilor cu trei degete la picioare și porcilor sălbatici (cu ceva noroc), tucanilor și papagalilor colorați (cu mai mult noroc) și am vizitat câteva colibe specifice Amazonului, numite ribeirinho.

Am mai întâlnit o mulțime de locuitori impresionanți ai Amazonului: vagabondul brazilian (un păianjen care poate ucide cu o singură mușcătură), lipitori de mărimea unor șerpi, scorpioni, furnica-glonț (numită așa pentru că mușcătura ei e la fel de dureroasă ca rana provocată de glonț), lilieci vampir, o tarantulă cât capul meu de mare, anghile electrice, caimani de patru metri și – aparent omniprezenți – țânțari purtători de febră galbenă, de malarie și de letala febră dengue.

Enrique, care a împlinit 59 de ani, mi-a ținut un curs intensiv de supraviețuire. M-a învățat cum să aprind focul în pădurea tropicală aproape mereu umedă, cum să construiesc un adăpost rudimentar din frunze de palmier, cum să pescuiesc cu o suliță improvizată și cum să găsesc și să mănânc larve albe de cărăbuș, numite tapuru, bogate în proteine. Sfatul lui a fost: „Mușcă-i capul, scuipă-l și înghite restul“. Așa am făcut, dar n-am mai vrut încă una.

Am călătorit în fiecare zi prin această pădure luxuriantă inundată, mergând cu ambarcațiuni, cu șalupe cu motor sau pirogi, iar seara m-am întors la confortul – și siguranța – cabanei mele ecologice de pe chei.

Mâine voi merge însă în „Excursia și tabăra de o noapte în junglă“, pe care o oferă complexul turistic la care sunt cazat. Voi schimba patul meu confortabil, matrimonial, pe un hamac atârnat de doi copaci din inima pădurii tropicale, la mulți kilometri de orice urmă de civilizație. După ce vom încropi tabăra și vom cina, vom merge în junglă pentru o plimbare de o oră. Va fi finalul perfect al săptămânii pline de aventuri pe care am petrecut-o aici.

A doua zi după-amiază, eu și Enrique împachetăm câteva hamacuri, o suliță de pescuit, o pungă de o jumătate de kilogram de orez, canistre cu apă, cafea, rădăcină de manioc, un ceaun, linguri și mult spray anti-țânțari, în barca noastră, și pornim pe râul Mamori, alături de Renato Cascas, un pescar din partea locului care cunoaște zona ca pe propriile buzunare.

Imediat ce se înserează, ajungem la locul de tabără, un mic luminiș pe care ghizii l-au defrișat în junglă, suficient de spațios pentru un foc și o copertină rudimentară, care ne va feri de ploaie. Țânțari, fluturi de noapte și alte insecte zburătoare contribuie la zumzetul care ne învăluie când ne legăm hamacurile.

Jungla pare acum întunecată, densă, primordială chiar, foarte diferită de versiunea din timpul zilei, cu care ajunsesem să mă obișnuiesc. S-a trezit la viață într-un adevărat vacarm. Oamenii de știință estimează că 2,5 milioane de specii de insecte trăiesc în pădurea tropicală amazoniană, iar acum parcă toate acestea sunt în alertă maximă. Greierii își cheamă perechea, bâzâind mai ceva ca drujba. Broaștele scot niște sunete de împerechere stranii și profunde, ca un contrabas.

În timp ce Renato taie cu maceta un copac doborât, pentru a obține lemne de foc, eu și Enrique umplem un ceaun cu orez și apă, pe care le vom găti la foc. După câteva minute focul prinde viață și flăcările aruncă umbre pâlpâitoare peste tabăra noastră și copacii masivi din junglă. Exceptând lumina focului, jungla este neagră ca smoala, densă, umedă și amenințătoare.

Chiar în momentul în care mă întreb dacă sunt în siguranță aici, mă sperie un foșnet care se aude la vreo zece metri de locul în care mă aflu și, apoi, un țipăt strident. Enrique îmi spune că e probabil un șobolan țepos de Amazon, inofensiv.

– Animalele ies noaptea, îmi explică Enrique, pentru că întunericul îi ascunde de ochii prădătorilor. Rolurile s-au inversat: acum ele sunt cele care ne urmăresc pe noi.

Privesc în întuneric și îmi imaginez o întreagă menajerie, cu tot felul de vietăți, de la jaguari la păianjeni veninoși și anaconde, privindu-ne. Și așteptând.

– Jaguari?, îl întreb.

– Da, dar rar, răspunde el.

– Pantere?

– Și mai rar.

– Dar șerpi?

Mi-e foarte frică de șerpi. Iar cei care mă sperie cel mai mult sunt viperele: șarpele numit fer-de-lance și masivul șarpe cu clopoței supranumit bushmaster (stăpânul tufișurilor). Ambii pot ucide un om dintr-o singură mușcătură. În Brazilia aproape 100 de oameni mor anual mușcați de șerpi cu clopoței. Iar cele două specii de șerpi sunt în elementul lor în adâncul junglei amazoniene, adică exact unde ne aflăm noi acum. Și sunt active noaptea.

– Da, sunt șerpi, spune Enrique. Dar noi avem astea, adaugă, ridicând maceta lungă de peste jumătate de metru.

Îl întreb dacă știe pe cineva care a fost mușcat de o viperă.

– Da, răspunde el, cu franchețea pe care și-a perfecționat-o lucrând trei decenii ca ghid în jungla Amazonului. Era un bun prieten de-al meu și a fost mușcat de un bushmaster, o viperă mută surucucu. Șarpele se cuibărise în scorbura unui copac la 1,5 metri înălțime. Când ghidul a trecut pe lângă copac, șarpele de trei metri a țâșnit și și-a înfipt colții în gâtul omului.

După o scurtă pauză, Enrique mă privește fix în ochi și spune:

– A murit. Foarte trist. Nu a fost o priveliște plăcută. Slavă Domnului că a fost rapid, adăugă.

E abia trecut de zece seara. Enrique, Renato și eu ne-am terminat cina – orez cu pirarucu, un pește carnivor preistoric, pe care Renato l-a prins astă seară și l-a fript la foc. E timpul să părăsim confortul taberei noastre și siguranța oferită de focul aprins, pentru plimbarea de o oră prin junglă.

Înainte de a pleca, mai am o întrebare.

– Mă gândesc la șerpi, îi spun lui Enrique, ezitând un pic. Crezi că ne va ieși vreunul în drum?

– S-ar putea să vedem un șarpe, dar vom fi foarte precauți, răspunde Enrique. În general, șerpii se tem de tine mai mult decât te temi tu de ei.

Apoi își suflecă pantalonii, pentru a-mi arăta unde a fost mușcat de un șarpe cu clopoței veninos, un cascabel, și pune degetul mijlociu de la mâna dreaptă în locul unde a fost marcat de o viperă veninoasă jararaca.

– În ambele cazuri, chirurgii au vrut să-mi amputeze piciorul. Dar eu am refuzat, îmi spune el.

Îmi zâmbește încurajator și adaugă:

– Nu-ți face griji. O să fie în regulă la noapte.

Pot simți, ba chiar aud cum îmi bate inima când plecăm. Renato, care poartă cizme de cauciuc, pentru a se proteja de mușcăturile de șarpe, e primul, urmat de Enrique. Eu închei șirul. Cei doi ghizi taie drum prin tufișurile dense ale junglei, cu macetele lor bine ascuțite, lovind din când în când în diagonală, pentru a reteza frunze groase de palmier, liane și crengi de copaci.

Merg mai mult ghemuit, gândindu-mă îngrijorat ce fel de animal veninos – șarpe, păianjen sau broască – ar cădea pe mine dacă aș da peste vreo frunză de palmier sau peste vreo creangă care atârnă până aproape de sol. Înaintăm cu greutate. Terenul este presărat cu copaci căzuți și cu liane peste care trebuie să pășim.

Sub coronamentul des al copacilor, putem vedea doar ceea ce se află în lumina lanternelor. Parcă am merge printr-un tunel de lumină. În rest, e beznă totală. Am un sentiment straniu, ca și cum am fi într-o altă lume. Alung continuu fluturi de noapte, țânțari și tot felul de insecte înaripate atrase de lumina lanternei mele. Uneori, parcă aș înota printr-o supă groasă de insecte zburătoare.

Aerul din junglă e rece și umed, dens și bogat în oxigen. Respir adânc. Aerul are un gust dulce-acrișor, de parcă jungla din jurul meu ar putrezi. Și, într-un fel, așa și este. Pădurea tropicală se află într-o stare continuă de descompunere și renaștere. Pământul umed, fertil, e atât de bogat în furnici, insecte, păianjeni și alte vietăți, încât solul pădurii are nevoie de numai șase luni pentru a regenera 90% din materia organică.

După ce mă împiedic de o liană groasă cât un piton, aud brusc un urlet nefiresc, venit parcă dintr-o altă lume. Sună ca o combinație dintre zgomotul scos de motorul unui avion la decolare și coloana sonoră a unui film de groază. Și se aude îngrijorător de aproape.

Încercând să nu arăt cât de zdruncinat sunt, îl întreb pe Enrique:

– Ce-a fost asta?

– O maimuță urlătoare, răspunde el zâmbind. E la aproximativ trei kilometri de noi.

Mai târziu, aflu că, datorită laringelui specializat, cu coardele vocale în formă de scoică, maimuțele urlătoare sunt cele mai zgomotoase animale.

La fiecare câteva minute, Renato se oprește și rămâne complet nemișcat – cu excepția capului, pe care-l înclină într-o parte și-n alta.

– Ascultă animalele, îmi șoptește el.

Din când în când, Enrique îmi arată cu lanterna câte un trunchi masiv de copac acoperit de liane, care se înalță zeci de metri, vreun păianjen curcubeu sau un batalion de furnici care-și croiește drum prin covorul de frunze, devorând totul în cale. Dar, în majoritatea timpului, mergem în șir indian și nu spunem nimic.

S-au dus glumele, zeflemeaua și râsul cu care mă obișnuisem în timpul petrecut cu ei. Acum sunt serioși și tăcuți. Merg încet, pășind cu circumspecție pe pământul acoperit de frunze a pădurii tropicale, având grijă să nu deranjeze nimic din ceea ce i-ar putea ataca sau răni.

Chiar când îmi aminteam un citat pe care îl citisem despre Amazon – „în pădurea tropicală, părea că fiecare ființă vie este pregătită să atace, fie ca un act de agresiune, fie din spirit de autoconservare“ – Enrique se oprește brusc, adulmecă aerul și se întoarce spre mine.

– Simți mirosul?, mă întreabă în șoaptă. Un anaconda sau un piton și-a schimbat pielea pe aici de curând. Îmi dau seama după miros.

Răsucesc informația pe toate părțile în minte, în timp ce încerc să calc exact pe urmele lui Enrique, așa cum mi-a indicat. De fiecare dată când pășesc peste un buștean, îmi fac griji. „Ar putea fi vreun șarpe veninos ascuns pe aici?“ Rațional, știu că șerpii se retrag când simt vibrațiile provocate de apropierea oamenilor, dar nu-mi pot scoate din minte imaginile îngrozitoare ale veninoșilor fer-de-lance și bushmaster, monstrul lung de trei metri.

Inima îmi bubuie în piept și transpir abundent, deși s-a mai răcorit. Luminez cu lanterna pământul și mă opresc să privesc o armată de furnici. Când pornesc iar la drum, dau cu capul de o creangă, care cade și mi se încolăcește în jurul umerilor. Țip din toți rărunchii. O tarantulă peruană cu degete roz, mai mare decât palma, o șterge rapid și se face nevăzută în covorul de frunze al junglei.

Deodată, Renato încremenește locului, întocmai ca Enrique mai devreme. Frunzișul foșnește la vreo trei metri, în stânga noastră. Niciunul dintre noi nu scoate un sunet. Simt cum îmi tresaltă inima. După un timp, Enrique se întoarce spre mine și-mi explică:

– E posibil să fi fost un șarpe, dar a plecat.

După 30 de minute de plimbare, când Renato se oprește iar și stă nemișcat, îl bat ușor pe Enrique pe spate și-i spun în șoaptă:

– Am văzut destule. Cred că e timpul să ne întoarcem.

Întunericul, foșnetele, urletele, sentimentul constant că suntem urmăriți și imaginația mea bogată m-au stors de puteri. Simt că mi-am pierdut controlul, că nu sunt deloc în elementul meu și, pentru prima oară de când mă știu, sunt îngrozit.

O oră mai târziu, înapoi în tabără, Renato mai pune un buștean pe foc. Enrique îmi spune:

– Știu că erai speriat. Simțeam. Dar gândește-te că asta este prima ta noapte în jungla amazoniană. Cu toții am fost speriați cândva. E sănătos să nutrești o ușoară teamă – dar și mult respect – pentru junglă.

Poate că mi-am lăsat imaginația să scoată la iveală toți monștri din mintea mea. Dar acesta este Amazonul, trei milioane de kilometri pătrați de legende și mister. Când mă cocoț în hamac și închid fermoarul plasei contra țânțarilor, aud o ceată de maimuțe urlătoare țipând la câțiva kilometri distanță și ascult simfonia nocturnă a broaștelor, insectelor, păsărilor, liliecilor, rozătoarelor și altor animale din pădurea tropicală.

În ciuda gălăgiei, mă cufund imediat în somn, împachetat în coconul meu sigur de bumbac, în unul dintre ultimele locuri cu adevărat sălbatice ale lumii.

Vote it up
249
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza