O nastere miraculoasa

Cand o mama insarcinata afla ca are cancer, se confrunta cu o decizie sfasietoare: sa pastreze copilul sau nu?
 
<p>Auzim mereu de mame care si-au riscat propriile vieti pentru copiii lor. Femei care infrunta riscurile sau cauta fara incetare un tratament. Femei care indura singure durerea sau greutatile, care nu accepta un raspuns negativ. Si totul pentru copiii pe care ii tin in brate in fiecare noapte.
Aceasta este povestea unei astfel de femei: curajoasa, puternica si hotarata. Insa copilul pentru care a luptat era atunci doar o speranta. Printr-o intorsatura pe care multi ar numi-o miracol, copilul nenascut a ajuns sa-i salveze viata. Aceasta este povestea Michellei DeSantis si a lui Michael, fiul ei care era cat pe ce sa nu se nasca.

Iarna anului 2002 a fost o perioada magica pentru Michelle. Ea si sotul ei, Jim, agent de bursa, tocmai isi cumparasera o casa de vis, in stil colonial, cu cinci camere, situata pe o jumatate de hectar de pamant, intr-un orasel linistit din Long Island. Dupa ce a avut unele probleme de sanatate, copilul lor de sase ani, James, incepuse sa mearga la o gradinita normala. La momentul respectiv, Michelle se gandea ca ar putea ramane din nou insarcinata. Intr-o vineri, a iesit la cina cu cele mai bune prietene ale ei si le-a marturisit, spre finalul serii, ca nu mai avusese menstruatie de peste doua saptamani. Toate stiau cat de mult isi dorea Michelle inca un copil si nici una dintre ele nu suporta suspansul. Asa se face ca Michelle si prietenele ei au plecat cu masina in cautarea unei farmacii cu program prelungit. Au cumparat un test de sarcina si, spre bucuria lor, rezultatul a fost pozitiv.
Fiind ocupata cu James si pregatindu-se sa se mute, Michelle nu a mers imediat la obstetrician. In cele din urma, si-a facut programare prin intermediul surorii ei, Marie, care era secretara medicului sau, Adam Romoff. O analiza de rutina a sangelui a confirmat ca Michelle era insarcinata in noua saptamani. Dr. Romoff a consultat-o si la san pe Michelle. Pentru ca a simtit ceva la unul dintre sani, a cerut o sonograma, procedura-standard pentru o femeie insarcinata la care se descopera un nodul suspect. Michelle a indesat trimiterea pe care i-o daduse dr. Romoff in geanta fara sa se uite la ea. O saptamana mai tarziu, pe cand i-o intindea receptionistei de la radiologie, a observat ca i se recomandase un test cu ultrasunete la sanul drept - totusi isi aducea aminte ca il auzise pe dr. Romoff spunand ca simtea ceva la sanul stang. A sunat-o pe Marie, care a discutat cu medicul. "Sa ii verifice pe amandoi", a spus medicul.
Radiologului i s-a parut ca a vazut ceva la sanul drept, nu numai la cel stang. Michelle se gandea: Asadar, am doua chisturi. Mare lucru! Mai presus de toate, era nerabdatoare sa ajunga acasa, la James. Dr. Romoff, in care avea incredere deplina, putea sa se ocupe de restul.

Intr-adevar, cancerul la san nu apare prea des la femeile abia trecute de 30 de ani. Totusi, in mai putin de o ora, dr. Romoff a primit un telefon de la radiolog. Marie stia ca sora ei tocmai isi facuse sonograma. Si stia ca un raspuns atat de rapid nu putea fi de bun augur. "Am fugit in biroul lui dupa ce a terminat de vorbit la telefon, iar el s-a uitat spre mine si mi-a spus: «Marie, mai lasa-ma un minut». Era socat." Radiologul gasise un limfom la sanul drept. Dr. Romoff a sunat-o pe Michelle, spunandu-i vestea cat mai bland posibil. Trebuia sa faca o biopsie in aceeasi saptamana.
Un medic i-a facut biopsii la ambii sani: una prin aspiratie cu ac la suprafata, cealalta prin punctie bioptica in profunzime. Tesutul de la sanul drept a fost dus imediat la laboratorul de patologie. Acul era mare si tensiunea emotionala epuizanta, insa Jim si Michelle nu erau speriati. "Jim, in seara asta nu mai am chef sa gatesc", i-a zis Michelle in gluma.
Medicul s-a intors in sala de examinare: era nevoie de inca o biopsie. A incercat sa ii linisteasca, spunandu-le ca de obicei se fac pana la trei biopsii ale tesutului suspect. Jim era ingrijorat si a inceput sa puna intrebari. Raspunsurile erau intotdeauna aceleasi: "N-avem de unde sa stim pana nu ajungem acolo". Jim a iesit din camera pentru cateva minute. Cand era inca afara, doctorul s-a intors. "Trebuie sa mai facem una", i-a spus lui Michelle.

Al treilea set de rezultate a parut ca dureaza extrem de mult timp. "Nu mai puteam sta pe masa aia. Nu voiam decat sa ma imbrac si sa ies de acolo", isi aminteste Michelle. Doctorul a revenit zicand: "Avem de-a face cu celule maligne".
Michelle spune: "Primul lucru pe care l-am putut spune a fost: «Vreau la mama». Iata-ma, la 34 de ani, insarcinata. Cum se poate intampla asa ceva?" In afara de o verisoara din partea mamei, nici o femeie din familie nu mai fusese diagnosticata cu cancer la san. Dr. Romoff a luat imediat rezultatele de la patologi, iar Michelle a intrat direct in biroul lui. Abia se putea stapani. Era prima data cand se gandea la moarte. Insa era o senzatie suprarealista, detasata: "Notiunea propriei mele morti mi se parea mai putin grava decat vestea ca cineva drag ar fi fost pe moarte".
Dr. Romoff si Marie asteptau. Jim era si el acolo, insa Michelle se simtea complet izolata si paralizata de teama. L-a auzit pe doctor explicandu-i ca erau diverse tipuri de cancer, cu factori diferiti de risc si tratamente variate. Dar ratiunea deja i se blocase. Azi isi aminteste ca se gandea: O sa mor. As fi vrut sa mai fiu o vreme alaturi de fiul meu. Habar n-am cum o sa le spun parintilor ca am cancer.
In momentul in care a ajuns acasa si l-a vazut pe fiul ei, James, a cuprins-o deznadejdea. Se gandea: Daca nu o sa mai fiu langa el? Cand James abia invata sa mearga, ea se ocupase personal de terapia lui de dezvoltare, ceea ce ii apropiase si mai mult. James isi dorea un fratior sau o surioara si le cerea mereu asta. Dupa testul de sarcina, Michelle si Jim ii spusesera sa il roage pe Dumnezeu in fiecare seara sa puna un bebelus in burtica mamei. Dupa ce s-a confirmat, i-au spus lui James despre sarcina: "A fost asa de incantat! A crezut ca Dumnezeu ii raspunsese imediat la rugaciuni", marturiseste ea. Dar acum ce urma sa se intample?
Doua zile mai tarziu, Michelle si Jim aveau programare la dr. Leslie Montgomery, de la Centrul Oncologic Memorial Sloan-Kettering din New York. Aceasta a analizat fisa lui Michelle inainte de a o examina. Stia ca nodulul era in pozitie verticala la sanul drept, insa nu il putea simti la palpare. Era imposibil ca dr. Romoff sa-l fi putut palpa. Nimeni nu ar fi putut. Numai sonograma, care era necesara la sarcina, l-a semnalat. Pura intamplare sau poate un mic miracol.

Doctor Montgomery a desenat o diagrama a sanului, cu o sageata indreptata spre ea, si a scris cuvantul ablatie deasupra. A enumerat optiunile: ablatie, apoi radioterapie; mastectomie; chimioterapie. Michelle le asculta pe toate, insa nu auzea decat un cuvant: "cancer". Mintea ii zbura de la situatia critica in care se afla la ideea mortii. Apoi se gandi: Parul inseamna mult in familia noastra. Toti au parul negru, minunat, specific italian. Nu vreau chimioterapie. Nu vreau sa imi cada parul! Chiar si dupa ce dr. Montgomery i-a explicat, Michelle nu putea intelege pe deplin importanta celor intamplate sau a deciziei pe care trebuia sa o ia. Singurul lucru pe care l-a inteles a fost ca nu va avea nici o perioada de gratie.
In primul rand trebuia sa avorteze, apoi urmau ablatia si radioterapia.
- Cum au procedat alte femei cand au fost diagnosticate cu cancer in timpul sarcinii?, a intrebat Michelle.
- Au facut avort, i-a raspuns Montgomery.
Astazi, dr. Montgomery avertizeaza: "Fiecare caz e unic. Raportul dintre risc si avantaje este diferit pentru fiecare pacienta". Evaluand decizia de a-si pastra sarcina, femeia trebuie sa aiba in vedere experienta medicului in tratarea unor tipuri similare de cancer, iar doctorul trebuie sa aiba in vedere dorintele si sperantele femeii. Michelle stia exact care erau acestea.

La a doua intalnire, dr. Montgomery aflase mai multe lucruri. Tumora lui Michelle a fost clasificata ca receptor pozitiv de estrogen. De obicei, acesta este un avantaj, pentru ca lasa loc unei game mai largi de tratamente. Cand o femeie este insarcinata, o astfel de tumora se hraneste din nivelul crescut al estrogenului in fluxul sanguin, avand posibilitatea sa creasca rapid.
Insa avea si vesti bune. Tumora era bine delimitata. Fiindca era atat de mica - sub un centimetru -, Michelle nu mai avea nevoie de chimioterapie. Cea mai importanta problema in acel moment era daca fusesera afectati ganglionii limfatici. Raspunsul era decisiv pentru a alege tipul de tratament pe care terbuia sa il urmeze: fie agresiv, fie mai putin agresiv. Singura cale pentru a afla aceasta era analizarea unor mostre de tesut din ganglionii limfatici. Exista doua proceduri pentru aceasta analiza; nici una nu era o optiune buna pentru o femeie insarcinata. Toate semnele indicau o singura directie: Michelle trebuia sa faca avort.
Cu toate acestea, dupa ce au iesit din cabinetul medicului, Michelle nu mai era asa de sigura. Le-a spus lui Jim si lui Marie: "Mi se pare lipsit de sens. Nu inteleg de ce trebuie sa fac avort, de vreme ce nu stim daca boala este sau nu in ganglionii limfatici. Acest copilas mi-a salvat viata. Daca nu eram insarcinata, nu as fi facut analiza la san. Nu am fi descoperit cancerul. Asadar, cum sa renunt la el?"
In acel moment, Jim si Marie nu-si puteau crede urechilor. Bineinteles ca trebuia sa faca avort. In drum spre casa, Michelle l-a sunat pe dr. Romoff: "Femeile insarcinate fac operatii. Ce importanta are daca fac operatie de amigdale, ablatie sau mastectomie? Fetusii supravietuiesc operatiei".
L-a intrebat direct:
- Credeti ca trebuie sa fac avort?
- In nici un caz, i-a raspuns el.
Astazi, dr. Romoff declara: "Nu exista dovezi ca sarcina afecteaza prognosticul cancerului de san de la o faza la alta. Cancerul de san timpuriu s-a dovedit a avea acelasi rezultat la femeile care nu sunt insarcinate, ca si la cele gravide". Riscul il constituiau restrictiile impuse de sarcina cu privire la tratament. Daca Michelle voia sa riste, dr. Romoff era gata sa o sprijine.

Astazi, Michelle isi aminteste: "Marie palise, iar Jim era furios". Nu ii puteau intelege incapatanarea. De ce se expunea unui asemenea risc?
In afara de sarcina, Michelle trebuia sa mai aiba in vedere un lucru: daca facea avort, oncologul ii recomandase sa inceapa tratamentul cu Tamoxifen, un medicament-standard pentru pacientii cu tumori cauzate de acumulari de estrogen. Majoritatea femeilor iau Tamoxifen timp de cinci ani, iar in timpul tratamentului nu trebuie sa ramana insarcinate. Pana si-ar fi terminat tratamentul, Michelle ar fi ajuns la 40 de ani. Chiar daca ramanea insarcinata, pana sa se nasca copilul, James ar fi implinit 11 ani si sotul ei, Jim, ar fi avut deja peste 50 de ani.
Examinandu-si optiunile, Michelle a inteles foarte clar care era calea de urmat. Nici nu putea fi vorba de ablatie. Cel mai bine era sa i se extirpe sanul drept. Nu ar mai fi avut nevoie de radioterapie sau chimioterapie. Mastectomia insemna ca putea sa alapteze inainte sa inceapa tratamentul cu Tamoxifen. Iar in timpul mastectomiei, medicii i-ar fi putut examina si ganglionii limfatici. Daca erau afectati, problema se putea rezolva ulterior. Daca facea, insa, avort, iar ganglionii limfatici se dovedeau necontaminati, isi pierdea copilul. Si se putea sa nu mai ramana vreodata insarcinata, se gandi atunci Michelle.
Ulterior, vorbind la telefon cu dr. Romoff, Michelle a fost de neclintit: "Cui ii pasa de san? Se poate repara. Nu va fi tocmai perfect, dar se poate repara. Vreau doar sa scap de cancer".
Dr. Romoff marturiseste: "A fost usor sa o ajut pe Michelle pentru ca mi-a declarat sus si tare care ii sunt prioritatile. Voia sa elimine cancerul. Nici nu se gandea la aspectul fizic. Nu voia radioterapie. Am fost total de acord cu decizia ei, iar astazi imi mentin parerea".

Cu o noapte inainte de operatie, Michelle i-a spus lui James: "Mami are un mic chist la piept si trebuie sa-l opereze". Nu a pus multe intrebari. La ora cinci in dimineata urmatoare, Jim si Michelle au plecat cu masina spre New York pentru operatie. Acoperita cu un halat de spital in sala de asteptare, Michelle s-a pomenit vorbind cu o femeie la vreo 60 de ani:
- E prima data?, a intrebat-o femeia.
Michelle nu era sigura la ce se referea, dar i-a raspuns:
- Da. Dar la dumneavoastra?
- A treia oara. Am suferit doua ablatii care nu au dat rezultate, asa ca acum sunt nevoita sa fac mastectomie.
Michelle a ridicat privirea si a soptit incet: Iti multumesc, Doamne! A simtit ca pe un semn de la Dumnezeu ca luase decizia corecta: aceea a metodei agresive. Cateva secunde mai tarziu, asistenta a strigat: "Michelle DeSantis!" Era timpul sa plece.
Doua ore mai tarziu, Michelle era la reanimare. Naucita, a auzit-o vag pe Marie vorbind cu Jim:
- Arata bine! Are o mina buna. Chiar si parul ii sta bine!
Asistenta de la reanimare a intrebat-o pe Michelle daca ar vrea sa-si vada sotul: "Stateam intinsa si l-am vazut pe Jim venind spre mine. A ajuns la patul meu, m-a prins de mana si a cazut in genunchi, incepand sa planga isteric: «E in ordine, Jim! Ma simt chiar bine», i-am zis. Si chiar ma simteam bine. Toata acea energie pozitiva minunata, specifica sarcinii, incepea sa ma copleseasca".
Dr. Romoff era si el acolo, cu ecograful, gata sa asculte bataile inimii fatului. Nu le-a auzit imediat, cu toate ca Michelle era insarcinata in 13 saptamani. Nimeni nu mai misca. Apoi, brusc, au inceput sa se auda.
Peste cinci zile, Michelle a primit un telefon de la dr. Montgomery:
- Ganglionii limfatici nu sunt afectati, i-a spus.
Michelle a izbucnit in lacrimi. Emotia era coplesitoare. "A fost un moment crucial. Stiam ca puteam astepta fericiti copilul."

Michelle si-a dat seama cat de binecuvantata era fiindca isi ascultase instinctul si alesese abordarea mai radicala. "Imi ziceam permanent: Multumesc, Doamne! Iti multumesc ca mi-ai aratat calea! Adevaratul cadou a fost ca am putut sa interpretez informatiile pe care le-am avut atunci la dispozitie si sa stiu ce era mai bine pentru mine." Ultima binecuvantare a venit pe 22 noiembrie, cand s-a nascut Michael, intreg si sanatos.
Acum, Michelle, Jim si baietii lor traiesc in lumea pe care si-au dorit-o atat de mult. Dupa alaptare, Michelle a inceput tratamentul cu Tamoxifen, ceea ce a facut-o sa se simta rau si a deprimat-o. Reconstructia sanului a fost indelungata si adesea dureroasa.
Cu toate acestea, stie ca in curand toate vor fi doar amintiri, in mare parte eclipsate de bucuriile pe care baietii ei i le ofera zi de zi: "Ieri eram la un prieten acasa, iar James si un alt baiat au urcat la etaj. Michael intreba neincetat: «Unde-i fratele meu?» Cand James si-a facut din nou aparitia, Michael a strigat: «James! Fratioare!» si l-a imbratisat, lasandu-si apoi capul pe umarul lui James", povesteste incantata mama baietilor.
Stand la soare in curtea interioara a casei si asteptand autobuzul care il aduce pe James de la scoala, in timp ce Michael doarme bustean inauntru, Michelle DeSantis stie precis ce are acum si ce ar fi putut pierde.</p>

Vote it up
324
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza